Îl întrebă pe Édouard despre viitor, unde se gândea să afle adăpost? Dar discuţia, începută de nenumărate ori, se încheia de îndată ce Albert vedea obida camaradului său, ochii lui plini de lacrimi, care erau singurul lucru viu în acest tablou deznădăjduit, o privire pierdută care exprima o totală

neputinţă.

Albert înţelese atunci că, de-acum înainte, Édouard era în grija lui, pe de-a-ntregul şi pentru mult timp, până când avea s-o ducă mai bine, să aibă iarăşi chef de viaţă, să facă din nou planuri. Albert socoti durata convalescenţei în luni, nevoind să-şi imagineze că luna nu era unitatea de măsură potrivită.

Îi aduse hârtie şi culori, Édouard schiţă un gest de mulţumire, dar nu deschise niciodată pachetul. N-avea nimic dintr-un linge-blide ori dintr-un fripturist, era un înveliş care nu cuprindea nimic, fără dorinţă, fără

poftă, parcă şi fără gând; dacă Albert l-ar fi legat sub un pod, ca pe-un animal de casă de care vrei să te descotoroseşti, şi s-ar fi cărăbănit de-acolo, Édouard nu i-ar fi luat-o în nume de rău.

Albert auzise de cuvântul „neurastenie”, se informă, puse întrebări ici şi colo, mai adună şi „melancolie”,

„depresie”, „deprimare”, toate acestea nu-i fură de cine ştie ce folos, esenţialul îl avea sub ochi: Édouard îşi aştepta moartea şi, oricât de mult ar fi durat până la sosirea ei, era singura ieşire cu putinţă, mai puţin decât o schimbare, simpla tranziţie de la o stare la alta, acceptată cu o răbdare plină de resemnare, ca acei bătrâni neputincioşi şi cufundaţi în tăcere pe care nimeni nu-i mai vede şi care nu mai uimesc pe nimeni decât în ziua când îşi dau duhul.

Albert îi vorbea întruna, adică vorbea de unul singur, ca un moşneag în coşmelia lui.

― Nu uita că am noroc, îi spunea el lui Édouard pe când îi pregătea amestecul de ou şi supă de carne. În ceea ce priveşte flecăreala, aş fi putut să dau peste vreun ciufut, cu spirit de contradicţie.

Încerca tot soiul de lucruri ca să-şi înveselească tovarăşul, căci spera să-i îmbunătăţească starea, şi ca să

desluşească ceea ce, încă din prima zi, rămăsese un mister: cum o să facă Édouard când o să vrea să

râdă? În cel mai bun caz, îi ieşea din gât un hârâit destul de ascuţit, un fel de uguit care te punea în încurcătură şi te îmboldea să-l ajuţi, aşa cum rosteşti un cuvânt ca să-l scoţi din belea pe un bâlbâit ce se poticneşte într-o silabă, era destul de enervant. Din fericire, Édouard se exprima puţin, lucrul acesta părea mai degrabă să-l obosească. Dar Albert nu izbutea să treacă peste această problemă cu râsul. De altfel, de când fusese îngropat de viu, nu era singurul gând care ajunsese să semene a obsesie. În afara tensiunii, a neliniştii permanente şi a fricii de tot ceea ce se putea întâmpla, avea nişte idei fixe pe care le întorcea pe toate părţile, până la epuizare, ca, odinioară, dorinţa de a reconstitui căpăţâna calului mort.

Deşi costase foarte mult, înrămase desenul lui Édouard. Era singurul element decorativ din toată

încăperea. Ca să-şi încurajeze prietenul să se apuce iar de treabă sau, pur şi simplu, ca să-şi umple şi el zilele cumva, se proţăpea uneori înaintea lui, cu mâinile în buzunare, şi îl admira făţiş spunându-i că

serios, serios, avea talent cu duiumul, dragul de Édouard, şi că, de-ar fi vrut… Lucru care nu folosea la nimic, Édouard îşi aprindea încă o ţigară, pe nara din dreapta sau pe cea din stânga, şi se cufunda în contemplarea acoperişurilor de tablă şi a coşurilor din care era alcătuit, în cea mai mare parte, peisajul.

