― Vreţi să vă reculegeţi noaptea? întrebă el.

Îl luase gura pe dinainte. Nu se putuse abţine. O mişelie.

Îi păru imediat rău, căci Madeleine lăsă privirea în jos. Întrebarea n-o stânjenea defel, nu, chibzuia. Era tânără, dar cu capul pe umeri. Şi, cum era bogată, lucru care sărea în ochi de la bun început, hermina, pălărioara, dinţii frumoşi, gândea situaţia la rece şi se întreba ce preţ ar trebui să propună ca să obţină

colaborarea soldatului.

Pe Albert îl apucă scârba de aşa pacoste, s-ajungă cineva să creadă că ar accepta bani pentru aşa ceva…

Înainte ca ea să deschidă gura, spuse:

― Bine, pe mâine.

Le întoarse spatele şi se duse spre lagăr.

9

Şi, crede-mă, îmi pare tare rău că-ţi vorbesc iarăşi despre asta… Ar trebui totuşi să fii sută la sută sigur.

Uneori, hotărâm lucruri de mânioşi, deznădăjduiţi ori supăraţi ce suntem, se întâmplă să ne lăsămcălăuziţi de sentimente, în fine, pricepi tu ce vreau să zic. Nu ştiu cum ne-am putea descurca acuma, dar,de bine, de rău, am găsi noi ceva… Ce se face se şi desface. Nu vreau să te influenţez, dar te rog un lucru:gândeşte-te la părinţii tăi. Sunt sigur că, dacă te-ar regăsi aşa cum eşti, te-ar iubi la fel de mult ca înainte,dacă nu chiar mai mult. Probabil că tatăl tău e un om de treabă şi devotat, închipuie-ţi ce bucurie ar fi însufletul lui dacă te-ar şti în viaţă. Nu vreau să te influenţez. Oricum, va fi după socoteala ta, sunt totuşinişte lucruri pe care, după părerea mea, trebuie să le chibzuieşti bine. Mi-ai desenat-o pe sora ta,Madeleine, e o tânără simpatică, gândeşte-te un pic la durerea pe care a simţit-o când a aflat că ai muritşi ce minune ar fi pentru ea, astăzi…

N-avea niciun rost să scrie toate acestea. Nu se ştia nici măcar când ajungeau scrisorile, puteau să facă

două săptămâni sau chiar patru pe drum. Iar zarurile fuseseră aruncate. Albert nu scria lucrurile acestea decât pentru sine însuşi. Nu-i părea rău că-l ajutase pe Édouard să-şi schimbe identitatea, dar, dacă nu mergea până la capăt, nu izbutea să-şi imagineze cu adevărat consecinţele pe care le bănuia destul de sumbre. Se întinse pe jos, înfăşurat în veston.

Se suci şi se răsuci aproape toată noaptea, nervos, neliniştit.

În visele sale, dezgropau un corp şi Madeleine Péricourt vedea imediat că nu era al fratelui său, era fie prea înalt, fie prea scund, uneori avea un chip pe care îl recunoşteau pe dată, cel al unui soldat foarte bătrân, alteori dădeau peste un bărbat cu o căpăţână de cal mort. Tânăra îl lua de braţ şi întreba: „Ce-ai făcut cu fratele meu?” Căpitanul d’Aulnay-Pradelle mai punea ceva şi de la el, fireşte, ochii îi erau de un albastru atât de deschis, încât îi luminau faţa lui Albert ca o lanternă. Vocea lui era cea a generalului Morieux. „Chiar aşa! tuna şi fulgera el. Ce-ai făcut cu fratele acesta, soldat Maillard?”

Când se crăpa de ziuă, se trezi din pricina unui coşmar de acelaşi soi, Albert încercă să-şi pună ordine în gânduri care, din pricina întunericului din sala cea mare, a felului greoi în care-i respirau camarazii şi a ploii care bătea în acoperiş, deveniră, de la un minut la altul, din ce în ce mai negre, triste, ameninţătoare. Nu-i părea rău pentru ceea ce făcuse până acum, dar nu mai era în stare să meargă mai departe. Imaginea tinerei care mototolea în mâinile ei mici scrisoarea aceea plină de minciuni îi tot venea în minte. Era vreo urmă de omenie în ce făcea el acum? Dar mai era oare cu putinţă să anuleze totul?

