Albert îşi luă camarazii la întrebări, îi vorbiră de mai multe cimitire săteşti. I se adeveri astfel un lucru pe care-l ştia deja: cel mai mare dintre toate se afla la Pierreval, la şase kilometri depărtare. Acolo avea de unde alege şi încă din plin. Merse pe jos.
Cimitirul era la marginea unei păduri, cu zeci de morminte pretutindeni. La început, încercaseră să le alinieze, dar apoi războiul ajunsese să rostuiască cimitirul cu atât de multe trupuri, că le băgaseră în ordinea în care soseau, alandala. Morminte în toate direcţiile, unele cu cruce, altele fără sau cu cruci prăbuşite. Aici, un nume, „un soldat”, scrijelit cu cuţitul pe o placă de lemn. Erau zeci pe care scria doar
„un soldat”. Iar altele, cu sticle răsturnate vârâte în pământ, în care strecuraseră o hârtie cu numele soldatului, pentru mai târziu, în cazul în care cineva ar fi vrut să ştie cine era dedesubt.
În cimitirul de la Pierreval, Albert ar fi putut să rătăcească ceasuri întregi printre mormintele improvizate înainte de a alege unul, vechea lui şovăială, dar până la urmă îşi călcă pe inimă. Om trăi şi om vedea, îşi spuse el, s-a făcut târziu şi până la Centrul de demobilizare e ceva de mers, trebuie să mă hotărăsc.
Întoarse capul, văzu un mormânt pe a cărui cruce nu apărea nimic şi zise: „Ăsta”.
Scosese câteva cuişoare dintr-o scândură smulsă de la poartă, căută o piatră, bătu jumătatea de plăcuţă
de identitate a lui Édouard Péricourt, reţinu locul, făcu câţiva paşi înapoi ca să privească ansamblul, ca un fotograf la o nuntă.
Apoi plecă de-acolo, chinuit de frică, de remuşcări, pentru că, chiar dacă motivul era bun, minciuna nu-i stătea în fire. Se gândea la tânăra aceea, la Édouard, dar şi la soldatul acesta necunoscut pe care întâmplarea îl alesese ca să-l întrupeze pe Édouard şi pe care nimeni n-o să-l mai găsească vreodată, un soldat până atunci neidentificat, acum dispărut de-a binelea.
Pe măsură ce se îndepărta de cimitir şi se apropia de Centru, riscurile pe termen scurt i se perindau prin minte ca dominourile acelea care, atunci când cade primul, se prăbuşesc toate. N-ar fi nicio problemă, îşi spunea Albert, dacă ar fi vorba doar de jelit. Sora are nevoie de mormântul lui frate-său, eu îi dau un mormânt, al lui frate-său sau altul, nu contează, un suflet are omul. Dar acum că or să sape, se încurcă
treaba. Când te-apuci să cauţi în fundul unei gropi, n-ai de unde să ştii peste ce dai. Fără identitate, mai treacă, meargă, un soldat mort e un soldat mort. Când îl dezgropi, ce găseşti? Un obiect personal? Un semn distinctiv? Sau chiar, şi mai simplu, un corp prea mare sau prea mic?
Numai că făcuse o alegere, spusese „Ăsta” şi povestea era bătută-n cuie. Bună sau proastă. Trecuse ceva vreme de când Albert nu se mai bizuia pe noroc.
Ajunse la Centru sleit de oboseală. Ca să prindă trenul spre Paris şi nici că încăpea vorbă să-l piardă (dacă
era vreun tren…), trebuia să se întoarcă până la ora nouă seara cel târziu. Aici domnea deja o oarecare efervescenţă, sute de tipi care ardeau de nerăbdare, cu bagajele făcute de ceasuri bune, strigau, cântau, urlau, îşi dădeau palme pe spinare. Neliniştiţi, gradaţii se întrebau ce-ar face în cazul în care convoiul anunţat n-avea să vină, cum se întâmpla cu o treime din trenuri…
Albert ieşi din baracă. Pe prag, se uită la cer. Cât de întuneric o să fie la noapte?
