― Salutare, Henri, răspunse Aulnay-Pradelle îndreptându-şi uşor umerii, lucru care, credea el, îl făcea să

pară mai înalt.

Pentru Jardin-Beaulieu, dreptul de a-i spune lui Aulnay-Pradelle pe numele cel mic era o voluptate pentru care i-ar fi vândut şi pe maică-sa şi pe taică-său, ceea ce, de altfel, şi făcuse. Foloseşte tonul celorlalţi ca să se creadă ca ei, se gândi Henri pe când îi întindea o mână moale, aproape nepăsătoare, şi îl întreba cu o voce înfundată, plină de încordare:

― Deci?

― Tot nimic, răspunse Jardin-Beaulieu. Nu iese nimic.

Pradelle ridică agasat o sprânceană, era maestru în mesajele mute destinate slugilor.

― Ştiu, se scuză Jardin-Beaulieu, ştiu…

Pradelle era teribil de nerăbdător.

Cu câteva luni în urmă, statul se hotărâse să încredinţeze unor firme private responsabilitatea exhumării rămăşiţelor pământeşti ale soldaţilor îngropaţi pe front. Proiectul consta în strângerea lor în vaste necropole militare, decretul ministerial preconizând „constituirea celui mai mic număr cu putinţă de cele mai mari cimitire cu putinţă”. Căci prea erau peste tot cadavrele acestea de soldaţi. În cimitire improvizate la câţiva kilometri, ba chiar la câteva sute de metri de linia frontului. Pe pământuri care, acum, trebuiau redate agriculturii. Trecuseră câţiva ani, cam de la începutul războiului, de când familiile cereau să se poată reculege la mormântul fiilor lor. Această strângere laolaltă a sepulturilor nu excludea ca, într-o bună zi, rudele, cele care o doreau, să recupereze osemintele soldaţilor, dar guvernul nădăjduia că, odată constituite, aceste imense necropole unde eroii puteau să se odihnească „lângă tovarăşii lor de arme morţi în luptă” aveau să domolească zelul familiilor. Şi aveau să cruţe finanţele statului de toate aceste transporturi individuale, ca să nu mai pomenim de problemele sanitare, o adevărată bătaie de cap care ar fi costat ochii din cap, în condiţiile în care trezoreria n-avea cum să se umple până când Germania nu-şi plătea datoriile.

Această vastă încercare de morală şi patriotică regrupare a cadavrelor provoca o întreagă înlănţuire de operaţiuni aducătoare de bani, sute de mii de sicrie ce trebuiau fabricate, căci cei mai mulţi dintre soldaţi fuseseră îngropaţi direct în pământ, uneori înfăşuraţi doar în veston. Sute de mii de exhumări cu lopata (textul prevedea în mod explicit că trebuia să se acţioneze cu cea mai mare precauţie), tot atâtea transportări în camioanele rămăşiţelor pământeşti puse în sicrie până la gările de plecare şi tot atâtea înhumări în necropolele de destinaţie…

Dacă Pradelle punea mâna pe o parte din contractul acesta, pentru câteva centime pe corp, chinezii lui aveau să dezgroape mii de cadavre, vehiculele sale aveau să transporte mii de stârvuri în putrefacţie, senegalezii lui aveau să înhumeze totul în nişte morminte aliniate cum se cuvine, cu o cruce frumoasă

vândută scump, şi iată banii cu care putea să reconstruiască din temelii, în mai puţin de trei ani, moşia familiei de la Sallevière, care era totuşi o groapă fără fund.

La optzeci de franci cadavrul şi cu un preţ de cost real în jur de douăzeci şi cinci, Pradelle se aştepta la un beneficiu net de două milioane şi jumătate.

Iar dacă, în plus, ministerul i-ar da şi câteva comenzi la mica înţelegere, scăzând din socoteală

adălmaşurile, ar ajunge la vreo cinci milioane.

Contractul secolului. Pentru negoţ, războiul prezintă multe avantaje, chiar şi după ce s-a terminat.

Bine informat de către Jardin-Beaulieu al cărui tată era deputat, Pradelle ştiuse să anticipeze. Încă de când fusese lăsat la vatră, crease societatea Pradelle & Cie. Jardin-Beaulieu şi nepotul Morieux veniseră

fiecare cu câte cincizeci de mii de franci şi preţioasele lor relaţii, iar Pradelle, singur, cu patru sute de mii.

