Sleit de oboseală, Édouard a adormit în sfârşit. Albert aruncă o privire spre ceasul de perete, se ridică, deschide uşa dulapului.
Bagă mâna în rucsacul lui Édouard şi scoate livretul militar.
*
O să bată de miezul zilei peste patru minute, trei, două… Albert se urneşte, merge pe culoar ştergând pereţii, ciocăne la uşa biroului şi o deschide fără să mai aştepte. Deasupra mesei supraîncărcate a lui Grosjean: douăsprezece fără un minut.
― Salut, spune Albert.
A încercat să se dea pe lângă el. Dar, chiar înainte de prânz, strategia cu prieteşugul nu prea are sorţi de izbândă când celălalt e cu burta goală. Grosjean bombăne. Ce mai vrea iară şi încă la ora asta? Să-i spună
mulţumesc. Şi uite-l pe neică Grosjean cum se-nmoaie. Îşi ridicase curul de pe scaun, gata să-şi închidă
registrul, dar „mulţumesc” e genul de chestie pe care n-a mai auzit-o de când a început războiul. Nu ştie cum să reacţioneze.
― Păi, n-ai de ce…
Albert îl ia cu asalt, i-o mai trage încă o dată:
― Ideea ta cu duplicatul… Sincer, mulţumesc, prietenul meu va fi transferat azi după-masă.
Grosjean îşi vine în fire, se ridică, îşi şterge mâinile pe pantalonii pătaţi de cerneală. Degeaba se simte el măgulit de cuvintele acestea de mulţumire, e totuşi prânzul. Albert trece la atac:
― Mai caut doi prieteni…
― Ah…
Grosjean îşi pune vestonul.
― Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Mi se spune ba că sunt daţi dispăruţi, ba că au fost răniţi, transferaţi…
― Dar nici eu nu ştiu mai multe!
Grosjean se îndreaptă spre uşă, trecând prin faţa lui Albert.
― E în registre… îi sugerează cu sfială Albert.
Grosjean dă uşa de perete.
― Treci după haleală, spune el, şi ne uităm împreună.
Albert cască ochii mari ca un om căruia i-a venit o idee grozavă.
― Dacă vrei, pot să caut singur cât eşti tu la masă!
― A, nu, am şi eu ordinele mele, nu pot!
Îl împinge pe Albert, încuie uşa şi înţepeneşte. Albert e în plus. Zice mulţumesc, pe curând, şi o ia în jos pe hol. Transferul lui Édouard o să se facă într-o oră sau două, Albert îşi frânge mâinile, la dracu’, la dracu’, la dracu’, spune el încontinuu, propria-i neputinţă îl doboară.
Câţiva metri mai încolo, se întoarce cu părere de rău. Grosjean e tot pe culoar şi se uită la el cum se îndepărtează.
Albert se îndreaptă spre curte, începe să-i încolţească un gând. Îl vede cu ochii minţii pe Grosjean în faţa uşii biroului, aşteptând… aşteptând ce? Până să-şi dea un răspuns, Albert a şi făcut cale întoarsă şi merge cu un pas, nădăjduieşte el, hotărât, va trebui să se mişte foarte repede. Ajunge la uşă, dar iată un soldat, acolo, Albert a înmărmurit, locotenentul Pradelle trece, din fericire fără să-l vadă şi uite-l că dispare.
Albert îşi vine în fire, se aud şi alte zgomote de paşi, mulţi paşi, râsete, strigăte, glasuri care se îndreaptă
spre cantină. Albert se opreşte în faţa biroului lui Grosjean, caută cu mâna sus pe tocul uşii, găseşte cheia, o înhaţă, o bagă în broască, o răsuceşte, deschide, intră, o închide imediat la loc. E cu spatele la uşă, ca într-o gaură de obuz. Înaintea lui, registre. Tone de registre. Din podea până-n tavan.
La bancă, avusese de multe ori de-a face cu genul acesta de arhive, cu etichete şterse şi însemnări scrise de mână cu cerneală albastră care se decolorează în timp. Îi trebuiră totuşi aproape douăzeci şi cinci de minute până să găsească registrele de care avea nevoie. Era neliniştit, nu se putea stăpâni să nu se uite mereu la uşă, ca şi cum risca să se deschidă în orice clipă. Habar n-avea ce-ar spune într-o asemenea împrejurare.
Era douăsprezece şi jumătate când izbuti să dibuiască cele trei registre complementare. Pe fiecare, înscrisurile se succedau, diferite, administrative, vechi deja, e incredibil cât de repede moare un nume de familie. Mai trecură încă douăzeci de minute până să găsească şi, dintr-odată, c-aşa era el din fire, începu să şovăie. Ca şi cum ar fi contat ce alegea… Ia-l pe primul, îşi spuse. Se uită la ceas şi la uşă şi i se păru că amândouă îşi schimbaseră mărimea, că ocupau toată încăperea. Se gândi la Édouard care era singur, legat…
Douăsprezece şi patruzeci şi două de minute.
Avea în faţă registrul celor morţi la spital şi ale căror familii încă nu fuseseră informate. Lista se oprea pe 30 octombrie.
Boulivet, Victor. Născut pe 12 februarie 1891. Ucis pe 24 octombrie 1918. Persoane de înştiinţat, părinţii: Dijon.
În clipa aceea, nu scrupulele îl copleşiră, ci prudenţa de care trebuia să dea dovadă. Albert înţelese că
acum, cu tovarăşul său, avea un suflet în grijă şi că nu mai putea face lucrurile la întâmplare, ca pentru el. Trebuia să le facă după cuviinţă, cu folos. Or, dacă-i dădea lui Édouard identitatea unui soldat mort, soldatul cu pricina redevenea viu. Aşadar, părinţii aveau să-l aştepte. Să pună întrebări. În cazul unei anchete, n-ar fi greu să le dea de urmă. Albert clătină din cap, închipuindu-şi urmările, pentru Édouard şi pentru el, dacă ajungeau să fie învinuiţi de fals şi uz de fals (şi, fără îndoială, multe alte capete de acuzare de care nici măcar nu avea habar).
Pe Albert îl apucă dârdâiala. Avea adesea genul acesta de reacţie încă dinainte de război, când se speria de ceva părea că tremură. Se uită la ceas, timpul trecea iute, el îşi frângea mâinile peste registru. Dădea pagină după pagină.
Dubois, Alfred. Născut pe 24 septembrie 1890. Mort pe 25 octombrie 1918 ― căsătorit, doi copii, familia locuieşte la Saint-Pourçain.
Dumnezeule, cum să facă? La urma urmei, nu-i făgăduise nimic lui Édouard, îi spusese „O să văd”, soiul ăsta de frază nu-i o promisiune fermă. Este… Albert căută cuvântul, deşi dădea în continuare paginile.
Évrard, Louis. Născut pe 3 iunie 1892. Mort pe 30 octombrie 1918. Persoane de înştiinţat, părinţii: Toulouse.
