Spunând acestea, avea privirea fixă, sticloasă, îndărătnică.
Trimiseră după psihiatri.
Bun, în acelaşi timp, mulţumită desenelor tale, cred că pricep totuşi esenţialul. Camera în care eşti acumami se pare mai mare şi mai spaţioasă decât cea de dinainte, nu? Ce se zăreşte în curte, nişte copaci?
Bineînţeles, n-o să pretind că nu-ţi mai încapi în piele de fericire pentru că eşti acolo, dar, cum să-ţi zic euţie, nu ştiu ce să fac pentru tine de-aici de unde sunt. Mă simt îngrozitor de neputincios.
Mulţumesc pentru desenul cu măicuţa Marie-Camille.
Până acum, făceai ce făceai şi mi-o înfăţişai cu spatele sau din profil şi înţeleg de ce voiai s-o păstrezi doarpentru tine, ticălos bătrân, căci e tare drăgălaşă. Îţi spun cu mâna pe inimă că, de n-aş avea-o pe Cécile amea…
De fapt, în tot aşezământul, nu era nici urmă de călugăriţă, numai femei din civilie, pline de bunăvoinţă, cu sufletul milos. Dar trebuia să-i povestească ceva lui Albert care îi scria şi de două ori pe săptămână.
Primele desene ale lui Édouard fuseseră tare neîndemânatice, mâna îi tremura rău şi nu vedea prea bine.
Plus că, de la o operaţie la alta, avea dureri mari. Într-un profil de-abia schiţat, lui Albert i se păruse că
întrezăreşte o „tânără măicuţă”. Măicuţă să fie, îşi spusese Édouard, ce mai contează. O numi Marie-
Camille. Din scrisorile sale, îşi făurise o anumită imagine despre Albert şi încercase să-i dea închipuitei călugăriţe soiul de înfăţişare ce putea fi pe placul unui tip ca el.
Deşi erau deja legaţi de o poveste comună în care fiecare îşi pusese viaţa în joc, cei doi bărbaţi nu se cunoşteau, iar relaţia lor era complicată de un amestec nedesluşit de vinovăţie, solidaritate, resentiment, îndepărtare şi fraternitate. Lui Édouard îi era ciudă pe Albert, într-un mod nelămurit, dar atenuat din plin de faptul că tovarăşul său îi făcuse rost de o identitate de schimb ce-l scutea de întorsul acasă. N-avea nici cea mai vagă idee despre ce urma să se întâmple cu el, acum că nu mai era Édouard Péricourt, dar prefera orice altă viaţă aceleia în care ar fi trebuit să înfrunte, în starea în care se găsea, privirea tatălui său.
Că veni vorba de Cécile, mi-a trimis o scrisoare.
Şi pentru ea, sfârşitul războiului durează prea mult. Ne gândim că o să ne distrăm pe cinste când o fi să
mă întorc, dar, după tonul pe care-l foloseşte, simt că i s-a luat de toate acestea. La început, se ducea maides decât acum s-o vadă pe maică-mea. Nu pot defel să-i port pică pentru faptul că se duce mai rar, ţi-ampovestit despre maică-mea, nu pricep o iotă din femeia asta.
Îţi mulţumesc din suflet pentru căpăţâna de cal. Da’ ştiu că ţi-am dat de lucru… Acuma mi se pare într-adevăr foarte reuşit, foarte expresiv, cu ochii bulbucaţi pe care i-ai făcut, cu botul căscat. Ştii, e otâmpenie, dar mă întreb adesea cum îl chema pe dobitoc. Ca şi cum aş avea nevoie să-i dau un nume.
Câte căpăţâni de cal desenase oare pentru Albert? Mereu prea lunguiaţă, răsucită în partea asta, nu, până la urmă în partea cealaltă, cu ochii mai… cum să-ţi spun eu ţie, nu, nu era chiar aşa. În locul lui Édouard, un altul l-ar fi dat de mult dracului, dar el simţea cât de important era pentru tovarăşul lui să
regăsească, pentru a o păstra, căpăţâna mârţoagei care poate că-i salvase viaţa. Cererea aceasta masca o altă miză, nedesluşită şi profundă, care îl privea pe el, Édouard, şi pe care nu izbutea s-o pună în cuvinte.