Ca să fie patronul. Şi să ia optzeci la sută din profit.

Comisia de adjudecare a pieţelor publice se întrunea în ziua aceea, era în şedinţă de mai bine de paisprezece ore. Mulţumită intervenţiilor sale şi unor şperţuri de o sută cincizeci de mii de franci, Pradelle o şperţuise bine: trei membri, dintre care doi la degetul lui mic, trebuiau să aleagă dintre diferitele propuneri, să decidă cu deplină nepărtinire că societatea Pradelle & Cie prezenta cel mai bun deviz, că modelul ei de sicriu, depus la magazia Serviciului sepulturilor, era de departe cel mai potrivit cu demnitatea francezilor morţi pentru patrie şi cu finanţele statului. Drept care, Pradelle se aştepta să-i fie atribuite mai multe loturi, vreo zece dacă totul mergea strună. Poate chiar mai mult.

― Şi la minister?

Un zâmbet larg înflori pe faţa îngustă a lui Jardin-Beaulieu, avea deja răspunsul:

― Afacerea e ca şi încheiată!

― Da, asta ştiu, lăsă Pradelle să-i scape, enervat din cale-afară. Întrebarea e când?

Îngrijorarea lui nu era provocată numai de deliberările Comisiei de adjudecare. Serviciul stării civile, al succesiunilor şi sepulturilor militare din cadrul Ministerului Pensiilor era autorizat, în caz de urgenţă sau dacă i se părea necesar, să atribuie anumite contracte la mica înţelegere. Fără să facă niciun apel la concurenţă. Şi iată cum se crea, în acest caz, un adevărat monopol pentru Pradelle & Cie, care ar putea să factureze ce voia, până la treizeci de franci pe cadavru…

Pradelle afişa nepăsarea pe care minţile strălucite o adoptă în cele mai potrivnice împrejurări, dar, de fapt, nu mai avea mult şi o lua razna. La întrebarea lui, Jardin-Beaulieu nu avea încă, vai!, niciun răspuns.

Zâmbetul i se frânse.

― Nu se ştie…

Era alb la faţă ca un mort. Pradelle îşi întoarse privirea, ceea ce însemna că-l poftea să plece. Jardin-Beaulieu bătu în retragere, prefăcându-se că recunoaşte un membru al Clubului şi se năpusti într-un mod jalnic la celălalt capăt al vastului salon. Pradelle îl urmări cum se îndepărtează şi observă că avea talonete la pantaloni. Dacă n-ar fi fost ros de complexul staturii sale mici, care îl făcea să-şi piardă întreaga stăpânire de sine, ar fi fost chiar deştept, păcat. Dar nu pentru însuşirea aceasta îl recrutase Pradelle în proiectul său. Jardin-Beaulieu avea două merite de nepreţuit: un tată deputat şi o logodnică fără o leţcaie (păi altfel, cine ar fi vrut un asemenea năpârstoc!), dar încântătoare, o fată oacheşă cu o gură nurlie pe care Jardin-Beaulieu avea s-o ia de nevastă peste câteva luni. Prima oară când îi fusese prezentată, Pradelle bănuise că fata suferea în tăcere din pricina acestei căsătorii din interes care îi discredita frumuseţea. Genul de muiere care avea să se răzbune şi, văzând-o cum se mişcă în salonul familiei Jardin-Beaulieu ― Pradelle nu se-nşela niciodată când venea vorba despre, spunea el, femei şi cai ―, ar fi pariat că, de-ar fi luat-o cu binişorul, ea n-ar fi aşteptat până la nuntă.

Pradelle se apucă din nou să-şi cerceteze paharul de coniac, întrebându-se pentru a mia oară ce strategie să adopte.

Ca să fabrice atâtea sicrie, ar trebui să colaboreze cu destul de multe întreprinderi specializate, lucru care era în mod explicit interzis în contractul cu statul. Dar dacă nu se întâmpla nimic neobişnuit, nimeni n-avea să-şi bage nasul în treburile lui. Pentru că toată lumea avea interes să închidă ochii. Ceea ce conta

― opinia era unanimă ― era ca ţara să dispună, într-un interval decent, de nişte cimitire agreabile, nu multe, dar mari, care să le îngăduie tuturor să claseze în sfârşit războiul acesta printre amintirile neplăcute.

