Tâmplarul îşi scoase în grabă carneţelul.

― Dată fiind cantitatea pe care o comand, o să zicem treizeci, da?

Lavallée îşi căuta creionul, până să-l găsească, pierduse încă trei franci pe bucată de sicriu.

― Nu, nu, nu! strigă el. Treizeci şi trei la toată cantitatea!

Se simţea că, de data aceasta şi în punctul acesta, Lavallée avea să rămână de nezdruncinat. Ceea ce se văzu după felul cum se ţinea.

― Treizeci de franci, nu, nici nu se discută!

Părea să fi crescut dintr-odată cu zece centimetri, faţa i se înroşise, creionul îi tremura, de neînduplecat, soiul care se lasă omorât pe loc pentru trei franci.

Henri dădu lung din cap, înţeleg, înţeleg, înţeleg…

― Bine, spuse el în cele din urmă, împăciuitor. Fie, treizeci şi trei de franci.

Nimănui nu-i venea să creadă în capitularea aceasta bruscă. Lavallée îşi notă cifra în carnet, victoria aceasta neaşteptată îl lăsa zguduit, vlăguit, copleşit de teamă.

― Ia spune-mi, Dupré… zise iar Henri, părând îngrijorat.

Lavallée, Dupré, şeful de atelier, toată lumea înţepeni din nou.

― Pentru Compiègne şi Laon, e la un metru şaptezeci, nu?

Adjudecările variau în privinţa mărimilor, mergând de la sicrie de un metru nouăzeci (destul de puţine) la altele de un metru optzeci (câteva sute), pentru cea mai mare parte a pieţelor, la un metru şaptezeci, înălţimea medie. În sfârşit, câteva loturi aveau ca obiect nişte coşciuge încă şi mai mici, un metru şaizeci şi chiar un metru cincizeci.

Dupré încuviinţă. Un metru şaptezeci, chiar aşa.

― Am zis treizeci şi trei pentru un metru şaptezeci, continuă Pradelle, vorbindu-i lui Lavallée. Şi pentru un metru cincizeci?

Surprinşi de această nouă abordare, nimeni nu se mai gândi că lucrul acesta însemna, concret, nişte sicrie mai scurte decât se prevăzuse. Tâmplarul nu avusese în vedere ipoteza aceasta, trebuia să

socotească, îşi deschise iar carnetul, se avântă într-o regulă de trei care îi luă o groază de timp. Toată

lumea aştepta. Henri rămăsese în faţa coşciugului din lemn de pin, nu-l mai mângâia pe crupă, îl sorbea doar din priviri de parcă îşi făgăduia un futai pe cinste cu o curvă venită de curând.

Lavallée îşi ridică în sfârşit privirea, începea să priceapă.

― Treizeci de franci… declară el cu o voce spartă.

― Îhî, îhî, făcu Pradelle, cu gura întredeschisă, gânditor.

Toţi se apucaseră să-şi imagineze consecinţele practice: să bagi un soldat mort de un metru şaizeci întrun coşciug de un metru cincizeci. În mintea şefului de atelier, capul mortului trebuia aplecat, cu bărbia lipită de piept. Dupré se gândea mai degrabă că aveau să pună cadavrul pe-o parte, cu picioarele uşor îndoite. Cât despre Gaston Lavallée, el nu vedea nimic, în aceeaşi zi îi muriseră doi nepoţi pe Somme, familia ceruse rămăşiţele pământeşti, le făcuse coşciugele cu mâna lui, din stejar masiv, cu o cruce mare şi mânere aurite, şi nici nu voia să-şi imagineze cum aveau să vâre nişte corpuri prea mari în nişte sicrie prea mici.

Pradelle făcu atunci pe tipul care cere o informaţie oarecare, neînsemnată, aşa, doar pentru el:

― Ia spune-mi, Lavallée, cam cât ar costa nişte sicrie de un metru treizeci?

Un ceas mai târziu, semnaseră un acord de principiu. În fiecare zi, două sute de sicrie aveau să ajungă la gara de la Orléans. Preţul unitar coborâse la douăzeci şi opt de franci. Pradelle era tare mulţumit de negociere. Numai ce-şi plătise maşina Hispano-Suiza.