Nu avea chef de nimic, nu plănuise nimic în toate lunile acelea petrecute la spital unde aproape toată

energia lui se cheltuise în împotrivirea la ordinele medicilor şi ale chirurgilor, nu numai pentru că nu-şi accepta noua stare, ci şi pentru că nu reuşea să-şi imagineze ziua de mâine, viitorul. De parcă timpul se oprise odată cu schija de obuz, pe neaşteptate. Édouard era mai rău decât un ceas stricat care arată

măcar de două ori pe zi ora exactă. Avea douăzeci şi patru de ani şi, la un an după ce fusese rănit, nu izbutise să redevină ceva care să semene cât de cât cu ceea ce fusese. Să restaureze ceva, orice.

Rămăsese multă vreme înmărmurit, înţepenit într-o atitudine de oarbă rezistenţă, aşa cum alţi soldaţi, din câte se povestea, rămâneau încremeniţi în poziţia în care fuseseră găsiţi, îndoiţi, ghemuiţi, suciţi, de nu-ţi venea să crezi ce putuse să inventeze războiul acesta. Refuzul lui se întrupase în fiinţa doctorului Maudret, un dobitoc după părerea lui, căruia îi păsa mai puţin de pacienţi şi mai mult de medicină şi de progresele chirurgiei; era, fără îndoială, şi adevărat, şi fals, dar Édouard nu mai stătea să nuanţeze, avea capul găurit la mijloc şi niciun chef să cumpănească lucrurile. Se agăţa de morfină, îşi folosea toată

energia în încercarea de a-i convinge pe doctori să i-o prescrie, coborându-se la nişte stratageme nedemne de el, la rugăminţi, păcăleli, cereri, prefăcătorii, furtişaguri, se gândea poate că morfina avea să-l omoare, pe naiba, îi trebuia mereu mai multă şi, auzindu-l zi de zi cum refuză totul, grefele, protezele, aparatele, profesorul Maudret îl dăduse până la urmă afară; te speteşti pentru tipii ăştia, le propui ultimele noutăţi în materie de chirurgie, iar ei preferă să rămână aşa cum sunt, se uită la tine de parcă tu le-ai fi aruncat obuzul în cap. Confraţii psihiatri (soldatul Larivière văzuse mai mulţi, dar nu le răspundea niciodată, închis în sine, încăpăţânat), psihiatrii, deci, aveau teoriile lor referitoare la refuzul îndărătnic al răniţilor de felul ăsta; indiferent la explicaţii, profesorul Maudret ridica din umeri, voia să-şi consacre timpul şi ştiinţa unor băieţi pentru care merita să-şi dea atâta osteneală. Îi semnă biletul de ieşire şi nici

măcar nu se uită la el.

Édouard plecă din spital cu multe reţete, o doză infinitezimală de morfină şi o groază de hârtii pe numele lui Eugène Larivière. Câteva ore mai târziu, se aşeză pe un scaun în faţa ferestrei, în minusculul apartament al tovarăşului său, iar povara lumii îi căzu pe umeri, ca şi cum tocmai intrase în celula lui după ce fusese condamnat pe viaţă.

