― Pentru că dumneata nu eşti lăsat la vatră?

― Păi nu, eu am făcut aici războiul, am astm şi am un picior mai scurt.

― Sunt destui care s-ar fi dus oricum. Ba unii s-au întors cu un picior mult mai scurt decât celălalt.

Şoferului nu-i pică deloc bine, aşa era mereu, demobilizaţii i-o tot dădeau înainte cu războiul, le făceau morală tuturor, lumii i se luase de eroi! Eroii adevăraţi erau morţi! Ăia da, eroi, s-avem pardon, adevăraţi!

Şi apoi, de altfel, când un tip se apuca să povestească prea multe lucruri petrecute în tranşee, era mai bine să nu-i dai crezare, cei mai mulţi dintre ei îşi petrecuseră tot războiul într-un birou.

― Vrei poate să zici că nu ne-am făcut şi noi datoria? întrebă el.

Aveau ei habar, demobilizaţii ăştia, cum o duseseră oamenii pe-aici, cu toate lipsurile? Albert mai auzise vorbe din acestea, le ştia pe dinafară, aşa cum ştia preţul cărbunelui şi al pâinii, era genul de informaţie care-i rămânea cel mai uşor în minte. Era un lucru pe care îl tot constata de când fusese lăsat la vatră: ca să-şi poată vedea liniştit de viaţa lui, mai bine uita de laurii de învingător.

În cele din urmă, taximetristul îl lăsă la colţul străzii Simart, îi ceru doisprezece franci şi, ca să plece, aşteptă ca Albert să-i dea bacşiş.

În zonă locuiau mulţi ruşi, dar medicul era francez, doctorul Martineau.

Albert îl cunoscuse prin iunie, în timpul primelor crize. Nimeni nu ştia cum de izbutise Édouard să-şi facă

rost de morfină cât stătuse prin spitale, dar devenise dependent. Albert încerca să-i bage minţile în cap: eşti pe teren alunecos, drăguţule, nu putem continua aşa, trebuie să ai grijă de tine. Édouard nici nu voia să audă, se dovedea la fel de încăpăţânat ca în povestea cu grefa pe care o refuzase. Albert nu pricepea.

Ştiu eu unul care a rămas fără ambele picioare, zicea el, ăla de vinde bilete de loterie pe strada Faubourg Saint-Martin, a fost internat în spitalul din cazarma Février din Châlons, mi-a vorbit despre grefele care se fac acum, pe bune, n-au ajuns băieţii ăia frumoşi de pică, da’ au totuşi faţă de om, Édouard nici că-l asculta, nu, nu şi iarăşi nu, îşi vedea de pasienţele lui pe masa din bucătărie şi de ţigările fumate pe o nară. Răspândea întruna o duhoare cumplită, cum altfel, cu gâtlejul acela la vedere… Ca să bea, folosea o pâlnie. Albert îi făcuse rost de un aparat de mestecat la mâna a doua (tipul murise după o grefă care nu prinsese, ce baftă!), îi uşura un pic viaţa, dar totul rămânea complicat.

Édouard ieşise din spitalul Rollin la începutul lui iunie, câteva luni mai târziu începuse să dea semne îngrijorătoare de anxietate, frisoane care-l scuturau din cap până-n picioare, transpira îngrozitor, vomita puţinul pe care îl mânca… Albert se simţea neputincios. Primele atacuri datorate lipsei de morfină

fuseseră atât de violente, încât fusese nevoit să-l lege de pat ― ca în noiembrie anul trecut, la spital, degeaba se terminase războiul ― şi să acopere uşa cu pături pentru ca proprietarii să nu vină să-l omoare ca să-i aline suferinţele (şi pe ale lor).

Édouard era înspăimântător la vedere, un schelet însufleţit de un demon.

Doctorul Martineau, care locuia aproape, acceptase atunci să-i facă o injecţie, un bărbat rece, distant, care spunea că efectuase o sută treisprezece amputări în tranşee în 1916. Édouard se liniştise puţin. Prin el, Albert îl contactase pe Basile, ajuns furnizorul său; probabil că spărgea farmacii, spitale, clinici, era specializat în medicamente, putea să-ţi găsească tot ce voiai. La puţin timp după aceea, noroc mare pe Albert, Basile îi propusese un lot de fiole de care voia să scape, un fel de promoţie, de lichidare de stocuri, ceva de genul ăsta.

