Şi Eugène Larivière, înviat din morţi, are de-acum o viaţă lungă înainte ca să-şi aducă aminte de toate acestea.

Édouard respira greu, se răsucea în toate părţile şi s-ar fi rostogolit de la o margine la alta a patului fără

legăturile de la glezne şi încheieturi. Albert îl ţinea de umeri, de mâini, îi vorbea încontinuu. Îi povestea.

Numele tău e Eugène, sper că-ţi place, pentru că altceva n-aveau la prăvălie. Dar ca s-ajungă el să facă

haz… Lucrul acesta îl intriga şi-acum pe Albert, să afle cum o să se descurce mai târziu când o să aibă

chef să râdă.

Şi, în sfârşit, îl văzu sosind.

Albert pricepu totul într-o clipită, un furgon care scotea vălătuci de fum negru şi care se opri în curte.

Fără să mai aibă vreme să-l lege pe Édouard, Albert se năpusti la uşă, coborî în goană treptele, câte patru odată, şi-l strigă pe infirmierul care, cu o hârtie în mână, se uita în jur unde să se ducă.

― E pentru transfer? întrebă Albert.

Tipul păru uşurat. Colegul şofer li se alăturase. Urcară cu greutate cărând o targă a cărei pânză era înfăşurată în jurul cadrului de lemn şi-l urmară pe Albert pe culoar.

― Să nu ziceţi că nu v-am spus, rosti Albert, înăuntru pute rău.

Brancardierul cel grăsan ridică din umeri, suntem obişnuiţi. Deschise uşa.

― Chiar aşa… zise el.

E adevărat că, până şi atunci când era vorba despre Albert, de îndată ce se îndepărta, la întoarcere, duhoarea de putreziciune îi tăia răsuflarea.

Lăsară targa jos. Grăsanul, cel care comanda, îşi puse hârtia la căpătâiul patului şi îi dădu ocol. Nu pierdură vremea. Unul îl apucă de picioare, celălalt, de cap şi „la trei”…

„Unu”, îşi luară avânt.

„Doi”, îl ridicară pe Édouard.

„Trei”, în momentul în care cei doi infirmieri îl săltară pe rănit ca să-l întindă pe targă, Albert înhăţă

duplicatul pus la căpătâi şi-l înlocui cu acela pe numele lui Larivière.

― Aveţi morfină ca să-i daţi?

― Avem tot ce ne trebuie, stai liniştit, spuse pipernicitul.

― Ţine, adăugă Albert, e livretul lui. Vezi, ţi-l dau separat, pentru cazul în care i se pierd lucrurile, înţelegi tu.

― Stai liniştit, repetă celălalt şi înhăţă livretul.

Ajunseră în josul scărilor, ieşiră în curte. Édouard dădea din cap, cu ochii în gol. Albert urcă în furgon şi se aplecă deasupra lui.

― Haide, Eugène, fii curajos, o să fie bine, ai să vezi.

Lui Albert îi venea să plângă. În spatele lui, brancardierul zise:

― Trebuie să mergem, prietene!

― Da, da, răspunse Albert.

Îi strânse mâinile lui Édouard. Iată de ce avea să-şi amintească întotdeauna, de ochii lui în clipa aceea, umezi, ficşi, care îl priveau, pe el.

Albert îl sărută pe frunte.

― Pe curând, da?

Coborî din furgon şi, înainte ca uşa să se închidă, strigă:

― O să vin să te văd!

Albert îşi căută batista, îşi înălţă capul. Aşezat în cadrul unei ferestre deschise, la etajul al doilea, locotenentul Pradelle observa scena scoţându-şi liniştit tabachera.

Răstimp, camionul se urni.

Când ieşi din curtea spitalului, scoase un fum negru care rămase în aer ca o pâclă de uzină şi în care se pierdu partea din spate a furgonului. Albert se întoarse spre clădire. Pradelle dispăruse. Fereastra de la etajul al doilea fusese închisă la loc.

Se iscă o pală de vânt care răzleţi fumul. Curtea era goală. Albert se simţi şi el golit, disperat. Se smiorcăi, îşi pipăi buzunarele în căutarea batistei.

― La naiba, zise el.

Uitase să-i înapoieze lui Édouard carnetul cu desene.

Zilele următoare, în sufletul lui Albert se născu o grijă nouă, din pricina căreia nu-şi afla tihna. Dacă era

mort, voia el oare ca Cécile să primească o scrisoare oficială, cu alte cuvinte un formular, aşa, nepăsător de-a dreptul, care să anunţe că murise şi gata? De maică-sa, nici nu mai zic. Oricum ar fi hârtia, într-un asemenea caz, ar scălda-o în lacrimi amare şi-apoi ar înrăma-o în sufragerie.

Faptul că nu ştia dacă trebuia sau nu să înştiinţeze familia îl sâcâia de când dăduse, în fundul rucsacului, peste livretul militar pe care îl furase când se dusese să facă rost de o nouă identitate pentru Édouard.

Era un livret pe numele de Évrard, Louis. Născut pe 13 iunie 1892.

Albert nu-şi mai amintea când anume murise soldatul acesta, mai mult ca sigur în ultimele zile ale războiului, dar când? Nu uitase totuşi că părinţii ce trebuiau înştiinţaţi locuiau la Toulouse. Probabil că

tipul vorbea cu un accent. În câteva săptămâni, în câteva luni, cum nimeni n-avea să mai ştie pe unde este, cum livretul militar avea să lipsească, or să-l dea dispărut şi s-a terminat cu Évrard, Louis, ca şi cum nici n-ar fi trăit vreodată. Când părinţii or să-i moară la rândul lor, cine o să mai rămână ca să-şi aducă

aminte de Évrard, Louis? Toţi morţii aceştia, dispăruţii aceştia nu erau deja atât de mulţi că nu mai era nevoie ca Albert să mai facă alţii noi? Şi toţi părinţii aceştia, bieţii, osândiţi să plângă în gol…

Şi-atunci, luaţi-l pe de o parte pe Eugène Larivière, pe de alta pe Louis Évrard, puneţi-l la mijloc pe Édouard Péricourt, daţi-i pe toţi unui soldat ca Albert Maillard şi-l veţi cufunda în cea mai amarnică

tristeţe.

Nu ştia nimic despre familia lui Édouard Péricourt. În documente, adresa era situată într-un cartier şic, atâta tot. Dar, când este vorba despre moartea unui fiu, şic sau nu, nu mai contează cine ştie ce. Prima scrisoare pe care o primea familia era adesea de la un camarad, căci administraţia se grăbeşte când se pune problema să te trimită la moarte, dar când trebuie să înştiinţeze în caz de deces…