Chiar dacă nu izbutea să aibă mintea limpede, Édouard îl auzea pe Albert vorbindu-i despre viaţa de zi cu zi, încerca să se concentreze, da, bineînţeles, trebuia să se gândească la bani, într-adevăr, ce-o să se întâmple cu el acuma, ce să facă cu ditamai hoitul, nu putea să treacă de simpla constatare, gândurile i-o luau razna, scurgându-se ca prin găurile unei site; când îşi venea din nou în fire, era deja seară, Albert se întorcea de la muncă, sau era în miezul zilei şi trupul îşi cerea injecţia. Făcea totuşi eforturi, încerca realmente să-şi imagineze ce urma să se întâmple, strângea din pumni, n-avea niciun rost, gândirea lui, fluidă, se strecura prin cel mai mic interstiţiu, o zbughea într-o clipită, lăsând locul unor nesfârşite frământări. Trecutul lui curgea ca un fluviu, fără nicio ordine sau prioritate. Maică-sa îi venea adesea în minte. Îşi amintea puţine lucruri despre ea şi se agăţa de aceste lucruri cu încăpăţânare: vagi reminiscenţe, concentrate în senzaţii, un parfum cu iz de tămâie pe care se străduia să-l regăsească, măsuţa de toaletă trandafirie cu taburetul cu pompoane şi cremele, periile, moliciunea unui satin de care se prinsese într-o seară sau medalionul din aur pe care îl deschidea pentru el, aplecându-se, ca pentru o taină. În schimb, nimic nu i se ivea din glasul ei, nimic din cuvintele ei, din privirea ei. Maică-sa i se topise în amintire, având aceeaşi soartă ca toate fiinţele vii pe care le cunoscuse. Descoperirea aceasta îl doborî.

De când nu mai avea chip, toate celelalte chipuri se şterseseră. Al maică-sii, al lui taică-său, cele ale tovarăşilor săi de arme, ale iubiţilor, ale profesorilor, al lui Madeleine… Îl bântuia şi ea, adesea. Fără faţă, ceea ce rămânea era râsul. Nu ştia un altul mai sclipitor, ce de năzbâtii nu făcuse Édouard ca să audă

râsul acela şi nu era foarte greu, un desen, două schimonoseli, caricatura unui servitor ― chiar şi ei râdeau, pentru că Édouard nu era rău, lucru care sărea în ochi ―, dar mai ales deghizările, pentru care avea o adevărată patimă şi un incomparabil talent, ajunsese în scurt timp să se travestească. La spectacolul machiajului, Madeleine râdea stânjenită, nu pentru ea, nu, ci „din pricina tatei, spunea ea, dacă ne-ar vedea”. Ea încerca să aibă grijă de tot, de cel mai neînsemnat amănunt. Uneori, situaţia îi scăpa de sub control, atmosfera la cină era atunci glacială, apăsătoare, pentru că Édouard cobora la masă

prefăcându-se că uitase să-şi şteargă rimelul de pe gene. De îndată ce-l zărea, domnul Péricourt se ridica, îşi punea şervetul pe masă şi-i cerea lui fiu-său să plece, ce, ce mai e, ţipa Édouard, de parcă l-ar fi jignit, ce-am mai făcut iar, dar nimeni nu mai râdea.

Toate feţele, până şi a lui, dispăruseră, nu mai rămânea niciuna. Într-o lume fără chip, de ce anume să se agaţe, cu cine anume să se lupte? Pentru el, nu mai era decât un univers de siluete decapitate în care, printr-un efect de compensare, corpurile îşi sporeau proporţiile, ca acelea, masive, ale tatălui său.

Senzaţiile prunciei se iveau ca nişte bule, era uneori deliciosul frison de teamă şi admiraţie amestecate provocat de atingerea lui, alteori era felul său de a spune zâmbind: „Nu-i aşa, fiule?”, luându-l drept martor în discuţii de adulţi şi pentru nişte lucruri pe care nu le pricepea. De parcă imaginaţia i se împuţinase, coborându-se până la nişte plăsmuiri de-a gata. Astfel, din când în când, taică-său îi apărea precedat de o umbră mare şi compactă, asemenea căpcăunului din albume. Iar spinarea lui taică-său!

Spatele acela lat, cumplit, care i se păruse uriaş până când crescuse la fel de înalt ca şi el, până când îl depăşise, spatele acela care, de unul singur, ştia atât de bine să exprime indiferenţa, dispreţul, scârba.

Cândva, Édouard îl urâse pe taică-său, acum se terminase: cei doi bărbaţi se regăsiseră într-un dispreţ

devenit reciproc. Viaţa lui Édouard se prăbuşea pentru că nu mai avea nici măcar ura pe care să se sprijine. Pierduse şi războiul acesta.

Astfel, zilele îi treceau într-o nesfârşită repetare a unor imagini şi suferinţe, Albert pleca şi se-ntorcea.

