Acolo, câteva trepte duceau la un mezanin, coborî. O fereastră cu geamurile murdare cernea un strop de lumină de la felinarul de pe stradă. Îl zări pe grec cum stătea ghemuit şi scotocea cu mâna stângă într-o spărtură din perete. Îşi pusese la picioare uşiţa din lemn cu care o acoperea. Albert nu se opri o clipă din goana lui, străbătu pivniţa, înhăţă uşiţa, mult mai grea decât i se păruse lui, şi o izbi cu ambele mâini de capul grecului. Lovitura răsună ca un gong, Poulos se prăbuşi. Albert nu pricepu decât atunci ce anume făcuse, atât de îngrozit că voi să fugă…
Se stăpâni. Crăpase grecul?
Albert se aplecă, trase cu urechea. Poulos respira greu. Albert n-avea cum să-şi dea seama dacă îl rănise grav, dar un firicel de sânge i se scurgea din ţeastă. Albert era într-o stare de stupoare vecină cu leşinul, strângea din pumni spunându-şi încontinuu „Haide, haide…” Se lăsă în jos, îşi vârî mâna în spărtură şi
scoase o cutie de pantofi. O adevărată minune: era plină de fiole de 20 şi 30 mg. De la o vreme încoace, Albert măsura dozele din ochi.
Închise cutia, se ridică şi văzu dintr-odată braţul lui Poulos schiţând un ditamai arcul de cerc… El măcar ştia să se echipeze, era un cuţit adevărat cu o lamă adevărată, retractabilă şi foarte ascuţită. Tăişul îi atinse mâna stângă, atât de iute, încât nu simţi decât un pătrunzător firicel de căldură. Se răsuci cu un picior în aer, iar călcâiul îl atinse pe grec la tâmplă. Craniul ricoşă de perete scoţând un zgomot ca de gong. Fără să dea drumul cutiei de pantofi, Albert strivi cu mai multe lovituri de bocanc mâna lui Poulos care încă strângea cuţitul, apoi puse cutia pe jos, înhăţă cu amândouă mâinile uşiţa de lemn şi se apucă
să-l izbească în cap. Se opri. Din pricina efortului, a fricii, de-abia mai respira. Sângera abundent, tăietura de la mână era foarte adâncă, vestonul i se pătase rău. Vederea sângelui îl îngrozea şi-acum. Durerea îl ajunse în clipa aceea, readucându-l la realitate. Scotoci prin pivniţă, dădu peste o bucată de pânză plină
de praf pe care o înfăşură strâns în jurul mâinii stângi. Temător, de parcă ar fi trebuit să se apropie de o fiară sălbatică adormită, se aplecă peste trupul grecului. Îi auzi răsuflarea grea, sacadată, nu-ncăpea îndoială, avea căpăţâna tare. După care, Albert ieşi din clădire tremurând şi ducând cutia sub braţ.
Cu o asemenea rană, nu putea să ia metroul sau tramvaiul. Reuşi să-şi ascundă bandajul improvizat şi petele de sânge de pe veston şi să se urce într-un taxi la Bastilia.
Şoferul era cam de aceeaşi vârstă cu el. Pe când conducea, îl cercetă îndelung, cu neîncredere, pe muşteriul acesta alb ca un linţoliu care se ţinea pe marginea banchetei şi se legăna cu braţul lipit de burtă. Îngrijorarea îi crescu şi mai mult când îl văzu pe Albert coborând geamul fără să-i ceară voie, căci locul acesta închis îi provoca o nelinişte pe care şi-o stăpânea cu greu. Şoferului îi trecu prin cap că
muşteriul avea să-i vomite acolo, în maşină.
― Nu cumva eşti bolnav?
― Nu, nu, răspunse Albert adunându-şi toată vioiciunea pe care o mai avea.
― Pentru că, dacă eşti bolnav, eu te dau jos aici!
― Nu, nu, protestă Albert, sunt numai obosit.
Cu toate acestea, în mintea şoferului îndoiala creştea.
― Eşti sigur că ai bani?
Albert scoase din buzunar o bancnotă de douăzeci de franci şi i-o arătă. Şoferul se linişti, dar nu pentru multă vreme. Ştia cum stau treburile, trecuse prin multe şi era taxiul lui. Avea totuşi negustoria în sânge, o măguleală n-avea cum să strice:
― Să-mi fie cu iertare! Zic şi eu aşa, pentru că oamenii ca dumneata, adesea…
― Cum adică, oamenii ca mine? întrebă Albert.
― Păi, vreau să zic, tipii lăsaţi la vatră, pricepi dumneata…
― Pentru că dumneata nu eşti lăsat la vatră?
― Păi nu, eu am făcut aici războiul, am astm şi am un picior mai scurt.
― Sunt destui care s-ar fi dus oricum. Ba unii s-au întors cu un picior mult mai scurt decât celălalt.
Şoferului nu-i pică deloc bine, aşa era mereu, demobilizaţii i-o tot dădeau înainte cu războiul, le făceau morală tuturor, lumii i se luase de eroi! Eroii adevăraţi erau morţi! Ăia da, eroi, s-avem pardon, adevăraţi!
Şi apoi, de altfel, când un tip se apuca să povestească prea multe lucruri petrecute în tranşee, era mai bine să nu-i dai crezare, cei mai mulţi dintre ei îşi petrecuseră tot războiul într-un birou.
― Vrei poate să zici că nu ne-am făcut şi noi datoria? întrebă el.
Aveau ei habar, demobilizaţii ăştia, cum o duseseră oamenii pe-aici, cu toate lipsurile? Albert mai auzise vorbe din acestea, le ştia pe dinafară, aşa cum ştia preţul cărbunelui şi al pâinii, era genul de informaţie care-i rămânea cel mai uşor în minte. Era un lucru pe care îl tot constata de când fusese lăsat la vatră: ca să-şi poată vedea liniştit de viaţa lui, mai bine uita de laurii de învingător.