Era tare fercheş, căpitanul Pradelle. Ca un cocoş. Uniforma curată şi călcată, cizmele văcsuite, nu-i mai lipseau decât medaliile lustruite. Câţiva paşi şi era deja la zece metri. Albert nu se mişcase.
― Hai, bătrâne, vii?
Era trecut de şase seara. În spatele furgonului, o limuzină avea motorul pornit, se desluşea zgomotul înfundat al supapelor, se zărea fumul, ca un fuior, care ieşea din ţeava de eşapament. Cu banii daţi pe-un singur pneu de la maşina aceasta, Albert ar fi putut trăi un an. Se simţi sărac şi trist.
Ajuns lângă camion, căpitanul nu se opri, goni până la limuzina de unde se auzi trântindu-se uşor o portieră. Tânăra nu se arătă la faţă.
Şoferul, cu o barbă cât toate zilele şi care puţea a transpiraţie, era aşezat la volanul unui furgon nou-nouţ, un Berliet CBA la vreo treizeci de mii de franci. Daraverile îi mergeau din plin. Într-o clipită se vedea că
era obişnuit cu asemenea treburi şi că nu se încredea decât în propria lui judecată. Prin geamul lăsat, se uită lung la Albert, îl măsură din cap până-n picioare, apoi deschise portiera, sări din camion şi-l luă
deoparte. Îl strângea rău de braţ, o mână de fier.
― Dacă vii, nu mai e cale de-ntors, ai priceput?
Albert dădu din cap că da. Se întoarse spre limuzină, ţeava de eşapament răspândea în continuare fumul albicios şi domol ca o dezmierdare, Dumnezeule mare, după toţi anii ăştia de năpastă, câtă cruzime încăpea în aburul acela atât de gingaş.
― Spune-mi… murmură şoferul, tu cât le iei?
Albert simţi că, la un om de teapa lui, actul dezinteresat n-avea deloc trecere. Făcu un calcul rapid:
― Trei sute de franci!
― Ce fraier!
Dar era şi mulţumire în vorbele şoferului, aceea de a se fi descurcat mai bine. Fiind un om mic la suflet, când îi reuşea ceva, simţea la fel de multă satisfacţie ca atunci când îi vedea pe ceilalţi dând greş. Se întoarse pe jumătate înspre limuzină.
― Nu vezi? Are blană pe ea, trai pe vătrai, neneacă! Puteai să urci până la patru sute, ca popa. Ba chiar cinci sute!
Părea gata să strige-n gura mare până la cât se târguise el. Îşi luă seama, şoferul îi lăsă braţul.
― Haide, vino, să n-o mai lungim.
Albert se întoarse spre maşină, tânăra tot nu ieşise ca să-i dea, ştiu şi eu, bineţe ori să-i mulţumească, da’
de unde, era o slugă, un subaltern.
Urcă şi camionul porni la drum. Limuzina se urni şi ea, rămânând destul de în urmă şi lăsându-şi astfel posibilitatea de a depăşi furgonul şi de a dispărea, ca măgarul în ceaţă, în cazul în care jandarmeria avea să-şi facă apariţia şi să-i ia la întrebări.
Se întunecă de tot.
Farurile gălbui ale camionului luminau calea, dar înăuntru nu se vedea nimic. Albert îşi lăsă mâna pe bord şi scruta peisajul prin geam. Spunea „la dreapta” sau „pe aici”, îi era teamă să nu se rătăcească şi, cu cât se apropiau mai mult de cimitir, cu atât îi era mai frică. Şi-atunci se hotărî. Dacă se împute treaba, o iau la goană prin pădure. Şoferul n-o să fugă după mine. O să dea drumul la motor şi o să se întoarcă la Paris unde sigur îl aşteaptă alte transporturi.
Cât despre căpitanul Pradelle, el era în stare să-l urmărească, arătase deja că e iute de picior, nenorocitul. Ce să fac? se întreba Albert. Îl trecea pişarea, de-abia se mai ţinea.
Camionul urcă ultimul povârniş.
Cimitirul începea aproape de marginea drumului. După câteva manevre, şoferul parcă în pantă. La plecare, nici n-o să aibă nevoie să dea la manivelă, o să fie de-ajuns să ridice piciorul de pe frână ca să
demareze.
