Numai că făcuse o alegere, spusese „Ăsta” şi povestea era bătută-n cuie. Bună sau proastă. Trecuse ceva vreme de când Albert nu se mai bizuia pe noroc.

Ajunse la Centru sleit de oboseală. Ca să prindă trenul spre Paris şi nici că încăpea vorbă să-l piardă (dacă

era vreun tren…), trebuia să se întoarcă până la ora nouă seara cel târziu. Aici domnea deja o oarecare efervescenţă, sute de tipi care ardeau de nerăbdare, cu bagajele făcute de ceasuri bune, strigau, cântau, urlau, îşi dădeau palme pe spinare. Neliniştiţi, gradaţii se întrebau ce-ar face în cazul în care convoiul anunţat n-avea să vină, cum se întâmpla cu o treime din trenuri…

Albert ieşi din baracă. Pe prag, se uită la cer. Cât de întuneric o să fie la noapte?

Era tare fercheş, căpitanul Pradelle. Ca un cocoş. Uniforma curată şi călcată, cizmele văcsuite, nu-i mai lipseau decât medaliile lustruite. Câţiva paşi şi era deja la zece metri. Albert nu se mişcase.

― Hai, bătrâne, vii?

Era trecut de şase seara. În spatele furgonului, o limuzină avea motorul pornit, se desluşea zgomotul înfundat al supapelor, se zărea fumul, ca un fuior, care ieşea din ţeava de eşapament. Cu banii daţi pe-un singur pneu de la maşina aceasta, Albert ar fi putut trăi un an. Se simţi sărac şi trist.

Ajuns lângă camion, căpitanul nu se opri, goni până la limuzina de unde se auzi trântindu-se uşor o portieră. Tânăra nu se arătă la faţă.

Şoferul, cu o barbă cât toate zilele şi care puţea a transpiraţie, era aşezat la volanul unui furgon nou-nouţ, un Berliet CBA la vreo treizeci de mii de franci. Daraverile îi mergeau din plin. Într-o clipită se vedea că

era obişnuit cu asemenea treburi şi că nu se încredea decât în propria lui judecată. Prin geamul lăsat, se uită lung la Albert, îl măsură din cap până-n picioare, apoi deschise portiera, sări din camion şi-l luă

deoparte. Îl strângea rău de braţ, o mână de fier.

― Dacă vii, nu mai e cale de-ntors, ai priceput?

Albert dădu din cap că da. Se întoarse spre limuzină, ţeava de eşapament răspândea în continuare fumul albicios şi domol ca o dezmierdare, Dumnezeule mare, după toţi anii ăştia de năpastă, câtă cruzime încăpea în aburul acela atât de gingaş.

― Spune-mi… murmură şoferul, tu cât le iei?

Albert simţi că, la un om de teapa lui, actul dezinteresat n-avea deloc trecere. Făcu un calcul rapid:

― Trei sute de franci!

― Ce fraier!

Dar era şi mulţumire în vorbele şoferului, aceea de a se fi descurcat mai bine. Fiind un om mic la suflet, când îi reuşea ceva, simţea la fel de multă satisfacţie ca atunci când îi vedea pe ceilalţi dând greş. Se întoarse pe jumătate înspre limuzină.

― Nu vezi? Are blană pe ea, trai pe vătrai, neneacă! Puteai să urci până la patru sute, ca popa. Ba chiar cinci sute!

Părea gata să strige-n gura mare până la cât se târguise el. Îşi luă seama, şoferul îi lăsă braţul.

― Haide, vino, să n-o mai lungim.

Albert se întoarse spre maşină, tânăra tot nu ieşise ca să-i dea, ştiu şi eu, bineţe ori să-i mulţumească, da’

de unde, era o slugă, un subaltern.

Urcă şi camionul porni la drum. Limuzina se urni şi ea, rămânând destul de în urmă şi lăsându-şi astfel posibilitatea de a depăşi furgonul şi de a dispărea, ca măgarul în ceaţă, în cazul în care jandarmeria avea să-şi facă apariţia şi să-i ia la întrebări.

Se întunecă de tot.

