Pentru că, până la urmă, războiul acesta în care Édouard îşi aflase moartea izbucnise foarte de timpuriu, în chiar sânul familiei, între acest tată rigid ca un neamţ şi fiul seducător, superficial, neastâmpărat şi fermecător. Începuse prin nişte mişcări discrete de trupe ― Édouard avea vreo opt sau nouă ani ―, care trădau neliniştea celor două tabere. Tatăl îşi arătase mai întâi îngrijorarea, iar apoi plictiseala. Doi ani mai târziu, cum fiul îi crescuse, nu mai fusese nici urmă de îndoială. Devenise atunci rece, distant, dispreţuitor. Édouard ajunsese un agitator, un răzvrătit.

Apoi, distanţa se mărise întruna, până la tăcere, o tăcere despre care Madeleine n-ar fi putut să spună

când anume începuse, în care cei doi nu-şi mai vorbeau, refuzând să se mai lupte şi să se înfrunte, preferând o animozitate mută, prefăcându-se indiferenţi. Trebuia să se întoarcă mult în timp ca să încerce să regăsească momentul acela de răscruce în conflictul rămas la stadiul de război civil latent, hărţuieli una după alta, dar nu-şi mai amintea momentul cu pricina. Fără îndoială, existase un eveniment declanşator, dar ea nu-l identificase ca atare. Într-o zi ― Édouard avea vreo doisprezece sau treisprezece ani ― Madeleine îşi dăduse seama că tatăl şi fiul nu mai comunicau decât prin intermediul ei.

Îşi petrecuse adolescenţa în rolul de diplomat care, prins între doi duşmani înverşunaţi, e nevoit să se dedea tuturor compromisurilor, să asculte doleanţele unora şi altora, să potolească animozităţile, să

dezamorseze neîncetatele veleităţi pugilistice. Tot ocupându-se de cei doi bărbaţi, nu băgase de seamă că

se urâţea. Înconjurată de prea multe ori de încântătoare domnişoare ― bărbaţii bogaţi se însoară cu femei frumoase care fac copii frumoşi ―, Madeleine ieşi în evidenţă, într-o zi, prin înfăţişarea-i oarecare.

Avea şaisprezece, şaptesprezece ani. Taică-său o săruta pe frunte, o vedea, dar nu se uita la ea. În această

casă, nu era nicio femeie care să-i spună ce trebuia să facă, cum să se aranjeze, era nevoită să ghicească, să le observe pe celelalte, să le copieze, mereu stângaci. Unde mai pui că nici nu avea pornire spre lucrurile acestea. Vedea cum tinereţea ei, ceea ce ar fi putut să-i fie dacă nu frumuseţea, măcar caracterul, se topea, se destrăma, pentru că nimeni nu-i purta de grijă. Era bogată, nimeni nu ducea lipsă

de bani în familia Péricourt, banii ţineau loc de toate, aşa că plăti o groază de machieuze, de manichiuriste, de esteticiene, de croitorese, mai multe decât ar fi fost nevoie. Madeleine nu era o pocitanie, ci o fată lipsită de iubire. Bărbatul de la care aştepta o privire plină de atenţie, singurul care putea să-i ofere un pic din încrederea necesară pentru a deveni o femeie fericită, era un om ocupat, ocupat aşa cum se spune despre un teritoriu, ocupat de duşman, afacerile, adversarii cu care se lupta, cursul de la bursă, influenţele politice, din când în când şi de fiul acesta ce trebuia ignorat (treabă care îi lua mult timp), toate lucrurile astea care îl făceau să spună: „Ah, Madeleine, aici erai, nu te văzusem, du-te în salon, draga mea, am de lucru!”, deşi ea venea de la coafor sau purta o rochie nouă.

