E un pământ greu, lopeţile de-abia se mişcă. Lângă front, unde nu era niciodată timp, trupurile erau îngropate nu prea adânc, ba uneori la o adâncime atât de mică, încât, chiar de a doua zi, şobolanii le dădeau de urmă. N-ar trebui să sape prea mult până să găsească ceva. Teribil de agitat, Albert se opreşte adesea ca să tragă cu urechea, desluşeşte prezenţa domnişoarei Péricourt, lângă un copac aproape uscat, dreaptă ca o lumânare, încordată şi ea. Nervoasă, fumează o ţigară. Lucrul acesta îl uimeşte pe Albert, o femeie ca ea să fumeze ţigări. Pradelle aruncă şi el o privire, apoi, hai, bătrâne, doar n-o să prindem rădăcini aici. Înapoi la treabă.

Durează mult până sapă fără să lovească trupul care se află dedesubt. Pământul se adună grămadă pe prelată. Ce-or să facă alde Péricourt cu corpul acesta? se întreabă Albert. O să-l îngroape în grădină?

Noaptea, ca acum?

Se opreşte.

― În sfârşit! şuieră căpitanul, aplecându-se.

Vorbeşte foarte încet, nu vrea să fie auzit de tânără. Ceva din corp a apărut, e greu de ghicit ce anume este. La ultimele lopeţi trebuie să aibă mare grijă, sunt nevoiţi să ia pământul de dedesubt ca să nu strivească nimic.

Albert îşi vede de treabă. Pradelle nu mai are răbdare.

― Mişcă-te, gâfâie el. Nu mai are ce să păţească, haide!

Lopata agaţă o bucată din vestonul care a fost folosit ca giulgiu şi, dintr-odată, mirosul se răspândeşte, o grozăvie. Ofiţerul îşi întoarce imediat capul.

Şi Albert se dă un pas înapoi, deşi cât a ţinut războiul, a tot mirosit corpuri în putrefacţie, mai ales când a fost brancardier. Başca statul în spital cu Édouard! Cum i-a fugit gândul la el… Albert înalţă capul şi se uită la tânăra care, deşi e destul de departe, îşi ţine o batistă la nas. Tare trebuie să-l mai iubească pe frate-său! îşi zice el. Pradelle îl împinge cu brutalitate şi iese din groapă.

Dintr-un salt, e lângă domnişoară, o ia de umeri, o răsuceşte cu spatele la mormânt. Albert e singur acolo jos, în duhoarea cadavrului. Tânăra se împotriveşte, dă din cap că nu, vrea să se apropie. Ţintuit locului,

Albert nu ştie ce să facă, silueta prelungă a lui Pradelle pe care o vede deasupra îi aduce aminte de atâtea lucruri. Cum a ajuns iar într-o groapă, fie ea atât de puţin adâncă, curg apele pe el de frică în ciuda frigului care s-a lăsat ― cu el în groapă şi cu căpitanul deasupra, nemişcat, toată păţania îi întoarce stomacul pe dos, i se pare că cineva o să-l acopere cu pământ, o să-l îngroape, îl apucă tremuratul, dar se gândeşte din nou la tovarăşul lui, la Édouard al lui, şi se sileşte să se lase în jos, să se apuce iar de treabă.

Te doare sufletul când vezi astfel de lucruri. Râcâie cu grijă cu vârful lopeţii. Pământul, argilos, nu înlesneşte descompunerea, iar corpul a fost învelit bine în veston, toate acestea au încetinit putrefacţia.

Postavul rămâne lipit de bulgării de humă, se ivesc un şold şi coastele, îngălbenite, cu bucăţi de carne putredă, negricioasă, pe care viermii colcăie pentru că mai e destul de mâncat.

Un strigăt, acolo sus. Albert îşi înalţă capul. Tânăra plânge în hohote. Căpitanul o alină, dar, pe deasupra umărului, îi face exasperat un semn lui Albert, haide mai repede, ce naiba aştepţi?

Albert aruncă lopata cât colo, iese din groapă şi o ia la goană. Îl doare sufletul, totul îl dă peste cap, bietul soldat mort, şoferul care face negoţ cu necazurile altora, căpitanul care, nu-ncape îndoială, ar vârî orice cadavru în sicriu, numai să meargă repede treaba… Iar adevăratul Édouard, desfigurat, puţind şi el ca un stârv, legat în camera lui de spital. Cum să nu te-apuce sila, dacă stai să te gândeşti, că te-ai bătut pentru un sfârşit ca ăsta.

Văzându-l că vine, şoferul scoate un suspin de uşurare. Într-o clipită, a ridicat prelata camionului, a înhăţat o vergea de fier, a agăţat mânerul sicriului care se află în fund de tot şi l-a tras spre el cât a putut de tare. Cu şoferul în faţă, cu Albert în spate, se urnesc spre mormânt.

Lui Albert i se taie răsuflarea, pentru că tipul merge destul de repede, păi cum, obişnuinţa îşi spune cuvântul, în timp ce el se târăşte cum poate şi de mai multe ori e cât pe-aici să dea drumul la tot şi să se prăbuşească. În sfârşit, ajung. În ce hal pute în jur!

E un sicriu frumos din stejar, cu mânere aurite şi cu o cruce de fier forjat lipită pe capac. Un cimitir e un loc ciudat şi totuşi e locul potrivit pentru un sicriu, dar acesta e prea somptuos. Nu-i deloc genul pe care-l vezi de obicei la război, e mai degrabă pentru burghezii care mor în paturile lor decât pentru flăcăii cărora li se ia mirul neştiuţi de nimeni. Albert nu-şi duce până la capăt frumoasa cugetare filosofică. În jurul lui, toţi se grăbesc să termine odată.

Au scos capacul, l-au pus deoparte.

Dintr-un salt, şoferul coboară în groapa unde zace cadavrul, se apleacă, ridică cu mâinile goale capetele vestonului şi apoi, din priviri, cere ajutor. Tot pe Albert cade măgăreaţa, bineînţeles, pe cine altcineva?

Albert face un pas înainte, coboară la rândul lui în groapă, e cuprins pe loc de spaimă; se vede pe el că e îngrozit, pentru că şoferul îl întreabă:

― Te descurci?

Se apleacă împreună, duhoarea de hoit le sare în faţă, ei apucă postavul şi hâţ! o dată, de două ori şi, dintr-un gest, aşază leşul sus, pe marginea mormântului. Se aude un pleosc sinistru. Nu-i greu ce-au ridicat ei acolo. Ce-a rămas abia de cântăreşte cât un copil.

Şoferul iese imediat, Albert e fericit să-l urmeze. Apucă împreună marginile vestonului şi aruncă totul în sicriu, de data aceasta se aude un pleosc mai înfundat; până să-şi dea ei seama ce şi cum, şoferul a şi pus capacul. Poate că au mai rămas câteva oscioare în groapă, care au alunecat în timpul operaţiunii, dar asta e. Oricum, şoferului şi căpitanului li se citesc gândurile pe chipuri, la ce vor ei să facă cu cadavrul acesta nici nu le trebuie mai multe. Albert o caută din ochi pe domnişoara Péricourt, e deja la maşină, a trăit lucruri grele, cum să-i porţi pică? Frate-său ajuns ciorchine de viermi.

N-or să bată cuiele aici, prea mare tărăboiul, mai târziu, pe drum. Deocamdată, şoferul înfăşoară sicriul în două chingi late de pânză, ca să ţină capacul strâns şi ca să nu lase mirosul să umple camionul. Drumul de-ntors pare scurt, Albert e singur în spate, ceilalţi doi s-au băgat în faţă. Între timp, căpitanul şi-a aprins o ţigară, fumează liniştit. Albert e sleit, îl dor mai ales şalele.

Ca să urce sicriul în spatele camionului, şoferul apucă dinainte cu căpitanul, Albert tot în spate, hotărât lucru, ăsta-i locul lui, hai sus şi hâţ! din nou, după care împing copârşeul până în fund, se freacă de podeaua din tablă, răsună, dar s-a terminat, n-or s-o mai lungească mult. În spatele lor, limuzina toarce.

Tânăra vine spre el, pierdută.

― Mulţumesc, domnule, spune ea.

Albert vrea să zică ceva. N-are vreme, l-a apucat de braţ, de încheietură, de mână, îi desface degetele şi-i strecoară nişte bancnote, i le strânge la loc în propriile-i mâini, ce-l mai înduioşează, pe Albert, gestul acesta simplu…

A şi plecat spre maşina ei.

Cu nişte frânghii, şoferul leagă sicriul de structura metalică a camionului, ca să nu se plimbe în toate părţile, iar căpitanul Pradelle îi face semn lui Albert. Arată spre cimitir. Groapa îi musai să fie astupată

repede, dacă o lasă aşa, ne iau jandarmii, ne bagă în anchetă, atâta ne mai trebuie.

Albert înhaţă o lopată, fuge pe alee. Dar îl cuprinde îndoiala şi se întoarce.

E singur.

La vreo treizeci de metri, în jos, pe drum, aude motorul limuzinei care se îndepărtează şi apoi zgomotul camionului care demarează.