Se apucase de treabă, executând zeci de crochiuri, încercând să urmeze lămuririle încurcate pe care Albert, care nu mai ştia cum să-şi ceară iertare şi să-i mulţumească, i le dădea în fiecare scrisoare. Era pe cale să renunţe când îi veni în minte căpăţâna de cal schiţată de da Vinci, din câte-şi amintea o sanguină, pentru o statuie ecvestră şi pe care o luă drept model. Când o primi, Albert sări în sus de bucurie.
Când citi aceste cuvinte, Édouard înţelese în sfârşit ce anume fusese în joc.
Acum, când îi dăduse tovarăşului său căpăţâna de cal pe care o voise, lăsă creionul din mână şi se hotărî să nu se mai atingă de el.
N-o să mai deseneze niciodată.
Aici timpul pare nesfârşit. Îţi dai tu seama că armistiţiul a fost semnat în noiembrie, că suntem deja înfebruarie şi tot în armată? Au trecut săptămâni bune de când nu mai avem niciun rost… Ni s-au spus felde fel de lucruri ca să ni se explice situaţia, dar n-ai de unde să ştii ce e adevărat şi ce nu e. Aici, ca şi pefront, zvonurile umblă mai iute decât ştirile. Se pare că parizienii or să se ducă în curând la plimbare cuLe Petit Journal pe câmpurile de bătălie de lângă Reims, deşi noi putrezim încă de-a-n picioarelea în niştecondiţii care, ca şi starea noastră, se înrăutăţesc de la o zi la alta. Uneori, îţi dau cuvântul meu de onoare,ne întrebăm dacă nu ne era mai bine sub gloanţe, măcar ni se părea că avem un rost, să câştigămrăzboiul. Mi-e şi ruşine că mă plâng aşa la tine de micile mele necazuri, bietul meu Eugène, probabil că-ţispui că habar n-am cât de fericit sunt şi că mă vait aiurea. Mare dreptate ai avea s-o faci, cât de egoistpoate fi totuşi omul.
Când văd cât de fără cap şi fără coadă e scrisoarea asta a mea (n-am ştiut niciodată să nu-mi pierd şirul,aşa eram şi la şcoală), mă întreb dacă n-ar fi mai bine să mă apuc de desenat…
Édouard îi scrise doctorului Maudret că refuza orice operaţie estetică de orice soi va fi fost ea şi ceru să
fie redat vieţii civile cât mai repede cu putinţă.
― Cu căpăţâna asta?
Era furios rău, doctorul. Avea scrisoarea lui Édouard în mâna dreaptă, cu cealaltă îl ţinea zdravăn de
umăr în faţa oglinzii.
Édouard se uită multă vreme la magma aceea buhăită în care regăsea, pierdute, învăluite parcă, liniile chipului pe care-l cunoscuse. Chircite, cărnurile alcătuiau un soi de pernuţe late, de un alb lăptos. În mijlocul feţei, gaura, în parte resorbită de travaliul acesta de întindere şi de închidere a ţesuturilor, era un fel de crater mai îndepărtat decât fusese cândva, dar la fel de roşiatic. Era asemenea unui contorsionist de circ capabil să-şi înghită pe de-a-ntregul obrajii şi maxilarul inferior, dar incapabil să le şi scuipe afară.
― Da, confirmă Édouard, cu căpăţâna asta.
