Asta e, nu se gândea îndeajuns, nu prevedea, se arunca cu capul înainte ca un nebun, plin de bune intenţii, şi apoi… Maică-sa avea dreptate…
Goujou, Costant. Născut pe 11 ianuarie 1891. Mort pe 26 octombrie 1918 ― căsătorit. Domiciliu: Mornant.
Albert îşi ridică privirea. Până şi ceasul era împotriva lui, îşi iuţise ritmul, altfel nu se putea, era deja ora unu, două picături mari de sudoare căzură pe registru, căută o sugativă, se uită la uşă, nici urmă de sugativă, dădu pagina. Uşa o să se deschidă, ce-o să zică?
Şi, dintr-odată, iată.
Eugène Larivière. Născut pe 1 noiembrie 1893. Mort pe 30 octombrie 1918, în ajunul zilei sale de naştere. Eugène avea douăzeci şi cinci de ani sau aproape. De înştiinţat: Asistenţa socială.
Pentru Albert, e un miracol. Niciun părinte, doar administraţia, cu alte cuvinte nimeni.
Albert a văzut adineauri cutiile cu livretele militare, îi trebuie câteva minute până pune mâna pe acela al lui Larivière, nu-s aşa de rău clasate. E ora unu şi cinci minute. Grosjean e mare şi greoi, cu burtă, soiul acela care se îndoapă ca spartul. Să nu-şi piardă capul, probabil c-o să rămână la cantină până pe la unu şi treizeci de minute. Să se grăbească totuşi.
Prinsă de livret, găseşte jumătatea plăcuţei de identificare a lui Larivière, cealaltă jumătate a rămas pe corp. Sau a fost bătută în cuie pe cruce. Nu contează. Fotografia lui Eugène Larivière arată un tânăr oarecare, taman soiul acela de faţă pe care nimeni n-ar recunoaşte-o dacă i-ar fi smuls maxilarul inferior.
Albert strecoară livretul în buzunar. Mai ia două, la întâmplare, pe care le bagă în celălalt buzunar. Dacă
se pierde un livret e un accident, dar dacă se rătăcesc mai multe e o harababură, nu mai e armată, faptul e mai uşor de crezut. A venit vremea să scoată şi al doilea registru, călimara, să ia condeiul, să tragă
adânc aer în piept ca să se oprească din dârdâit, scrie „Édouard Péricourt” (se uită la data naşterii şi-o adaugă lângă numărul matricol) şi însemnează: „Ucis pe 2 noiembrie 1918”. Depune livretul lui Édouard în cutia cu morţi. Deasupra. Cu jumătatea de plăcuţă pe care îi figurează identitatea şi numărul matricol.
Într-o săptămână sau două, familia îi va fi înştiinţată că un fiu, un frate a murit pe câmpul de bătălie.
Formularul e valabil pentru orice situaţie. Nu mai trebuie adăugat decât numele mortului, e uşor şi practic. Chiar şi în războaiele prost organizate, administraţia izbuteşte, mai devreme sau mai târziu, să
ţină ritmul.
Ora unu şi un sfert.
Restul o să meargă mai repede. L-a văzut pe Grosjean făcându-şi treaba şi ştie unde se află carnetele cu bonuri. Verifică: pe carnetul început, duplicatul referitor la transferul lui Édouard e scris ultimul. Albert ia, chiar de la baza teancului, un carnet nou. Nimeni nu se uită la numere. Până să-şi dea ei seama că
lipseşte un bon dintr-un carnet de jos, o să se termine războiul, ba vor avea vreme să înceapă un altul.
Într-o clipită, întocmeşte un duplicat de bon de transfer pe numele lui Eugène Larivière. Când pune ultima ştampilă, îşi dă seama că e transpirat tot.
Cu repeziciune, aşază toate registrele la locul lor, aruncă o privire în toată încăperea ca să vadă dacă nu cumva a lăsat ceva în urmă, apoi îşi lipeşte urechea de uşă. Niciun zgomot, doar în depărtare. Iese, încuie, pune cheia la loc pe tocul uşii şi pleacă ştergând pereţii.
Édouard Péricourt a murit pentru Franţa.
Şi Eugène Larivière, înviat din morţi, are de-acum o viaţă lungă înainte ca să-şi aducă aminte de toate acestea.
Édouard respira greu, se răsucea în toate părţile şi s-ar fi rostogolit de la o margine la alta a patului fără
legăturile de la glezne şi încheieturi. Albert îl ţinea de umeri, de mâini, îi vorbea încontinuu. Îi povestea.
Numele tău e Eugène, sper că-ţi place, pentru că altceva n-aveau la prăvălie. Dar ca s-ajungă el să facă
haz… Lucrul acesta îl intriga şi-acum pe Albert, să afle cum o să se descurce mai târziu când o să aibă
chef să râdă.
Şi, în sfârşit, îl văzu sosind.
Albert pricepu totul într-o clipită, un furgon care scotea vălătuci de fum negru şi care se opri în curte.
Fără să mai aibă vreme să-l lege pe Édouard, Albert se năpusti la uşă, coborî în goană treptele, câte patru odată, şi-l strigă pe infirmierul care, cu o hârtie în mână, se uita în jur unde să se ducă.
― E pentru transfer? întrebă Albert.
Tipul păru uşurat. Colegul şofer li se alăturase. Urcară cu greutate cărând o targă a cărei pânză era înfăşurată în jurul cadrului de lemn şi-l urmară pe Albert pe culoar.
― Să nu ziceţi că nu v-am spus, rosti Albert, înăuntru pute rău.
Brancardierul cel grăsan ridică din umeri, suntem obişnuiţi. Deschise uşa.
― Chiar aşa… zise el.
E adevărat că, până şi atunci când era vorba despre Albert, de îndată ce se îndepărta, la întoarcere, duhoarea de putreziciune îi tăia răsuflarea.
Lăsară targa jos. Grăsanul, cel care comanda, îşi puse hârtia la căpătâiul patului şi îi dădu ocol. Nu pierdură vremea. Unul îl apucă de picioare, celălalt, de cap şi „la trei”…
„Unu”, îşi luară avânt.
„Doi”, îl ridicară pe Édouard.
„Trei”, în momentul în care cei doi infirmieri îl săltară pe rănit ca să-l întindă pe targă, Albert înhăţă
duplicatul pus la căpătâi şi-l înlocui cu acela pe numele lui Larivière.
