Preotul încearcă să treacă printre nesfârşitele rânduri de soldaţi, e împins de colo-ncoace, ceaşca de cafea i se scurge jumătate pe jos, un sfrijit îi face cu ochiul: „Ca să vezi, te-a cam uitat bunul Dumnezeu!”, se distrează. Preotul strânge din dinţi şi se chinuieşte să-şi facă un loc pe o băncuţă, se pare că or să mai aducă şi altele, dar când, nimeni nu ştie. Până atunci, e bătaie pe cele care sunt. Preotul găseşte un loc pentru că băieţii se strâng, dacă ar fi un ofiţer, n-ar avea decât să se ducă dracului, dar un părinte…
Mulţimea nu-i pria anxietăţii lui Albert. Era crispat tot timpul. Nici nu puteai să te aşezi undeva fără să nu dea peste tine unii sau alţii. Iar hărmălaia, strigătele îl zăpăceau îngrozitor, îi intrau în cap, tresărea încontinuu şi-şi petrecea jumătate de vreme uitându-se în spate. Uneori, de parcă cineva ar fi închis nişte tambuchiuri, zgomotul gloatei înceta brusc în jurul lui şi era înlocuit de ecouri înfundate, înăbuşite, asemenea unor explozii de obuze auzite de sub pământ.
Lucrul acesta i se întâmpla încă şi mai des de când îl zărise pe căpitanul Pradelle undeva în spate, în fundul sălii. Înfipt pe picioarele-i depărtate, poziţia lui preferată, cu mâinile la spate, observa spectacolul acesta lamentabil cu severitatea unui om pe care mediocritatea celorlalţi îl mâhneşte adânc, dar nu-l atinge. Când gândul îi fugi iar la el, Albert îşi ridică privirea, se uită ţintă la puhoiul de soldaţi din jurul
lui, cuprins de angoasă. Nu voia să-i vorbească lui Édouard despre căpitanul Pradelle, dar i se părea că e peste tot, ca un duh rău, că plutea mereu pe undeva, pe-aproape, gata să tabere pe el.
Ai avea dreptate, cât de egoişti putem fi totuşi. Când văd cât de dezlânată mi-e scrisoarea…
― Albert!
Pentru că, vezi tu, minţile noastre, ale tuturor, sunt şi ele zăpăcite rău. Când ai…
― Albert, ce dracu’, mă!
Furios, caporalul-şef îl luă de umăr şi îl scutură, arătându-i pancarta. Albert îşi strânse în grabă hârtiile împrăştiate şi o luă la goană, adunându-şi de bine, de rău lucruşoarele, ţinând documentele la piept şi strecurându-se prin mulţimea de soldaţi ce aşteptau în picioare, în şir indian.
― Nu prea semeni cu fotografia…
Jandarmul avea vreo patruzeci de ani de trai bun (cu o burtică rotundă, era aproape gras, de-ţi venea să
te întrebi cum de izbutise să se hrănească aşa vreme de patru ani) şi bănuială. Genul de om care are simţul datoriei. E o chestie trecătoare simţul ăsta al datoriei. De pildă, de la armistiţiu încoace, îl întâlneai mai des decât înainte. Pe de altă parte, Albert era o pradă uşoară. Nu prea mai avea chef de tărăboi. Voia acasă. Voia să doarmă.
― Albert Maillard… reluă jandarmul, cercetând livretul militar.
Încă un pic şi l-ar fi privit de parcă nici n-ar fi fost acolo. Era limpede că, cercetându-i faţa lui Albert şi adeverindu-i-se bănuiala, se îndoia: „Nu seamănă cu fotografia”. Pe de altă parte, era o poză de-acum patru ani, paradită, flendurită… Tocmai, îşi spune Albert, pentru un tip paradit şi flendurit ca mine, e cum nu se poate mai potrivită. Dar funcţionarul nu-l vedea cu ochi buni. De la o vreme-ncoace, gemea lumea de pungaşi, şarlatani şi escroci. Dădea din cap, se uita rând pe rând la document şi la faţa lui Albert.
― E o poză de dinainte, se-ncumetă Albert.
Pe cât de îndoielnică îi părea funcţionarului faţa lui Albert, pe atât de clar îi era conceptul „dinainte”.
Pentru toată lumea, „dinainte” era o idee limpede precum cristalul. Mda.
― Păi, da, reluă el, „Albert Maillard”, aş vrea eu, dar acum am doi Maillard.
― Aveţi doi „Albert” Maillard?
― Nu. Am doi „A. Maillard”, iar „A” poate să fie de la Albert.
Jandarmul era destul de mândru de această deducţie care îi scotea în evidentă isteţimea.
― Da, spuse Albert, sau de la Alfred. Sau André. De la Alcide.
Jandarmul îl privi pe sub sprâncene şi miji ochii ca un ditamai motanul.
― Şi de ce n-ar fi de la Albert?
Bineînţeles. Albert nu putea să spună nimic împotriva acestei solide ipoteze.
― Şi unde e celălalt Maillard? întrebă el.
― Păi, tocmai asta e problema: a plecat alaltăieri.
― L-aţi lăsat să plece fără să-i ştiţi prenumele?
Jandarmul închise ochii, i se luase să tot explice nişte lucruri aşa de simple.
― Aveam prenumele lui, dar nu-l mai avem, dosarele au fost duse ieri la Paris. Pentru cei care au plecat,
am numai registrul ăsta şi aici (puse un deget hotărât pe coloana patronimelor) e „A. Maillard”.
― Dacă nu dă nimeni de urma hârtiilor, eu continui războiul singur?
― Dacă ar fi numai după mine, spuse iar jandarmul, eu te-aş lăsa să treci. Dar mi-e că sunt bun de muştruluială, pricepi… Dacă înregistrez un tip care nu e ăla bun, cine zici tu că şi-o ia pe cocoaşă?
Mandea! Habar n-ai tu ce de blatişti vedem pe-aici! Că v-aţi pierdut pe capete hârtiile, e ceva de groază!
De-ar fi să-i numărăm pe toţi ăia care şi-au rătăcit carnetul cu solda ca să li se plătească de două ori indemnizaţia…
Jandarmul se încruntă, de parcă ar fi priceput dintr-odată că avea în faţă un bolşevic.
― De când am făcut poza, am fost rănit pe Somme, explică Albert ca să nu iasă cu ceartă. Poate că-i de-aicea beleaua cu fotografia…
Încântat că i s-a ivit un prilej să-şi arate isteţimea, jandarmul cercetă rând pe rând poza şi faţa, trecând de la una la alta din ce în ce mai repede, pentru ca la urmă să hotărască un „E posibil”. Se simţea totuşi că ceva nu era în regulă. În spate, ceilalţi soldaţi începeau să-şi piardă răbdarea. Se auziră câteva strigăte deocamdată lipsite de îndrăzneală, dar tărăboiul nu era departe…
― Vreo problemă?
Vocea aceasta îl ţintui pe Albert pe loc, atât de multe unde negative răspândea, ca o gură de venin. În câmpul lui vizual, nu întrezări la început decât un centiron. Simţi că îl apucă tremuratul. Nu te pişa în nădragi.
