Cât poţi fi de nesocotit, bietul meu băiat…” Şi-şi dădea ochii peste cap, luându-l pe Dumnezeu martor. În faţa noului ei soţ (era un fel de-a spune, nu se cununaseră, dar doamna Maillard avea nevoie de normalitate), se plângea şi mai mult de fiu-său. Tatăl vitreg ― şef de raion la magazinul Samaritaine ― nu ridica privirea din pământ, dar amărăciunea era aceeaşi. Când era cu ei, şi chiar de-ar fi găsit puterea s-o facă, lui Albert i-ar fi fost tare greu să se apere, pentru că, pe zi ce trecea, le dădea din ce în ce mai mult dreptate.
Totul părea să i se pună împotrivă, erau într-adevăr nişte vremuri de cumpănă.
Întâlnirea trebuia să aibă loc nu departe de pisoarul de la colţul străzii Saint-Sabin. Albert habar n-avea cum se petreceau lucrurile într-o situaţie ca asta. Îl sunase pe grec într-o cafenea, din partea cuiva care cunoştea pe cineva; grecul nu pusese nicio întrebare, pentru că nu bălmăjea mai mult de douăzeci de cuvinte în franceză. Antonapoulos. Toată lumea îi zicea Poulos. Chiar şi el.
― Poulos, îi spuse el când ajunse.
Pentru un om atât de nemaipomenit de trupeş, se mişca uimitor de repede, cu paşi mărunţi şi iuţi, de-a dreptul zglobii. Cuţitul prea scurt, sprinteneala tipului… Planul lui Albert n-avea nici cap, nici coadă.
După ce aruncase un ochi de jur împrejur, grecul îl apucă de braţ şi-l trase în pisoar. Înăuntru nu mai cursese de multă vreme apă, atmosfera era irespirabilă, lucru care nu părea să-l stingherească în vreun fel sau altul pe Poulos. Locul acesta fetid era oarecum sala lui de aşteptare. Pentru Albert, care se temea de toate spaţiile închise, cazna era de două ori mai cumplită.
― Bani? întrebă grecul.
Voia să vadă bancnotele şi făcu un semn cu privirea spre buzunarul lui Albert, fără să ştie că înăuntru se afla un cuţit ale cărui dimensiuni, acum că cei doi bărbaţi se înghesuiau în pisoar, se dovedeau încă şi mai derizorii. Albert se întoarse puţin într-o parte ca să-i arate celălalt buzunar şi lăsă în mod ostentativ să
apară câteva bancnote de douăzeci de franci. Poulos răspunse printr-un semn de încuviinţare.
― Cinci, spuse el.
Aşa se învoiseră la telefon. Grecul dădu să plece.
― Aşteaptă! strigă Albert, apucându-l de mânecă.
Poulos se opri şi îl privi neliniştit.
― Îmi trebuie mai mult… şopti Albert.
Rosti exagerat de apăsat cuvintele, însoţindu-le de gesturi (când avea de-a face cu străini, le vorbea de parcă erau surzi). Poulos îşi încruntă sprâncenele stufoase.
― Douăsprezece, zise Albert.
Şi scoase la iveală tot teancul de bancnote, dar pe care nu le putea cheltui pentru că nu mai avea nimic altceva pentru aproape încă trei săptămâni. Privirea lui Poulos se aprinse. Îşi îndreptă un deget spre Albert, încuviinţă din cap.
― Douăsprezece. Rămâi!
Poulos ieşi.
― Nu! îl opri Albert.
Mirosul pestilenţial din pisoar şi perspectiva de a părăsi locul acesta strâmt în care simţea, de la un minut la altul, cum îi creşte spaima îl ajutară să adopte un ton convingător. Singura lui stratagemă consta în găsirea unei modalităţi de a-l însoţi pe grec.
Poulos dădu din cap că nu.
― Bine, zise Albert postându-se cu dârzenie în faţa lui.
Grecul îl apucă de mânecă, ezită preţ de-o clipă. Albert era vrednic de milă. Uneori, aceasta îi şi era tăria.
N-avea nevoie să pună de la el ca să pară jalnic. După opt luni de civilie, era îmbrăcat tot cu hainele pe care le avea când fusese lăsat la vatră. La liberare, avusese de ales între o haină sau 52 de franci.
Preferase haina pentru că îi era frig. De fapt, statul le pasa foştilor răcani nişte vechi vestoane militare vopsite în grabă. Chiar în seara aceea, în ploaie, vopseaua începuse să se scurgă. Nişte dâre jalnice!
Albert bătuse cale-ntoarsă, spunând că, până la urmă, ar fi vrut cei 52 de franci, dar era prea târziu, trebuia să se fi gândit dinainte.
Grecul se uită la faţa lui suptă şi se hotărî.
― Haide, repede! şopti el.
Din clipa aceea, Albert intra în necunoscut, nu avea nici cea mai mică idee despre felul în care trebuia să
se poarte.
Cei doi bărbaţi merseră pe strada Sedaine până la pasajul Salarnier. Ajunşi acolo, Poulos îi arătă
trotuarul, spunându-i încă o dată:
― Rămâi!
Albert cercetă împrejurimile, pustii. La ceasurile şapte seara, singurele lumini erau cele ale unei cafenele, la vreo sută de metri depărtare.
― Aici!
Un ordin la care nu încăpea discuţie.
De altfel, grecul nu aşteptă răspunsul şi se îndepărtă.
Se întoarse de mai multe ori ca să verifice dacă muşteriul stătea cuminte acolo unde-l lăsase.
Neputincios, Albert îl privi plecând, dar când grecul o coti brusc la dreapta, o luă la goană, străbătând la rândul lui pasajul cât putu de repede, fără să piardă din ochi locul unde Poulos dispăruse, o clădire dărăpănată din care se răspândeau mirosuri grele de bucătărie. Albert împinse uşa, pătrunse într-un hol.