Avea la fel de multe motive şi să meargă înainte, şi să dea înapoi. Că doar n-o să mă apuc acuma să

dezgrop cadavre numai ca să acopăr o minciună ticluită din prea multă bunătate! îşi spunea el. Sau slăbiciune, e acelaşi lucru. Dar dacă nu-l dezgrop, dacă dau totul în vileag, voi fi acuzat. Nu ştia ce riscă, ştia doar că e grav, totul căpăta nişte dimensiuni înfricoşătoare.

Când se făcu în sfârşit lumină, încă nu hotărâse nimic, lăsând mereu pe mai târziu clipa rezolvării teribilei dileme.

De trezit, se trezi cu o lovitură de picior în coaste. Uluit, se aşeză în pripă. Toată sala fremăta deja de strigăte, de neastâmpăr, Albert se uita de jur împrejur, incapabil să-şi adune minţile, când, dintr-odată, văzu coborând din văzduh şi înţepenind la câţiva centimetri de faţa lui chipul aspru şi pătrunzător al căpitanului Pradelle.

Ofiţerul îl ţintui lung cu privirea, apoi oftă a descurajare şi-i trase o palmă. Instinctiv, Albert se apără.

Pradelle zâmbi. Un zâmbet larg, care nu prevestea nimic bun.

― Aşa deci, soldat Maillard, ce mi-aud urechile? Tovarăşul tău, Édouard Péricourt, e mort? Să cad pe spate şi-alta nu! Pentru că ultima oară când l-am văzut…

Îşi încruntă sprâncenele, de parcă ar fi căutat departe, printre amintiri.

― … pe cinstea mea, era la spitalul militar unde fusese transferat. Ei bine, în clipa aceea, era cât se poate de viu. Mă rog, n-avea moaca lui de zile mari… Ca să fiu cinstit, mi s-a părut cam tras la faţă. A vrut să

oprească un obuz cu dinţii, nesăbuită chestie, dacă m-ar fi întrebat pe mine… Dar să-mi închipui eu că

avea să crape, nu, crede-mă, soldat Maillard, nici prin gând nu mi-a trecut. Şi totuşi, nu mai încape vorbă, e mort şi îngropat, tu cu mâna ta le-ai scris rudelor ca să le dai de ştire, şi ce stil, soldat Maillard, de-o rară frumuseţe!

Când rostea numele de Maillard, avea acelaşi mod dezgustător de-a apăsa pe ultima silabă, ceea ce îi dădea o tonalitate derizorie şi mai ales plină de dispreţ. Maillard părea sinonim cu „ditamai căcatul” sau o chestie asemănătoare.

Se apucă să vorbească încet, aproape în şoaptă, ca un om furios care se străduieşte să nu răbufnească:

― Habar n-am ce s-a întâmplat cu soldatul Péricourt şi nici nu vreau să ştiu, dar generalul Morieux mi-a dat în grijă să-i ajut familia, aşa că, desigur, sunt nedumerit…

Fraza aducea un pic a întrebare. Până acum, Albert n-avusese dreptul să scoată vreo vorbă şi, era limpede ca lumina zilei, căpitanul Pradelle nici n-avea de gând să-l lase.

― N-avem decât două variante, soldat Maillard. Ori spunem adevărul, ori ne vedem de treaba noastră.

Dacă spunem adevărul, drac’ te-a luat: uzurpare de identitate, nu ştiu cum naiba ai făcut, dar puşcăria te mănâncă, îţi garantez eu că eşti rezolvat pentru cel puţin cincisprezece ani. Pe de altă parte, o s-o iei iar de la capăt cu povestea aia cu comisia de anchetă pentru cota 113… Pe scurt, şi pentru tine, şi pentru mine, e cea mai proastă soluţie. Rămâne cealaltă variantă: ni se cere un soldat mort, dăm un soldat mort

şi gata, te ascult.