Alături de tatăl acesta iubitor, însă doar cu vorba, era Édouard, Édouard strălucitorul, zece ani, doisprezece ani, cincisprezece ani, dezlănţuitul, Édouard apocalipticul, deghizatul, actorul, smintitul, nepreţuitul, jarul, creativitatea, erau desenele pe pereţi, înalte de un metru şi care îi făceau să râdă în hohote pe slujitori, bonele îmbujorate izbucneau în râs şi-şi muşcau pumnii trecând prin hol, într-atât chipul domnului Péricourt, înfăţişat ca un diavol buhăit, cu amândouă mâinile prinse de mădular, părea incredibil de just şi realist. Madeleine îşi ştergea ochii, trimitea de-ndată după zugravi. Domnul Péricourt se întorcea acasă, se mira de prezenţa muncitorilor, Madeleine îl lămurea, un accident domestic, nimic grav, tată, avea şaisprezece ani, el spunea, mulţumesc, draga mea, atât de uşurat că cineva se îngrijea de casă, de traiul de zi cu zi, nimeni nu poate fi peste tot. Pentru că încercase totul, dar totul dăduse greş, bonele, guvernantele, intendenţii, slujnicele, toţi plecau, ce viaţă! Copilul acesta, Édouard, avea ceva diavolesc, nu e normal, credeţi-mă pe cuvânt. „Normal”, vorba cea mare de care se agăţase domnul Péricourt, pentru că avea un înţeles ca să desemneze o filiaţie care nu avea niciunul.

Ostilitatea domnului Péricourt faţă de Édouard devenise atât de viscerală ― şi din motive pe care Madeleine le pricepea foarte bine: Édouard părea totuşi o fată, de câte ori nu-l provocase ea să râdă

„normal”, şedinţe de lucru care se isprăveau în hohote de plâns ―, ostilitatea domnului Péricourt, dară, se transformase într-atât, încât, până la urmă, Madeleine se felicitase pentru faptul că cele două

continente nu se întâlniseră niciodată, era mai bine aşa.

Când familia primi vestea morţii lui Édouard, Madeleine admise tăcuta uşurare a domnului Péricourt, mai întâi pentru că taică-său era tot ce-i mai rămânea pe lume (după cum se poate vedea, avea ceva dintr-o prinţesă de roman, gen Maria Bolkonski), apoi pentru că războiul se terminase; chiar şi când se sfârşeşte rău, tot s-a sfârşit. Se gândise mult să aducă acasă trupul lui Édouard. Îi lipsea mult, iar faptul de a-l şti aşa de departe, ca într-o ţară străină, o scârbea. Nu era cu putinţă, guvernul se opunea. Chibzui totul şi apoi (de data aceasta acţionă ca taică-său), când se hotărî, nimic n-o mai putu opri. Se informă, efectuă

discretele demersuri necesare, găsi oamenii, organiză călătoria şi se duse, la început împotriva şi apoi fără încuviinţarea lui taică-său, să caute corpul fratelui ei acolo unde murise, îl îngropă acolo unde, într-o

bună zi, ea însăşi va fi îngropată. După aceea, se mărită cu frumosul căpitan d’Aulnay-Pradelle, întâlnit cu acest prilej. Fiecare se descurcă aşa cum poate când vine vorba de sfârşit.

Dar, când punea cap la cap leşinul lui taică-său de la Jockey Club, apoi apatia atât de nepotrivită firii lui, hotărârea aceea bruscă şi surprinzătoare de a se duce la cimitirul unde nu mergea niciodată şi, în sfârşit, lacrimile sale, lui Madeleine îi era ruşine pentru el. Suferea. Cum războiul se terminase, duşmanii ar fi putut să se împace, numai că unul dintre ei murise. Nici măcar pacea nu-şi mai avea rostul. În acest noiembrie 1919, casa era îngrozitor de tristă.

Înainte de prânz, Madeleine urcă, bătu la uşa biroului tatălui ei şi-l găsi proţăpit în faţa ferestrei, gânditor. Trecători duceau crizanteme, se auziră de mai multe ori ecourile unor fanfare militare. Văzându-l pe taică-său cufundat aşa în gânduri, Madeleine îi propuse, ca să-l mai scoată din ale lui, să mănânce împreună, el acceptă, deşi se vedea că nu-i era foame, de altfel, nu se atinse de nimic, trimiţând felurile de mâncare înapoi la bucătărie, golind o jumătate de pahar de apă, îngrijorat.

