Nimeni nu răspunse. Îndoiala plutea în toate minţile.
― De unde eşti? întrebă cineva.
― Din Saint-Viguier-de-Soulage.
― A…
Locul nu spunea nimic nimănui, dar avea un nume frumos.
De-ajuns pentru astăzi. Mă gândesc la tine, dragul meu tovarăş, şi de-abia aştept să te văd, e primul lucrupe care am să-l fac când o să ajung la Paris, după ce mă duc s-o caut pe Cécile a mea. Înţelegi tu. Ai grijă
de tine, scrie-mi totuşi dacă poţi, dacă nu, şi desenele sunt bune, n-am aruncat niciunul, mai ştii? Când osă fii un artist faimos, vreau să pot spune: l-am cunoscut, poate că aşa o să mă îmbogăţesc şi eu.
Îţi strâng cu drag mâna.
Al tău, Albert
După o noapte lungă petrecută în resemnare, dimineaţa toată lumea îşi întinse oasele. Nici nu se luminase bine de ziuă, că ofiţerii afişau deja listele, prinzându-le în cuie. Oamenii se buluciră. Câteva trenuri erau anunţate pentru vineri, peste două zile. Două trenuri spre Paris. Fiecare îşi căuta numele, al lui şi al tovarăşilor lui. Albert aştepta, călcat pe picioare şi primind coate în piept. Izbuti să-şi croiască
drum, urmări cu degetul o listă, încă una, se dădu mai încolo, o a treia, şi iată-l în sfârşit, Albert Maillard, eu sunt, trenul de noapte.
Vineri, plecarea la ora 22.
Până să i se pună ştampila pe fişa de transport, până să se ducă la gară cu toţi băieţii, ar fi bine să plece cu un ceas mai devreme. Voi să-i scrie lui Cécile, dar se răzgândi repede, n-avea niciun rost. Şi-aşa umblau destule zvonuri.
Ca mulţi alţi soldaţi, se simţi uşurat. Chiar dacă informaţia risca să fie dezminţită, falsă chiar, le făcea bine.
Ca să se bucure puţin de soarele ce se ivise dintre nori, Albert îşi lăsase lucruşoarele în grija unui parizian care-şi vedea de scrisorile lui. Ploaia se oprise peste noapte, toată lumea se-ntreba dacă o să se însenineze, îşi dădeau şi ei cu părerea uitându-se la cer. Iar dimineaţa, pur şi simplu, chiar dacă aveau destule griji pe cap, simţeau că totuşi e bine că sunt vii. De-a lungul barierelor amplasate pentru delimitarea lagărului, zeci de soldaţi stăteau deja aliniaţi, ca să mai schimbe o vorbă cu ţăranii veniţi să
vadă ce se mai întâmplă, cu ţâncii care nădăjduiau să pună mâna pe o puşcă şi cu musafirii, nimeni nu ştia nici de unde ieşeau, nici cum veniseră. Oameni ca toţi oamenii. Era de tot hazul să fie închişi aşa şi să
pălăvrăgească cu cei de dincolo, cei adevăraţi, printre bariere. Albert mai avea nişte tutun, un lucru de care nu se despărţea niciodată. Din fericire, destul de mulţi soldaţi obosiţi din cale-afară trăgeau de vreme în mantalele lor înainte de a-şi lua inima în dinţi să se scoale, astfel că găseai mai uşor ceva cald de băut decât în timpul zilei. Se îndreptă spre bariere şi rămase acolo mult timp, fumându-şi ţigara şi sorbindu-şi cafeaua. Deasupra lui, nori albi treceau zoriţi. Merse până la intrarea în lagăr, schimbă o vorbă, două cu câţiva băieţi, ici şi colo. Dar se feri de informaţii, hotărât să aştepte în tihnă să fie strigat, nu mai avea chef să se zbată, până la urmă tot acasă or să-l trimită. În ultima ei scrisoare, Cécile îi dăduse un număr de telefon unde să poată lăsa un mesaj când avea să afle ziua plecării. De când i-l trimisese,
numărul îi frigea degetele, ar fi vrut să-l formeze imediat, să stea la palavre cu Cécile, să-i spună cât de mult tânjea să se întoarcă acasă, să fie în sfârşit cu ea şi câte altele, dar era doar un loc unde să-i lase vorbă, la domnul M. Mauléon care ţinea o fierărie pe colţul străzii Amandiers. Între timp, trebuia să
găsească un telefon de la care s-o sune. I-ar fi fost mai uşor să se ducă direct acasă, fără să se mai oprească.