Când trebuia să discute (Albert voia mereu să discute), Édouard ieşea din visul său, era deja ora opt seara, nici măcar nu aprinsese lumina. Albert robotea ca o furnică, vorbea cu multă însufleţire, ceea ce se desluşea era că o duceau greu cu banii. În fiecare zi, Albert lua cu asalt barăcile Vilgrain[2] pe care guvernul le înfiinţase pentru cei mai săraci şi spunea că totul se topea în doi timpi şi trei mişcări. Nu pomenea niciodată despre cât costa morfina, aşa era el, discret. Pălăvrăgea despre bani în general, dar pe un ton aproape vesel, de parcă era vorba despre o încurcătură trecătoare pe seama căreia aveau să râdă

mai târziu, aşa cum, pe front, ca să-şi dea curaj, făceau din război o simplă variantă a serviciului militar, o corvoadă nesuferită care, până la urmă, avea să lase amintiri frumoase.

Pentru Albert, problema banilor urma să-şi afle, din fericire, rezolvarea, era o mică întârziere, doar atât, pensia de invaliditate a lui Édouard avea să le uşureze situaţia financiară, să permită îndestularea nevoilor tovarăşului său. Un soldat care îşi sacrificase viaţa pentru patrie şi care n-ar mai fi niciodată în stare să reia o activitate normală, unul dintre aceia care câştigaseră războiul, care îngenuncheaseră

Germania… era un subiect pe marginea căruia Albert vorbea întruna, aduna prima de demobilizare, solda, prima de invaliditate, renta de mutilat…

Édouard dădu din cap că nu.

― Cum adică nu? întrebă Albert.

Stai, gândi el, Édouard nu făcuse niciun demers, nu completase şi nu trimisese hârtiile.

― Las’ pe mine, dragule, spuse Albert, nu-ţi face griji.

Édouard clătină din nou din cap. Şi cum Albert tot nu pricepea, apropie tăbliţa pentru discuţii şi scrise cu creta: „Eugène Larivière”.

Albert îşi încruntă sprâncenele. Atunci, Édouard se ridică, scoase din raniţă o foaie mototolită pe care scria „Constituirea unui dosar de gratificabil sau de pensionabil”, cu lista de acte ce trebuiau furnizate pentru a intra în comisie. Albert se opri la documentele subliniate cu roşu de Édouard însuşi: Certificat de origine a rănii sau a maladiei ― Copie după primele registre medicale de încorporare şi de infirmerie ―

Fişele de evacuare ― Bilete de primă internare…

Fu un adevărat şoc.

Era totuşi evident. Niciun Eugène Larivière nu era înregistrat ca rănit la cota 113 şi spitalizat. Fără

îndoială că se găsea un Édouard Péricourt, evacuat şi apoi mort de pe urma rănilor sale, apoi un Eugène Larivière transferat la Paris, dar cea mai neînsemnată investigaţie administrativă avea să arate că

povestea era cusută cu aţă albă, că rănitul internat, Édouard Péricourt, nu era acelaşi cu pacientul, Eugène Larivière, care ieşise din spital două zile mai târziu pentru a fi transferat la spitalul Rollin de pe strada Trudaine. N-aveau cum să aducă documentele cerute.

Édouard îşi schimbase identitatea, nu mai putea dovedi nimic, n-o să încaseze niciun ban.

Mai mult, dacă ancheta ajungea mai departe, până la registre, până la subterfugiu, până la falsul în acte, în loc de pensie îi aştepta închisoarea.

Războiul îl deprinsese pe Albert cu necazul, dar de data aceasta, zdrobit, resimţi situaţia ca pe-o nedreptate. Mai rău, ca pe-o tăgăduire. Ce-am făcut? îşi spuse înnebunit. Furia care fierbea în el de când fusese lăsat la vatră izbucni dintr-odată, se izbi tare cu capul de perete, rama cu desenul calului căzu, geamul se crăpă la mijloc, Albert se trezi pe jos, copleşit, şi se alese cu un cucui în frunte aproape două