Albert nu trecuse încă de primele fraze.

― Nu ştiu… spuse el.

În genul acesta de situaţie, doamna Maillard sărea în sus: „Uite, ăsta-i Albert! Când trebuie să ia o hotărâre, să arate că-i bărbat, ia-l de unde nu-i! Habar n-am… Cine ştie… Poate că da… O să întreb…

Haide, Albert! Hotărăşte-te odată! Dacă tu crezi că în viaţă etc. Etc.”

Căpitanul Pradelle semăna pe ici, pe colo cu doamna Maillard. Dar stătea pe gânduri mai puţin decât ea:

― O să-ţi spun eu ce-ai să faci. Ai să-ţi mişti curul şi, diseară, ai să-i dai domnişoarei Péricourt un cadavru frumuşel cu ştampiluţa „Édouard Péricourt”, ai priceput? O zi de muncă şi pleci liniştit acasă. Dar gândeşte-te repede. Şi dacă preferi puşcăria, sunt omul tău…

Albert îşi luă camarazii la întrebări, îi vorbiră de mai multe cimitire săteşti. I se adeveri astfel un lucru pe care-l ştia deja: cel mai mare dintre toate se afla la Pierreval, la şase kilometri depărtare. Acolo avea de unde alege şi încă din plin. Merse pe jos.

Cimitirul era la marginea unei păduri, cu zeci de morminte pretutindeni. La început, încercaseră să le alinieze, dar apoi războiul ajunsese să rostuiască cimitirul cu atât de multe trupuri, că le băgaseră în ordinea în care soseau, alandala. Morminte în toate direcţiile, unele cu cruce, altele fără sau cu cruci prăbuşite. Aici, un nume, „un soldat”, scrijelit cu cuţitul pe o placă de lemn. Erau zeci pe care scria doar

„un soldat”. Iar altele, cu sticle răsturnate vârâte în pământ, în care strecuraseră o hârtie cu numele soldatului, pentru mai târziu, în cazul în care cineva ar fi vrut să ştie cine era dedesubt.

În cimitirul de la Pierreval, Albert ar fi putut să rătăcească ceasuri întregi printre mormintele improvizate înainte de a alege unul, vechea lui şovăială, dar până la urmă îşi călcă pe inimă. Om trăi şi om vedea, îşi spuse el, s-a făcut târziu şi până la Centrul de demobilizare e ceva de mers, trebuie să mă hotărăsc.

Întoarse capul, văzu un mormânt pe a cărui cruce nu apărea nimic şi zise: „Ăsta”.

Scosese câteva cuişoare dintr-o scândură smulsă de la poartă, căută o piatră, bătu jumătatea de plăcuţă

de identitate a lui Édouard Péricourt, reţinu locul, făcu câţiva paşi înapoi ca să privească ansamblul, ca un fotograf la o nuntă.

Apoi plecă de-acolo, chinuit de frică, de remuşcări, pentru că, chiar dacă motivul era bun, minciuna nu-i stătea în fire. Se gândea la tânăra aceea, la Édouard, dar şi la soldatul acesta necunoscut pe care întâmplarea îl alesese ca să-l întrupeze pe Édouard şi pe care nimeni n-o să-l mai găsească vreodată, un soldat până atunci neidentificat, acum dispărut de-a binelea.

Pe măsură ce se îndepărta de cimitir şi se apropia de Centru, riscurile pe termen scurt i se perindau prin minte ca dominourile acelea care, atunci când cade primul, se prăbuşesc toate. N-ar fi nicio problemă, îşi spunea Albert, dacă ar fi vorba doar de jelit. Sora are nevoie de mormântul lui frate-său, eu îi dau un mormânt, al lui frate-său sau altul, nu contează, un suflet are omul. Dar acum că or să sape, se încurcă

treaba. Când te-apuci să cauţi în fundul unei gropi, n-ai de unde să ştii peste ce dai. Fără identitate, mai treacă, meargă, un soldat mort e un soldat mort. Când îl dezgropi, ce găseşti? Un obiect personal? Un semn distinctiv? Sau chiar, şi mai simplu, un corp prea mare sau prea mic?