8
E o hărmălaie neîntreruptă. Mii de soldaţi trec pe aici, se întorc, rămân o vreme, sosesc şi se înghesuie într-un haos de nedescris. Centrul de demobilizare este plin ochi, oamenii trebuie eliberaţi în valuri de mai multe sute, dar nimeni nu ştie cum să procedeze, ordinele se încrucişează, organizarea se schimbă
încontinuu. Nemulţumiţi, istoviţi, soldaţii se agaţă de cea mai mică informaţie şi imediat parcă se stârneşte vijelia, un strigăt se înalţă, aproape o ameninţare. Gradaţi care nu mai fac faţă străbat mulţimea cu paşi mari, răspunzând la întâmplare, copleşiţi: „Nu ştiu mai multe decât voi, n-am ce să vă spun!” În aceeaşi clipă, se aud nişte fluierături, toată lumea întoarce capul, tăvălugul disperării se urneşte, un tip răcneşte ceva mai încolo, în spate, se aude numai „Hârtii? La dracu’, ce hârtii?” şi o altă voce „Poftim, cum adică, livretul militar?” Din reflex, fiecare se bate peste buzunarul de la piept sau pe turul pantalonilor, toţi se uită întrebători unii la alţii, „Suntem de patru ore aici, mama ei de treabă!”, „Nu te mai văicări, eu îs de patru zile”. Un altul întreabă: „Unde mi-ai zis că sunt cizmele alea?” Dar se pare că
nu mai au numere mari. „Păi, şi ce facem?” Un tip cu nervii la pământ. Deşi nu-i decât soldat fruntaş, vorbeşte cu un căpitan de parcă i-ar fi slugă. Ofiţerul îşi bagă nasul în lista lui, bifează nişte nume.
Turbat, fruntaşul îi întoarce spatele bombănind nişte lucruri greu de înţeles, cu excepţia unui cuvânt,
„căcaţi”… Căpitanul se preface că nu a auzit nimic, e roşu la faţă, mâna îi tremură, dar e atât de multă
lume, că până şi dănănaia aceasta se pierde în mulţime şi dispare ca spuma, doi tipi îşi trag deja câţiva ghionţi în umeri certându-se. „Ascultă aicea, mă, e cămaşa mea”, urlă primul, „Da’ de unde, îi spune celălalt, asta ar mai lipsi!”, dar se lasă imediat păgubaş şi pleacă, a încercat şi el, încercarea moarte nare; furturi sunt destule, în fiecare zi, ar trebui să se deschidă un birou numai pentru pungăşii, dar nu-i cu putinţă să ai un birou pentru fiecare soi de reclamaţie, îţi dai seama ce-ar fi? Vorbe de acestea îşi spun băieţii care stau la coadă pentru supă. Călâie. Încă de la început. Nimeni nu înţelege nimic, cafeaua e caldă, supa e rece. Încă de la început. În restul timpului, când nu stau la coadă, oamenii încearcă să afle ce mai e nou („Dar trenul pentru Mâcon e totuşi anunţat!”, spune un tip. „Păi da, e anunţat, numai că ia-l de unde nu-i, ce naiba mai vrei şi tu de la viaţa mea!”)
Ieri, un tren a plecat în sfârşit spre Paris, patruzeci şi şapte de vagoane, numai bune de transportat o mie cinci sute de oameni, au vârât în ele claie peste grămadă mai bine de două mii, ce mai privelişte, înghesuiţi ca nişte sardine, dar fericiţi. S-au spart câteva geamuri, au venit nişte gradaţi care s-au apucat să vorbească de „vandalisme”, băieţii au fost nevoiţi să coboare, trenul, care avea deja o întârziere de zece ore, a mai stat un ceas, până la urmă s-a urnit, toată lumea urla, cei care plecau, cei care rămâneau.
Şi, când nu s-au mai văzut decât nişte vălătuci de fum peste câmpia întinsă ca-n palmă, rândurile s-au rupt, oamenii au căutat o privire cunoscută ca să mai afle una, alta, să pună mereu aceleaşi întrebări, ce unitate e lăsată la vatră, în ce ordine se fac lucrurile, Dumnezeule mare, oare nu comandă nimeni aici? Ba da, dar ce să comande? Nimeni nu mai pricepe nimic. Toţi aşteaptă. Jumătate dintre soldaţi au dormit pe jos, în manta, în tranşee era mai puţină înghesuială. Bine, nu-i deloc aceeaşi poveste, aici n-au şobolani, dar au păduchi, pentru că astea sunt nişte lighioane ce se ţin scai de om. „Nici măcar nu putem să le scriem la rude când o să ajungem acasă”, bombăne un soldat, bătrân, cu faţa muncită, cu privirea stinsă, se văicăreşte, e limpede că s-a împăcat cu soarta. Toţi credeau că o să mai vină încă un tren şi a venit, dar, în loc să-i ia de-acolo pe cei trei sute douăzeci de băieţi care aşteptau, a mai adus vreo două sute, unii noi, nici n-au unde să-i mai bage.