În cele din urmă, taximetristul îl lăsă la colţul străzii Simart, îi ceru doisprezece franci şi, ca să plece, aşteptă ca Albert să-i dea bacşiş.
În zonă locuiau mulţi ruşi, dar medicul era francez, doctorul Martineau.
Albert îl cunoscuse prin iunie, în timpul primelor crize. Nimeni nu ştia cum de izbutise Édouard să-şi facă
rost de morfină cât stătuse prin spitale, dar devenise dependent. Albert încerca să-i bage minţile în cap: eşti pe teren alunecos, drăguţule, nu putem continua aşa, trebuie să ai grijă de tine. Édouard nici nu voia să audă, se dovedea la fel de încăpăţânat ca în povestea cu grefa pe care o refuzase. Albert nu pricepea.
Ştiu eu unul care a rămas fără ambele picioare, zicea el, ăla de vinde bilete de loterie pe strada Faubourg Saint-Martin, a fost internat în spitalul din cazarma Février din Châlons, mi-a vorbit despre grefele care se fac acum, pe bune, n-au ajuns băieţii ăia frumoşi de pică, da’ au totuşi faţă de om, Édouard nici că-l asculta, nu, nu şi iarăşi nu, îşi vedea de pasienţele lui pe masa din bucătărie şi de ţigările fumate pe o nară. Răspândea întruna o duhoare cumplită, cum altfel, cu gâtlejul acela la vedere… Ca să bea, folosea o pâlnie. Albert îi făcuse rost de un aparat de mestecat la mâna a doua (tipul murise după o grefă care nu prinsese, ce baftă!), îi uşura un pic viaţa, dar totul rămânea complicat.
Édouard ieşise din spitalul Rollin la începutul lui iunie, câteva luni mai târziu începuse să dea semne îngrijorătoare de anxietate, frisoane care-l scuturau din cap până-n picioare, transpira îngrozitor, vomita puţinul pe care îl mânca… Albert se simţea neputincios. Primele atacuri datorate lipsei de morfină
fuseseră atât de violente, încât fusese nevoit să-l lege de pat ― ca în noiembrie anul trecut, la spital, degeaba se terminase războiul ― şi să acopere uşa cu pături pentru ca proprietarii să nu vină să-l omoare ca să-i aline suferinţele (şi pe ale lor).
Édouard era înspăimântător la vedere, un schelet însufleţit de un demon.
Doctorul Martineau, care locuia aproape, acceptase atunci să-i facă o injecţie, un bărbat rece, distant, care spunea că efectuase o sută treisprezece amputări în tranşee în 1916. Édouard se liniştise puţin. Prin el, Albert îl contactase pe Basile, ajuns furnizorul său; probabil că spărgea farmacii, spitale, clinici, era specializat în medicamente, putea să-ţi găsească tot ce voiai. La puţin timp după aceea, noroc mare pe Albert, Basile îi propusese un lot de fiole de care voia să scape, un fel de promoţie, de lichidare de stocuri, ceva de genul ăsta.
Albert nota cu scrupulozitate numărul de injecţii, cu zilele, orele şi dozele, ca să-l ajute pe Édouard să-şi controleze consumul şi-l dojenea în felul lui, ceea ce nu schimba mare lucru. Dar, măcar în clipele acelea, Édouard era mai bine. Plângea mai puţin, chiar dacă nu mai desena, în ciuda tuturor carnetelor şi creioanelor pe care i le adusese Albert. Părea că-şi petrecea tot timpul întins pe divan, căscând ochii la stele. După care, la sfârşitul lui septembrie, stocul se termină, iar lui Édouard nici nu-i trecea prin minte să intre în sevraj. În iunie, ajunse la 60 mg pe zi şi, trei luni mai târziu, la 90. Albert nu-i mai dădea de capăt. Édouard stătea numai în casă, se manifesta puţin. Albert se oprea din goana după banii de morfină
doar ca să gonească după banii de chirie, mâncare, cărbuni; la haine, mult prea scumpe, nici nu se mai gândea. Banii se topeau văzând cu ochii. Albert amanetase tot ce putea, ba chiar ajunsese să o fută pe doamna Monestier, patroana grăsană de la ceasornicăria pentru care confecţiona plicuri, în schimb ea-i rotunjise leafa (îşi spunea Albert în sinea lui; în povestea aceasta, făcea cu plăcere pe martirul. De fapt, nu fusese chiar atât de nemulţumit de aşa prilej, aproape şase luni fără femeie… Doamna Monestier avea nişte ţâţe uriaşe, Albert nu ştia niciodată ce să facă cu ele, dar era drăguţă şi dornică să-i pună coarne lui bărbatu-său, un ticălos sadea care nu fusese pe front şi care zicea că toţi cei care nu primiseră crucea de război erau nişte mişei).
Bineînţeles că cea mai mare parte din bani se ducea pe morfină. Preţurile o luau razna, pentru că totul o lua razna. Drogul era un lucru printre atâtea altele, preţul îi era stabilit după costul vieţii. Lui Albert i se părea regretabil faptul că guvernul, care, ca să stopeze inflaţia, născocise un „costum naţional” la o sută
zece franci bucata, nu desemnase în acelaşi timp şi o „fiolă naţională” de morfină la cinci franci. Ar fi putut să introducă şi o „pâine naţională” sau un „cărbune naţional”, nişte „încălţări naţionale”, o „chirie naţională”, ba chiar o „muncă naţi onală” ― Albert ajunsese să se întrebe dacă nu cu genul ăsta de idei se fac oamenii bolşevici.