― Spune-mi…

Madeleine se şterse la gură şi-l privi întrebătoare.

― Camaradul acela al fratelui tău…

― Albert Maillard.

― Da, poate… făcu Péricourt, prefăcându-se distrat. I-ai spus…?

Madeleine încuviinţă zâmbind, dând din cap de parcă voia să-l încurajeze.

― Mulţumesc, da, fireşte.

Domnul Péricourt tăcu. Felul acesta de a înţelege înaintea lui ceea ce simţea şi ceea ce voia să spună îl scotea întotdeauna din minţi, ajungea să-şi dorească să fie la rându-i ca prinţul Nikolai Bolkonski.

― Nu, reluă el, voiam să spun, n-am putea cumva…

― Să-l invităm, zise Madeleine, da, bineînţeles, e o idee foarte bună.

Tăcură amândoi mult timp.

― Desigur, nu-i cazul să…

Madeleine ridică o sprânceană, aproape amuzată, aşteptând de data aceasta un sfârşit de frază care nu veni. În cadrul consiliilor de administraţie, domnul Péricourt putea, dând uşor din gene, să-i taie oricui vorba. Când era cu fiică-sa, nu reuşea nici măcar să termine ce-avea de spus.

― Bineînţeles că nu, tată, reluă ea zâmbind, nu-i cazul să dăm sfoară în ţară.

― Nu-i treaba nimănui, confirmă domnul Péricourt.

Când vorbea de „nimeni”, voia să zică „bărbatul tău”. Madeleine îl înţelegea, nu se simţea jignită.

El se ridică, îşi puse şervetul pe masă, îi surâse fiică-sii şi dădu să iasă din încăpere.

― Ei, şi apoi… zise el oprindu-se o clipă, ca şi cum îşi amintise brusc de-un amănunt, trimite după

Labourdin, te rog. Să vină să mă vadă.

Când spunea lucrurile în felul acesta însemna că e urgent.

Două ore mai târziu, domnul Péricourt îl primea pe Labourdin în salonul cel mare, copleşitor, imperial.

Când primarul de arondisment îşi făcu apariţia, nu-i ieşi în întâmpinare, nu-i strânse mâna. Rămaseră în picioare. Labourdin era de-a dreptul încântat. Ca întotdeauna, dăduse năvală, gata să sară în ajutor, să fie de folos, aducându-se plocon, ploconindu-se, ah, ce i-ar mai fi plăcut să fie curvă.

― Dragă prietene…

Aşa începea mereu. Labourdin nu mai putea de bucurie. Îi era de trebuinţă cuiva, avea să fie de-ajutor.

Domnul Péricourt ştia că ginerele lui se folosea de unele dintre relaţiile sale şi că Labourdin fusese de curând numit în Comisia de adjudecare ce se ocupa de povestea aceea cu cimitirele militare, nu urmărise nimic îndeaproape, se mulţumise să înregistreze informaţiile, dar cunoştea esenţialul. Oricum, dacă

vreodată ar avea nevoie să ştie tot, Labourdin i-ar spune tot. De altfel, primarul era gata s-o şi facă,

încredinţat fiind că fusese invitat ca să vorbească despre acest lucru.

― Unde aţi ajuns cu proiectul acela de monument comemorativ? întrebă Péricourt.

Surprins, Labourdin plescăi, căscând ochii mari.

― Dragul meu preşedinte…

Le vorbea cu „preşedinte” tuturor, pentru că, acum, toată lumea era preşedinte undeva, cam ca dottore în Italia, iar Labourdin se dădea în vânt după soluţiile simple şi practice.

― Dragul meu preşedinte, dacă ar fi să vă spun totul…