Albert nota cu scrupulozitate numărul de injecţii, cu zilele, orele şi dozele, ca să-l ajute pe Édouard să-şi controleze consumul şi-l dojenea în felul lui, ceea ce nu schimba mare lucru. Dar, măcar în clipele acelea, Édouard era mai bine. Plângea mai puţin, chiar dacă nu mai desena, în ciuda tuturor carnetelor şi creioanelor pe care i le adusese Albert. Părea că-şi petrecea tot timpul întins pe divan, căscând ochii la stele. După care, la sfârşitul lui septembrie, stocul se termină, iar lui Édouard nici nu-i trecea prin minte să intre în sevraj. În iunie, ajunse la 60 mg pe zi şi, trei luni mai târziu, la 90. Albert nu-i mai dădea de capăt. Édouard stătea numai în casă, se manifesta puţin. Albert se oprea din goana după banii de morfină

doar ca să gonească după banii de chirie, mâncare, cărbuni; la haine, mult prea scumpe, nici nu se mai gândea. Banii se topeau văzând cu ochii. Albert amanetase tot ce putea, ba chiar ajunsese să o fută pe doamna Monestier, patroana grăsană de la ceasornicăria pentru care confecţiona plicuri, în schimb ea-i rotunjise leafa (îşi spunea Albert în sinea lui; în povestea aceasta, făcea cu plăcere pe martirul. De fapt, nu fusese chiar atât de nemulţumit de aşa prilej, aproape şase luni fără femeie… Doamna Monestier avea nişte ţâţe uriaşe, Albert nu ştia niciodată ce să facă cu ele, dar era drăguţă şi dornică să-i pună coarne lui bărbatu-său, un ticălos sadea care nu fusese pe front şi care zicea că toţi cei care nu primiseră crucea de război erau nişte mişei).

Bineînţeles că cea mai mare parte din bani se ducea pe morfină. Preţurile o luau razna, pentru că totul o lua razna. Drogul era un lucru printre atâtea altele, preţul îi era stabilit după costul vieţii. Lui Albert i se părea regretabil faptul că guvernul, care, ca să stopeze inflaţia, născocise un „costum naţional” la o sută

zece franci bucata, nu desemnase în acelaşi timp şi o „fiolă naţională” de morfină la cinci franci. Ar fi putut să introducă şi o „pâine naţională” sau un „cărbune naţional”, nişte „încălţări naţionale”, o „chirie naţională”, ba chiar o „muncă naţi onală” ― Albert ajunsese să se întrebe dacă nu cu genul ăsta de idei se fac oamenii bolşevici.

Banca nu-l primise înapoi. Trecuse de mult vremea când deputaţii declarau, cu mâna pe inimă, că ţara avea „o datorie de onoare şi de recunoştinţă faţă de dragii ei răcani”. Albert primise o scrisoare care explica faptul că economia patriei nu le permitea să-l reangajeze, că, pentru aceasta, ar fi fost nevoiţi să

concedieze nişte oameni care, în cele „cincizeci şi două de luni ale acestui cumplit război, aduseseră

deosebite servicii firmei noastre etc.”

De dimineaţă până seara, treaba lui Albert era să facă bani.

Situaţia se complicase încă şi mai mult când Basile fusese arestat într-o poveste cu cântec, cu buzunarele pline de droguri şi cu mâinile mânjite până la coate de sânge de farmacist.

Rămas pe neaşteptate fără furnizor, Albert umblase prin baruri dubioase, ceruse ici şi colo adrese. Până la urmă, se dovedise că nu era chiar aşa de greu să facă rost de morfină; dat fiind costul vieţii care creştea întruna, Parisul se transformase într-o răspântie a tuturor schimburilor ilicite, găseai de toate; Albert îl găsise pe grec.

Doctorul Martineau dezinfectă rana, o închise. Albert se chinui ca un câine, dar strânse din dinţi.

― Era un cuţit bun, îi spuse doctorul fără niciun alt comentariu.

Îi deschisese uşa fără să discute şi fără să pună întrebări. Locuia la etajul al treilea, într-un apartament aproape gol, cu draperiile trase mereu, plin de cutii cu cărţi, de tablouri întoarse spre pereţi, doar un fotoliu într-un colţ, holul de la intrare era folosit ca sală de aşteptare, cu două scaune prăpădite puse unul în faţa celuilalt. Medicul acesta ar fi putut să pară notar dacă n-ar fi fost cămăruţa aceea din fund, cu un pat de spital şi instrumentele sale chirurgicale. Îi ceru lui Albert mai puţin decât taximetristul.

Pe când ieşea, Albert se gândi la Cécile, nici el nu ştiu de ce.

Se hotărî să se ducă acasă pe jos. Avea nevoie să se mişte. Cécile, viaţa de dinainte, speranţele de dinainte… Îşi zicea că e o prostie să se lase năpădit de nostalgia aceasta oarecum nătângă, dar, mergând aşa pe străzi, ţinând cutia de pantofi sub braţ, cu mâna stângă bandajată, gândindu-se întruna la toate lucrurile acestea ajunse atât de repede amintiri, i se părea că e un apatrid. Şi, începând din seara aceasta, un derbedeu, poate chiar un ucigaş. Habar n-avea cum putea să pună capăt acestui vârtej. Doar printr-o minune. Şi chiar şi-aşa… Pentru că, de când fusese lăsat la vatră, minuni i se întâmplaseră, una sau două, dar toate se transformaseră într-un coşmar. Cécile, de pildă, că tot se gândea Albert la ea…