Era ceva lume la barieră. Albert îşi mai îngădui o ţigară, pierdea şi el vremea. Veniseră câţiva orăşeni care pălăvrăgeau cu soldaţii. Păreau abătuţi. Femei care-şi căutau fiul sau bărbatul întindeau fotografii, haida de, acul în carul cu fân. Când se mai nimerea şi câte un tată, rămânea în spate. Tot femeile se zbăteau, puneau întrebări, îşi continuau în tăcere lupta, se trezeau în fiecare dimineaţă cu o rămăşiţă de speranţă ce trebuia isprăvită. Bărbaţii nu mai credeau de multă vreme. Soldaţii răspundeau vag, dădeau din cap, toate fotografiile semănau între ele.
Simţi o mână grea pe umăr. Albert se întoarse şi, dintr-odată, îl apucă greaţa, inima i-o luă la goană.
― Aa! Soldat Maillard, te căutam!
Pradelle îl luă de braţ şi-l sili să înainteze.
― Vino cu mine!
Albert nu mai era sub ordinul lui Pradelle, dar îl urmă în grabă, autoritatea îşi spusese cuvântul, strângându-şi rucsacul la piept.
Merseră pe lângă bariere.
Tânăra era mai mică decât ei. Poate douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, nu foarte frumoasă, îi trecu lui Albert prin minte, dar cu destul farmec. De fapt, cam ciudată. Haina părea să fie din hermină, Albert nu era sigur; cândva, Cécile îi arătase nişte paltoane la fel, în vitrina unor magazine scumpe, îl duruse sufletul că nu putea să intre în prăvălie ca să-i cumpere unul. Tânăra purta un manşon asortat şi o tocă, în formă de clopot, evazată în partea din faţă. Soiul de muiere care avea parale să se îmbrace simplu, dar nu sărăcăcios. Avea un chip vesel, cu nişte ochi mari şi închişi la culoare care se sfârşeau într-un mănunchi de riduri fine, nişte gene foarte negre, lungi şi o gură mică. Nu, nu era frumoasă, dar se descurca. Şi apoi, se vedea numaidecât că era o femeie puternică.
Era emoţionată. Ţinea în mâinile înmănuşate o foaie de hârtie pe care o despături ca să i-o întindă lui Albert.
Ca să-şi ascundă tulburarea, el o luă, prefăcându-se că o citeşte; ştia foarte bine despre ce era vorba. Un formular. Privirea spicui câte un cuvânt: „mort pentru Franţa”, „MOTIVUL: răni căpătate pe câmpul de bătălie…”, „Înhumat în apropiere”.
― Domnişoara vrea să afle mai multe despre unul dintre tovarăşii tăi de arme, ucis în luptă, spuse căpitanul cu răceală.
Tânăra îi întinse o altă hârtie pe care Albert aproape că o scăpă din mâini, dar o prinse la timp, iar ea scoase un „oh!”.
Era scrisul lui.
Doamnă, Domnule,
Sunt Albert Maillard, un tovarăş de arme al fiului dumneavoastră Édouard, şi cu nesfârşită durere vă
anunţ că fiul dvs. A murit…
Îi înapoie documentele tinerei care îi întinse o mână rece, catifelată şi hotărâtă.
― Numele meu e Madeleine Péricourt. Sunt sora lui Édouard…
Albert dădu din cap a încuviinţare. Édouard şi ea semănau. Ochii. Niciunul nu ştia ce să spună mai departe.
― Îmi pare rău, zise Albert.
― Domnişoara, explică Pradelle, a venit la mine trimisă fiind de generalul Morieux… (se întoarse spre ea), care este un prieten bun al tatălui dumneavoastră, nu-i aşa?
