Jandarmul avea vreo patruzeci de ani de trai bun (cu o burtică rotundă, era aproape gras, de-ţi venea să

te întrebi cum de izbutise să se hrănească aşa vreme de patru ani) şi bănuială. Genul de om care are simţul datoriei. E o chestie trecătoare simţul ăsta al datoriei. De pildă, de la armistiţiu încoace, îl întâlneai mai des decât înainte. Pe de altă parte, Albert era o pradă uşoară. Nu prea mai avea chef de tărăboi. Voia acasă. Voia să doarmă.

― Albert Maillard… reluă jandarmul, cercetând livretul militar.

Încă un pic şi l-ar fi privit de parcă nici n-ar fi fost acolo. Era limpede că, cercetându-i faţa lui Albert şi adeverindu-i-se bănuiala, se îndoia: „Nu seamănă cu fotografia”. Pe de altă parte, era o poză de-acum patru ani, paradită, flendurită… Tocmai, îşi spune Albert, pentru un tip paradit şi flendurit ca mine, e cum nu se poate mai potrivită. Dar funcţionarul nu-l vedea cu ochi buni. De la o vreme-ncoace, gemea lumea de pungaşi, şarlatani şi escroci. Dădea din cap, se uita rând pe rând la document şi la faţa lui Albert.

― E o poză de dinainte, se-ncumetă Albert.

Pe cât de îndoielnică îi părea funcţionarului faţa lui Albert, pe atât de clar îi era conceptul „dinainte”.

Pentru toată lumea, „dinainte” era o idee limpede precum cristalul. Mda.

― Păi, da, reluă el, „Albert Maillard”, aş vrea eu, dar acum am doi Maillard.

― Aveţi doi „Albert” Maillard?

― Nu. Am doi „A. Maillard”, iar „A” poate să fie de la Albert.

Jandarmul era destul de mândru de această deducţie care îi scotea în evidentă isteţimea.

― Da, spuse Albert, sau de la Alfred. Sau André. De la Alcide.

Jandarmul îl privi pe sub sprâncene şi miji ochii ca un ditamai motanul.

― Şi de ce n-ar fi de la Albert?

Bineînţeles. Albert nu putea să spună nimic împotriva acestei solide ipoteze.

― Şi unde e celălalt Maillard? întrebă el.

― Păi, tocmai asta e problema: a plecat alaltăieri.

― L-aţi lăsat să plece fără să-i ştiţi prenumele?

Jandarmul închise ochii, i se luase să tot explice nişte lucruri aşa de simple.

― Aveam prenumele lui, dar nu-l mai avem, dosarele au fost duse ieri la Paris. Pentru cei care au plecat,

am numai registrul ăsta şi aici (puse un deget hotărât pe coloana patronimelor) e „A. Maillard”.

― Dacă nu dă nimeni de urma hârtiilor, eu continui războiul singur?

― Dacă ar fi numai după mine, spuse iar jandarmul, eu te-aş lăsa să treci. Dar mi-e că sunt bun de muştruluială, pricepi… Dacă înregistrez un tip care nu e ăla bun, cine zici tu că şi-o ia pe cocoaşă?

Mandea! Habar n-ai tu ce de blatişti vedem pe-aici! Că v-aţi pierdut pe capete hârtiile, e ceva de groază!

De-ar fi să-i numărăm pe toţi ăia care şi-au rătăcit carnetul cu solda ca să li se plătească de două ori indemnizaţia…

Jandarmul se încruntă, de parcă ar fi priceput dintr-odată că avea în faţă un bolşevic.

― De când am făcut poza, am fost rănit pe Somme, explică Albert ca să nu iasă cu ceartă. Poate că-i de-aicea beleaua cu fotografia…

Încântat că i s-a ivit un prilej să-şi arate isteţimea, jandarmul cercetă rând pe rând poza şi faţa, trecând de la una la alta din ce în ce mai repede, pentru ca la urmă să hotărască un „E posibil”. Se simţea totuşi că ceva nu era în regulă. În spate, ceilalţi soldaţi începeau să-şi piardă răbdarea. Se auziră câteva strigăte deocamdată lipsite de îndrăzneală, dar tărăboiul nu era departe…

― Vreo problemă?

Vocea aceasta îl ţintui pe Albert pe loc, atât de multe unde negative răspândea, ca o gură de venin. În câmpul lui vizual, nu întrezări la început decât un centiron. Simţi că îl apucă tremuratul. Nu te pişa în nădragi.

― Păi, ar fi că… spuse jandarmul, întinzând livretul militar.

Albert ridică în sfârşit capul. Privirea limpede şi pătrunzătoare a căpitanului d’Aulnay-Pradelle îl străpunse ca un pumnal. Tot oacheş, păros din cale-afară şi cu felul lui smintit de-a fi. Pradelle înhăţă

livretul fără să-l scape din ochi pe Albert.

― Am doi de „A. Maillard”, continuă jandarmul. Şi pe mine fotografia asta mă zăpăceşte…

Pradelle nici nu se uitase la document. Albert îşi coborâse privirea spre bocanci. N-avea ce face, nu putea înfrunta ochii aceia. Încă cinci minute şi o picătură avea să i se ivească pe vârful nasului.

― Pe ăsta îl cunosc eu… lăsă Pradelle să-i scape. Îl cunosc prea bine.

― Păi, bine atunci, făcu jandarmul.

― E chiar Albe rt Maillard…

Pradelle vorbea îngrozitor de rar, de parcă s-ar fi sprijinit pe fiecare fonem.

― … nu încape nicio îndoială.

Sosirea căpitanului îi liniştise brusc pe toţi. Soldaţii tăcuseră de parcă se treziseră dintr-odată în mijlocul unei eclipse. Răspândea o chestie, Pradelle ăsta, care-ţi îngheţa sângele în vene, dracul pe pământ şi alta nu. Mai mult ca sigur că în iad stăteau de strajă unii cu mutre de-acelaşi soi.

M-am tot codit să-ţi povestesc, dar hai să-ţi spun totuşi: am aflat veşti noi despre A.P. Pariu că nu ghiceşti:a ajuns căpitan! Carevasăzică, la război, mai bine eşti o secătură decât soldat. Şi e aici, şef peste o secţiedin Centrul de demobilizare. Când l-am văzut, a fost vai de capul meu… Habar n-ai ce vise am de când l-am întâlnit.

― Nu-i aşa că ne cunoaştem, soldat Maillard?

Albert îşi ridică în sfârşit privirea.

― Da, domnule loc… căpitan. Ne cunoaştem…

Jandarmul nu mai scoase o vorbă, se uită pe îndelete la ştampilele şi registrele lui. Atmosfera era ameninţătoare de vibraţii rele.

― Îţi cunosc mai ales eroismul, soldat Albert Maillard, rosti Pradelle cu o jumătate de zâmbet plin de

condescendenţă.

Se uită lung la el, de sus până jos, se întoarse la faţă. Nu se grăbea. Lui Albert i se părea că pământul îi fuge încet de sub picioare, ca şi cum s-ar fi aflat pe nisipuri mişcătoare, iar lucrul acesta îl făcu să

reacţioneze, un reflex provocat de panică: