― Păi, ar fi că… spuse jandarmul, întinzând livretul militar.
Albert ridică în sfârşit capul. Privirea limpede şi pătrunzătoare a căpitanului d’Aulnay-Pradelle îl străpunse ca un pumnal. Tot oacheş, păros din cale-afară şi cu felul lui smintit de-a fi. Pradelle înhăţă
livretul fără să-l scape din ochi pe Albert.
― Am doi de „A. Maillard”, continuă jandarmul. Şi pe mine fotografia asta mă zăpăceşte…
Pradelle nici nu se uitase la document. Albert îşi coborâse privirea spre bocanci. N-avea ce face, nu putea înfrunta ochii aceia. Încă cinci minute şi o picătură avea să i se ivească pe vârful nasului.
― Pe ăsta îl cunosc eu… lăsă Pradelle să-i scape. Îl cunosc prea bine.
― Păi, bine atunci, făcu jandarmul.
― E chiar Albe rt Maillard…
Pradelle vorbea îngrozitor de rar, de parcă s-ar fi sprijinit pe fiecare fonem.
― … nu încape nicio îndoială.
Sosirea căpitanului îi liniştise brusc pe toţi. Soldaţii tăcuseră de parcă se treziseră dintr-odată în mijlocul unei eclipse. Răspândea o chestie, Pradelle ăsta, care-ţi îngheţa sângele în vene, dracul pe pământ şi alta nu. Mai mult ca sigur că în iad stăteau de strajă unii cu mutre de-acelaşi soi.
M-am tot codit să-ţi povestesc, dar hai să-ţi spun totuşi: am aflat veşti noi despre A.P. Pariu că nu ghiceşti:a ajuns căpitan! Carevasăzică, la război, mai bine eşti o secătură decât soldat. Şi e aici, şef peste o secţiedin Centrul de demobilizare. Când l-am văzut, a fost vai de capul meu… Habar n-ai ce vise am de când l-am întâlnit.
― Nu-i aşa că ne cunoaştem, soldat Maillard?
Albert îşi ridică în sfârşit privirea.
― Da, domnule loc… căpitan. Ne cunoaştem…
Jandarmul nu mai scoase o vorbă, se uită pe îndelete la ştampilele şi registrele lui. Atmosfera era ameninţătoare de vibraţii rele.
― Îţi cunosc mai ales eroismul, soldat Albert Maillard, rosti Pradelle cu o jumătate de zâmbet plin de
condescendenţă.
Se uită lung la el, de sus până jos, se întoarse la faţă. Nu se grăbea. Lui Albert i se părea că pământul îi fuge încet de sub picioare, ca şi cum s-ar fi aflat pe nisipuri mişcătoare, iar lucrul acesta îl făcu să
reacţioneze, un reflex provocat de panică:
― Ăsta-i avantajul… războiului, bolborosi el.
În jurul lor se lăsă o tăcere adâncă. Pradelle îşi întinse capul într-o întrebare nerostită.
― Toată lumea… îşi dă arama pe faţă, completă cu greutate Albert.
Un început de zâmbet miji pe buzele lui Pradelle. În anumite împrejurări, erau ca un fir de aţă orizontal care se întindea pur şi simplu, ca un elastic. Albert înţelese de ce nu se simţea în largul său: căpitanul Pradelle nu clipea niciodată, iar din pricina aceasta privirea îi era fixă, pătrunzătoare. Jivinele de soiul lui n-au lacrimi, gândi el. Înghiţi în sec şi coborî ochii.
În visele mele, mi se întâmplă să-l omor, să-l străpung cu baioneta. Uneori suntem împreună, tu şi cumine, şi, te rog să mă crezi, vreme de-un sfert de ceas nu-i e bine deloc. Alteori, se face că m-au băgat înConsiliul de război, ajung în faţa plutonului, normal ar fi să nu vreau să mă lege la ochi, ce mai, să fiucurajos. Dimpotrivă, zic aşa să fie, pentru că singurul trăgător e el, iar el îmi zâmbeşte ţintindu-mă,părând tare mulţumit de sine însuşi… Când sunt treaz, visez cu ochii deschişi că-l omor. Dar mai ales latine mă gândesc, bietul meu tovarăş, când numele nemernicului ăstuia îmi vine în minte. N-ar trebui să-ţispun lucrurile acestea, ştiu bine…
Jandarmul îşi drese vocea.
― Păi, bine atunci… dacă-l ştiţi dumneavoastră, domnule căpitan…
Se iscă iar tărăboi, la început mai cu sfială, iar apoi din ce în ce mai tare.
Albert ridică în sfârşit privirea. Pradelle dispăruse, jandarmul îşi băgase deja nasul în registrul lui.
Încă de dimineaţă, toată lumea urlase la toată lumea, într-o neîntreruptă hărmălaie. Centrul de demobilizare răsunase încontinuu de strigăte şi vociferări şi, dintr-odată, la apus, descurajarea păru să
pună stăpânire pe trupul acesta uriaş, în agonie. Ghişeele fură închise, ofiţerii se duseră să mănânce, subofiţerii, sleiţi de oboseală, suflau din obişnuinţă în cafelele deja călâi, aşezaţi pe raniţe. Mesele administraţiei fuseseră strânse. Până a doua zi de dimineaţă.
Trenurile care nu erau acolo n-aveau să mai vină.
Nici astăzi n-a fost să fie.
Poate mâine.
În acelaşi timp, de la sfârşitul războiului încoace, nu facem altceva decât să aşteptăm. La urma urmelor,aici e oarecum ca în tranşee. Avem un duşman pe care nu-l vedem niciodată, dar care ne copleşeşte.
Depindem de el. Duşmanul, războiul, administraţia, armata, toate acestea la un loc sunt cam la fel, niştechestii din care nimeni nu pricepe o iotă şi cărora nimeni nu ştie să le pună capăt.
În curând se lăsă întunericul. Cei care mâncaseră deja îşi mistuiau cina visând cu ochii deschişi, unii îşi aprindeau câte-o ţigară. Ajunşi de oboseala zilei, sleiţi de-atâta zbucium în zadar, oamenii se simţeau răbdători şi darnici; acuma, că totul se molcomise, se băgau mai mulţi sub o pătură, dădeau din pâinea lor când mai aveau. Îşi scoteau ghetele şi, poate din pricina luminii, chipurile păreau mai scofâlcite, toţi îmbătrâniseră, lehamitea, lunile acestea istovitoare şi nesfârşitele demersuri, îşi ziceau că n-or să termine niciodată cu războiul ăsta. Alţii se apucau de-o partidă de cărţi, îşi jucau bocancii prea mici pe care nu-i putuseră da la schimb, râdeau, spuneau bancuri. Inima le era grea.
… iată cum se termină un război, bietul meu Eugène, cu un dormitor uriaş plin de tipi istoviţi pe careăştia nu-s în stare nici măcar să-i trimită pur şi simplu acasă. Nu găseşti un suflet care să-ţi zică o vorbă
sau doar să-ţi strângă mâna. Ziarele ne făgăduisem arcuri de triumf, suntem îngrămădiţi claie pestegrămadă în nişte hangare. „Duiosul mulţumesc al Franţei recunoscătoare” (citită în Le Matin, pe cuvântul meu de onoare, chiar aşa) s-a transformat în nesfârşite belele, ni se dau cu ţârâita 52 de franci ca soldă, ni se drămuiesc hainele, supa şi cafeaua. Nişte tâlhari, aşa ni se spune.
― Când o să ajungem acasă, zice unul, aprinzându-şi din nou ţigara, o să-i tragem un chef de pomină…