Noiembrie 1919

10

Aşezat într-un enorm fotoliu din piele, Henri d’Aulnay-Pradelle îşi cocoţase cu neglijenţă piciorul drept pe cotieră şi ţinea în mâna întinsă, răsucindu-l încet în lumină, un pahar uriaş de coniac hors d’âge. Asculta vorbele unora şi altora cu o prefăcută nepăsare, ca să arate că e „un tip cu ştaif”. Îi plăceau la nebunie expresiile de soiul acesta, un pic familiare. Dacă ar fi fost numai după el, ar fi fost chiar vulgar şi l-ar fi încercat o adevărată desfătare să fi vorbit netulburat măscări în faţa unor oameni care nu şi-ar fi permis să se simtă indignaţi.

Dar îi lipseau cinci milioane de franci.

Cu cinci milioane, ar putea să-şi facă liniştit de cap.

Pradelle venea la Jockey Club de trei ori pe săptămână. Şi nu pentru că locul i-ar fi plăcut cine ştie ce ―

nivelul îl dezamăgise oarecum, în comparaţie cu aşteptările sale ―, ci pentru că reprezenta un simbol al ascensiunii lui sociale pe care nu înceta să o admire. Oglinzile, tapiseriile, covoarele, podoabele aurite, nefireasca demnitate a personalului şi aiuritoarea cotizaţie anuală îi provocau o satisfacţie pe care i-o sporeau şi mai mult nenumăratele prilejuri ce se iveau aici de-a întâlni lume bună. Fusese primit cu patru luni în urmă, la mustaţă, firoscoşii de la Jockey n-aveau încredere în el. Dar, dacă ar fi trebuit să-i pice pe toţi parveniţii, dată fiind hecatomba din ultimii ani, clubul s-ar fi transformat într-o sală de aşteptare. Şi apoi, Pradelle avea câteva pile greu de ocolit, începând cu socru-său căruia nimeni nu-i putea refuza nimic şi prietenia lui cu Ferdinand, nepotul generalului Morieux, juneţe declasată şi uşor decadentă, dar care condensa o mulţime de relaţii. Respingerea unei verigi echivala cu lepădarea de întregul lanţ, lucru imposibil, penuria de bărbaţi te sileşte uneori la nişte înlesniri… Aulnay-Pradelle avea măcar un nume. O

mentalitate de corsar, dar cu sânge albastru. Aşa că, până la urmă, fusese acceptat. Şi apoi, domnul de La Rochefoucauld, preşedintele în exerciţiu, considera că nu dădea chiar atât de rău în peisaj tânărul acesta înalt, care trecea prin încăperi ca într-un marş forţat, mereu iute ca o sfârlează. Cu o aroganţă care justifica zicala potrivit căreia un învingător e întotdeauna urât. Destul de vulgar, aşadar, dar era un erou.

Treaba cu eroii ― şi cu femeile frumoase ― e că întotdeauna ai nevoie de câţiva când te afli în lumea bună. Şi, într-o vreme când era greu să găseşti bărbaţi de vârsta lui cărora să nu le lipsească cel puţin o mână sau un picior, dacă nu chiar amândouă, Aulnay-Pradelle era destul de prezentabil.

Până acum, Aulnay-Pradelle n-avusese de ce să se plângă de Războiul cel Mare. De cum fusese lăsat la vatră, se apucă să recupereze şi să vândă stocuri militare. Sute de vehicule franţuzeşti sau americane, motoare şi remorci, mii de tone de lemn, postav, prelate, unelte, fierărie şi piese detaşate, cu care statul nu ştia ce să mai facă şi de care trebuia să scape. Pradelle cumpăra loturi întregi pe care le vindea mai apoi companiilor de căi ferate, societăţilor de transport, întreprinderilor agricole. Câştigul era cu atât mai avantajos cu cât paza acestor zone de stocare era nemaipomenit de îngăduitoare când venea vorba de adălmaşuri, şperţuri şi bacşişuri şi cu cât, odată ajuns acolo, scoteai cu uşurinţă trei camioane în loc de unul şi cinci tone în loc de două.

Oblăduirea generalului Morieux şi propriul lui statut de erou naţional îi deschiseseră lui Aulnay-Pradelle multe uşi, iar rolul său la Uniunea naţională a luptătorilor ― care-şi dovedise utilitatea când ajutase guvernul să înăbuşe ultimele greve muncitoreşti ― îl rostuise cu numeroase alte proptele în plus.

Mulţumită cărora se impusese pe importante pieţe de lichidări de stocuri, cumpărând loturi întregi pentru câteva zeci de mii de franci pe care îi împrumuta şi care, după vânzare, se transformau în sute de mii de franci băgaţi în buzunar.

― Salutare, bătrâne!

Léon Jardin-Beaulieu. Un om de valoare, dar care se născuse mărunţel, cu zece centimetri mai mic decât restul lumii, era şi mult, şi puţin, pentru el era îngrozitor, tânjea după recunoaştere.