Şi unde mai pui că Pradelle ar câştiga dreptul de a-şi legăna paharul de coniac şi de a râgâi în mijlocul salonului de la Jockey şi nimeni să nu aibă nimic de zis.

Cufundat în gânduri, nu-l văzuse pe socrul său intrând. După tăcerea care se lăsă simţi că făcuse o gafă, o tăcere neaşteptată şi tulbure, fremătătoare, ca la intrarea episcopului în catedrală. Să rămână în poziţia aceasta nonşalantă în prezenţa bătrânului reprezenta o lipsă de respect care nu i-ar fi fost iertată. Dacă

ar schimba-o prea în grabă ar însemna să-şi recunoască subordonarea în faţa tuturor. Avea de ales între două rele. Provocării, Pradelle îi preferă jignirea ce îi păru cel mai puţin costisitoare. Se lăsă pe spate, cu cât de multă nepăsare îi stătu în puteri, alungând de pe umăr un invizibil fir de praf. Îşi lăsă piciorul drept să alunece până jos, se îndreptă în fotoliu ca să facă o impresie bună şi îşi însemnă în minte împrejurarea aceasta pe lista viitoarelor răzbunări.

Domnul Péricourt intrase în sala de la Jockey cu un mers domol şi blajin. Se prefăcu că nu văzuse nimic din tertipul ginerelui său şi rândui prilejul printre datoriile ce-şi aşteptau plata. Trecu printre mese întinzând ici şi colo o mână moale de monarh binevoitor, rostind numele celor de faţă cu o nobleţe de doge, bună ziua, prietene, Ballanger, aa, Frappier, eşti aici, bună seara, Godard, îndrăznind câte o glumă

pe măsura lui, dar… e chiar Palamède de Chavigne dacă nu mă-nşel!, iar când ajunse în dreptul lui Henri, se mulţumi să-şi coboare pleoapele cu subînţeles, ca un sfinx, şi să străbată mai departe salonul până la şemineul spre care îşi îndreptă amândouă mâinile, desfăcute larg, cu o mulţumire exagerată.

Când se întoarse, îşi privi ginerele care stătea cu spatele. Poziţia era voit strategică. Probabil că era foarte enervant să se simtă observat aşa, din dos. Văzându-i cum se poartă unul faţă de celălalt, se simţea că partida de şah în care se înfruntau cei doi bărbaţi era de-abia la început şi că nimic nu era câştigat dinainte.

Între ei, aversiunea fusese spontană şi placidă, aproape senină. Prevestea o ură de cursă lungă. În Pradelle, Péricourt mirosise imediat derbedeul, dar nu se putuse împotrivi patimii lui Madeleine. Nimeni n-ar fi ştiut cum s-o spună, dar era de-ajuns să-i vezi o clipă împreună ca să înţelegi că Henri era foarte bun la pat şi că ea n-avea să se mulţumească doar cu-atât, că-l voia pe bărbatul acesta, că îl voia cumplit de tare.

Domnul Péricourt îşi iubea fata, în felul lui, bineînţeles, care nu fusese niciodată foarte demonstrativ, şi ar fi fost fericit s-o ştie fericită dacă n-ar fi făcut neghiobia să se îndrăgostească de un Henri d’Aulnay-Pradelle. Fiindcă era plină de bani, mulţi jinduiseră la Madeleine Péricourt şi, deşi nu era decât simpatică, fusese foarte curtată. Nu era proastă şi nici iute la mânie, ca maică-sa, fie-i ţărâna uşoară, o femeie de

caracter, nu genul care să se piardă cu firea, să se lase momită cu una, cu două. Înainte de război, îi ghicise din prima pe ambiţioşii de duzină cărora ea li se părea searbădă, plină de farmec fiindu-i doar zestrea. Avea un fel pe cât de eficient, pe atât de discret de a-i pune pe fugă. Faptul că fusese cerută în căsătorie de mai multe ori îi dăduse multă încredere în sine, prea multă, căci împlinise douăzeci şi cinci de ani când izbucnise războiul, treizeci când se terminase cu moartea fratelui ei mai mic, o pierdere cumplită şi, între timp, începuse să îmbătrânească. Un lucru care îl explica poate pe celălalt. Îl întâlnise pe Henri d’Aulnay-Pradelle în martie şi îl luase de soţ în iulie.