Greul venise de la o minune al cărei crainic fusese noul său socru. N-ar fi trebuit să aibă încredere. După

ce banca refuzase să-l primească înapoi, căutase, căutase întruna, încercase tot felul de lucruri, luase parte până şi la campania de deratizare. La douăzeci şi cinci de centime şobolanul mort, maică-sa îi spusese că n-are cum să facă avere. De altfel, nu se alesese decât cu o muşcătură, lucru defel de mirare, era neîndemânatic din fire. Cu alte cuvinte, la trei luni după ce se întorsese acasă, era tot sărac lipit pământului, bani ioc să-i ia şi el un cadou lui Cécile a lui, doamna Maillard o înţelegea. E adevărat, ce soartă o aştepta pe ea, atât de frumoasă, de gingaşă, lângă Albert; în locul lui Cécile, se vedea prea bine că doamna Maillard ar fi făcut la fel. Şi iată, după trei luni de muncit colo şi colo, de azi pe mâine, în aşteptarea primei de demobilizare despre care se tot vorbea, dar pe care guvernul nu era în stare s-o plătească, minune mare: socru-său îi găsise o slujbă de liftier la magazinul Samaritaine.

Conducerea ar fi preferat un veteran cu ceva mai multe medalii de agăţat pe piept, „din pricina muşteriilor”, dar asta e, luăm şi noi ce se găseşte, îl luară pe Albert.

Manevra un lift frumos cu grilaj şi anunţa etajele. Un lucru pe care nu l-ar fi spus niciodată nimănui (se mulţumi să i-l scrie tovarăşului său de arme, Édouard), nu-i prea plăcea munca aceasta. Habar n-avea de ce. Pricepu într-o după-amiază de iunie când uşile se deschiseră şi în faţa lui stătea Cécile, însoţită de un tânăr lat în spate. Nu se mai văzuseră după scrisoarea pe care i-o trimisese ea şi la care Albert îi răspunsese simplu: „Bine”.

Prima secundă fu şi prima lui greşeală, Albert se prefăcu imediat că nu o recunoaşte şi se adânci în manevrarea liftului. Cécile şi prietenul ei mergeau până sus, un traseu interminabil, cu oprire la fiecare etaj. Vocea lui Albert hârâia când anunţa fiecare raion, un calvar; fără voie, adulmeca parfumul lui Cécile, elegant, şic, care mirosea a bani. Şi junele puţea a bani. Era tânăr, mai tânăr decât ea, lucru care îl şocă

pe Albert.

Pentru el, umilitor nu era atât faptul de a o fi întâlnit, cât acela că îl văzuse îmbrăcat ca la bâlci. Ca un soldat de operetă. Cu epoleţi înzorzonaţi.

Cécile plecă privirea. Îi era ruşine pentru el, se vedea de la o poştă, îşi freca mâinile şi se uita în jos.

Tânărul spătos cerceta plin de admiraţie ascensorul, de-a dreptul uluit de o asemenea minunăţie a tehnologiei moderne.

Lui Albert, niciodată minutele nu-i păruseră mai lungi, cu excepţia acelora când fusese îngropat de viu în pâlnia lui de obuz ― de altfel, avea impresia că între cele două întâmplări era o tainică asemănare.

Cécile ieşi cu prietenul său la raionul de lenjerie, nu schimbaseră nici măcar o privire. La parter, Albert părăsi liftul, îşi dădu jos uniforma şi plecă fără să-şi ceară plata. O săptămână de lucru în van.

Câteva zile mai târziu, poate înduioşată de faptul că-l văzuse ajuns la munca de jos, Cécile îi înapoie inelul de logodnă. Prin poştă. Albert voi să i-l dea îndărăt, nu cerea de pomană, chiar aşa de sărac părea, până

şi în uniforma lui de lacheu? Dar vremurile erau grele, la un franc şi cincizeci pachetul de ţigări Caporal trebuia să fie cumpătat, cărbunele costa o avere. Zălogi inelul la muntele de pietate. De la armistiţiu încoace, i se spunea Creditul municipal, suna mai republican.

Ar fi avut ceva lucruri de recuperat de-acolo, dacă nu le-ar fi pus de mult cruce.

După întâmplarea aceasta, Albert nu găsise nimic mai bun decât o slujbă de om-sendviş, purta panouri publicitare pe străzi, unul pe piept, altul pe spinare, chestiile acelea atârnau al naibii de greu. Cu afişe care proslăveau preţurile de la magazinul Samaritaine sau calitatea bicicletelor De Dion-Bouton. Obsesia lui era să nu dea iar peste Cécile. Îmbrăcat ca la carnaval fusese deja rău de tot, dar împachetat în afişe la Campari i se părea de neîndurat.

Să-ţi vină să te-arunci în Sena şi mai multe nu.

12

Domnul Péricourt deschise ochii când simţi că era singur. Toată tevatura aceasta… Toată lumea aceasta înfierbântată de la Jockey Club, ca şi cum nu era deja destul de umilitor faptul că leşinase în public…

Şi apoi Madeleine, ginerele, guvernanta care îşi frângea mâinile lângă pat, telefonul din antreu care suna încontinuu şi doctorul Blanche cu picăturile lui, cu hapurile lui, cu vocea lui de popă, cu nesfârşitele lui recomandări. Cum nu găsea nimic, spunea că e ba inima, ba oboseala, ba grijile, ba aerul Parisului, spunea orice, nu degeaba era el la facultate.