Farurile gălbui ale camionului luminau calea, dar înăuntru nu se vedea nimic. Albert îşi lăsă mâna pe bord şi scruta peisajul prin geam. Spunea „la dreapta” sau „pe aici”, îi era teamă să nu se rătăcească şi, cu cât se apropiau mai mult de cimitir, cu atât îi era mai frică. Şi-atunci se hotărî. Dacă se împute treaba, o iau la goană prin pădure. Şoferul n-o să fugă după mine. O să dea drumul la motor şi o să se întoarcă la Paris unde sigur îl aşteaptă alte transporturi.

Cât despre căpitanul Pradelle, el era în stare să-l urmărească, arătase deja că e iute de picior, nenorocitul. Ce să fac? se întreba Albert. Îl trecea pişarea, de-abia se mai ţinea.

Camionul urcă ultimul povârniş.

Cimitirul începea aproape de marginea drumului. După câteva manevre, şoferul parcă în pantă. La plecare, nici n-o să aibă nevoie să dea la manivelă, o să fie de-ajuns să ridice piciorul de pe frână ca să

demareze.

Oprindu-se, motorul provocă o tăcere ciudată, ca o haină ce te-ar acoperi dintr-odată. Căpitanul se şi ivi lângă portieră. Şoferul o să stea de pază la intrarea în cimitir. Între timp, ei o să sape, o să dezgroape, o să scoată sicriul din camion, or să încarce tot ce e de încărcat şi gata treaba.

Limuzina domnişoarei Péricourt semăna cu o lighioană pândind în întuneric, pregătindu-se să sară.

Tânăra deschise portiera şi-şi făcu apariţia. Mică, mică. Lui Albert i se păru încă şi mai copilă decât în ajun. Căpitanul schiţă un gest ca s-o reţină, nu avu vreme să scoată nicio vorbă, ea înaintă cu pas hotărât.

Prezenţa ei era atât de ciudată în locul şi la ora aceea, încât celor trei bărbaţi le pieri graiul. Cu o mişcare scurtă din cap, ea dădu semnalul de plecare.

Se urniră.

Şoferul ducea două lopeţi, Albert căra o ditamai prelata împăturită pe care să pună pământul, aşa mergea mai repede după aceea la astupat.

Pe cerul nopţii se zăreau câţiva nori, iar moviliţele zecilor de morminte se desluşeau la stânga şi la dreapta, era ca şi cum s-ar fi plimbat pe-un câmp răscolit de nişte cârtiţe uriaşe. Căpitanul mergea ţanţoş.

Când venea vorba despre morţi, fusese întotdeauna un tip plin de sine. În spatele lui, între Albert şi şofer, mergea grăbită tânăra. Madeleine. Lui Albert îi plăcea numele acesta. Al bunică-sii.

― Unde e?

Merg de ceva vreme, o alee, apoi alta… Căpitanul e acela care întreabă. S-a întors pe loc, nervos.

Vorbeşte în şoaptă, dar vocea îi trădează exasperarea. Vrea să termine odată cu povestea asta. Albert caută, ridică braţul, se înşală, încearcă să-şi dea seama unde e. Toţi ceilalţi îl văd gândindu-se, nu, nu-i acolo.

― Pe aici, zice el într-un sfârşit.

― Eşti sigur? întreabă şoferul, care începe să aibă îndoieli.

― Da, spune Albert, e pe aici.

Îşi vorbesc în continuare în şoaptă ca în timpul unei ceremonii.

― Mişcă-te şi tu mai repede, bătrâne! se enervează căpitanul.

Gata, au ajuns.

Pe cruce, o plăcuţă, Édouard Péricourt.

Bărbaţii rămân în urmă, domnişoara Péricourt înaintează. Plânge pe ascuns. Şoferul şi-a pus lopeţile jos şi s-a dus să stea de pază. E întuneric, de-abia se văd unii pe alţii. Doar silueta plăpândă a tinerei. În spatele ei, toţi lasă capul în jos cu respect, dar căpitanul se uită de jur împrejur, neliniştit. Nu-i place cum stă

treaba. Albert ia iniţiativa. Întinde mâna şi o lasă uşurel pe umărul lui Madeleine Péricourt, ea se întoarce, îl priveşte, înţelege, se dă înapoi. Ofiţerul îi întinde o lopată lui Albert, o înşfacă pe a doua, tânăra se trage într-o parte. Cei doi se-apucă de săpat.