Bărbaţii nu se dumireau ce putea fi aşa de minunat la Henri ăsta, ca să îndreptăţească o asemenea g rabă, nu era rău, de acord, dar dă-o încolo de treabă… Ăştia e rau bărbaţii. Pentru că femeile pricepeau prea bine ce şi cum. Îi priveau mersul, părul numai cârlionţi, ochii limpezi, umerii laţi, pielea, Dumnezeule mare, şi înţelegeau ce-o apucase pe Madeleine Péricourt de voise să se înfrupte şi de ce era aşa de încântată.

Domnul Péricourt nu insistase, n-avea sorţi de izbândă. Prudent, se mulţumise să pună limite. La burghezi, chestia asta se numeşte contract prenupţial. Madeleine nu avusese nimic de zis. În schimb, ginerele cel frumos făcuse mutre când descoperise documentul întocmit de notarul familiei. Cei doi bărbaţi se priviră fără să scoată o vorbă, înţelept lucru. Madeleine rămânea singura proprietară a bunurilor sale şi devenea coproprietară a tot ceea ce avea să fie dobândit în timpul căsătoriei. Înţelegea prudenţa plină de neîncredere pe care taică-său o nutrea faţă de Henri, prudenţă a cărei dovadă de netăgăduit era acest contract. Cu o asemenea avere, e firesc să fii prudent. Lui bărbatu-său îi explica zâmbitoare că lucrul acesta nu schimba nimic. Cât despre Pradelle, el ştia că, dimpotrivă, schimba totul.

La început, se simţi tras pe sfoară, răsplata nefiind pe măsura eforturilor sale. În viaţa multora dintre prietenii lui, căsătoria rezolvase totul. Era uneori greu de căpătat, trebuia să fii şmecher, dar când îţi reuşea figura, trăgeai lozul cel mare, apoi totul ţi-era permis. Or, pentru el, căsătoria nu schimbase nimic.

Că era trai pe vătrai, asta da, nimic de zis, huzurea, trăia pe picior mare. Henri era un coate-goale care arunca banii pe fereastră (scosese repede de la ciorap vreo sută de mii de franci, pe care-i băgase imediat în restaurarea proprietăţii familiale, dar erau atâtea de făcut, totul stătea să se prăbuşească, era un sac fără fund).

Henri n-avusese noroc. Dar nici nu-l bătuse soarta. Mai întâi, pentru că însurătoarea punea capăt vechii păţanii cu cota 113 care-i adusese ceva necazuri. Nu mai exista niciun risc să iasă iar la iveală (cum se mai întâmpla din când în când cu unele poveşti de altădată pe care toată lumea le credea uitate), căci acum era bogat, chiar dacă banii nu erau ai lui, înrudit cu o familie pe cât de puternică, pe atât de însemnată. Datorită căsătoriei cu Madeleine Péricourt ajunsese aproape invulnerabil.

Apoi, avea acces la un avantaj colosal: carnetul cu adrese al familiei. (Era ginerele lui Marcel Péricourt, un apropiat al domnului Deschanel, un prieten al domnului Poincaré, al domnului Daudet şi al multor altora.) Şi era foarte mulţumit de primele roade ale investiţiei sale. Peste câteva luni, o să-l poată privi pe viitorul său socru fără să-şi mai ferească ochii: i-o punea fiică-sii, îi vampiriza relaţiile şi, în trei ani de zile, dacă totul se petrecea după voia lui, la Jockey o să se tolănească încă şi mai mult când bătrânul avea să intre în fumoar.

Domnul Péricourt urmărea felul în care ginerele său se îmbogăţea. Fără îndoială, băiatul acesta se dovedea rapid şi eficient; la cârma a trei societăţi, realizase deja un beneficiu de aproape un milion în numai câteva luni. Din punctul ăsta de vedere, era un om pe măsura vremii sale, dar, instinctiv, domnul Péricourt n-avea încredere într-o asemenea reuşită. Prea dintr-odată, îndoielnică.

Mai mulţi oameni se strânseseră în jurul onorabilului, clienţii săi: orice avere îşi află curtenii.

Henri îşi privea socrul în acţiune. Plin de admiraţie, lua lecţii. Fără îndoială, hodorogul ştia ce face. Câtă