15

Şoferul veni din nou s-o informeze pe doamna că maşina doamnei o aştepta pe doamna şi că, dacă

doamna binevoia, atunci Madeleine făcu un semn uşor, mulţumesc, Ernest, vin acum, şi spuse, cu o voce grea de regrete:

― Sunt nevoită să plec, Yvonne, îmi pare rău…

Yvonne de Jardin-Beaulieu îşi flutură mâna, da, da, da, dar nu dădu să se ridice, se simţea prea bine, nu putea să plece.

― Ce bărbat ai, draga mea! spuse ea cu admiraţie. Ce noroc!

Madeleine Péricourt zâmbi molcom, îşi privi smerită unghiile în timp ce gândea „scârba dracului” şi răspunse simplu:

― Haide, nu de cavaleri duci tu lipsă…

― O, eu… răspunse tânăra, cu o prefăcută resemnare.

Fratele ei, Léon, era prea scund pentru un bărbat, dar Yvonne era destul de drăguţă. Dacă îţi plac curvele, bineînţeles, adăuga Madeleine în minte. O gură mare, vulgară, nerăbdătoare, care te trimitea imediat cu gândul la prostii, bărbaţii nu se înşelau, la douăzeci şi cinci de ani, Yvonne şi-o trăsese cu jumătate din clubul Rotary. Madeleine exagera: jumătate din Rotary era cam mult. N-avea ea vină, era de înţeles de ce o judeca aşa de aspru: de două săptămâni încoace, Yvonne se culca cu bărbatu-său şi felul acesta de a da năvală la nevastă-sa ca să se bucure de spectacol era de-a dreptul neruşinat. Mult mai neruşinat decât faptul că soţul ei o călărea, ceea ce, în sine, nu era cine ştie ce ispravă. Celelalte amante ale lui Henri se arătau mai răbdătoare. Ca să-şi savureze victoria, aşteptau măcar să li se ivească prilejul,

se prefăceau că s-au întâlnit din întâmplare. După care, toate o apă şi-un pământ, se minunau, zâmbitoare, mâţâindu-se: „Ah, ce bărbat ai, dragă, ce te invidiez!” Luna trecută, una dintre ele avusese tupeul să-i spună: „Ai grijă de el, dragă, să nu ţi-l fure cineva…!”

Trecuseră săptămâni bune de când Madeleine aproape că nu-l mai vedea pe Henri, multe călătorii, întâlniri, de-abia dacă avea vreme să le fută pe prietenele nevesti-sii, comanda aceea de la guvern îl acapara cu totul.

Când venea acasă, era târziu, Madeleine se băga peste el.

Dimineaţa, el se trezea devreme. Chiar înainte, ea se băga din nou peste el.

În restul timpului, Henri se băga peste altele, pleca în deplasare, suna, lăsa mesaje, minciuni. Toată lumea ştia că o înşală (zvonurile începuseră să se răspândească încă de la sfârşitul lui mai, când fusese zărit cu Lucienne d’Haurecourt).

Domnul Péricourt suferea din pricina acestei situaţii. „Ai să fii nefericită”, o prevenise el, atunci când fiică-sa îi zisese că vrea să-l ia de bărbat, dar n-avea niciun rost, ea-şi pusese mâna pe mâna lui taică-său şi gata. El spusese de acord, cum altfel să facă?

― Haide, chicoti Yvonne, acuma chiar plec.

Îşi făcuse treaba, era de-ajuns să vezi zâmbetul îngheţat de pe faţa lui Madeleine, mesajul fusese primit.

Yvonne nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.

― Ce drăguţ din partea ta că ai trecut pe-aici, zise Madeleine ridicându-se.

Yvonne dădu din mână, nu-i nimic, nu-i nimic, se sărutară pe obraz, pomete la pomete, cu buzele în gol, am fugit, pe curând. Fără discuţie, Yvonne era cea mai curvă dintre toate.

Era în mare întârziere din pricina acestei vizite neaşteptate. Madeleine se uită la ceasul de perete. Până

la urmă, era mai bine aşa, la şapte şi jumătate seara, avea mai multe şanse să-l găsească acasă.

Bătuse de ora opt când maşina o lăsă la intrarea în fundătura Pers. Nu doar un arondisment, ci o lume întreagă despărţea parcul Monceau de strada Marcadet, treceai de la cartierele frumoase la popor, de la lux la sărăcie. În faţa casei boiereşti a familiei Péricourt erau de obicei parcate un Packard Twin Six şi un Cadillac 51 cu motor V8. Aici, Madeleine descoperi, printre parmacii mâncaţi de carii ai gardului, un spectacol de căruţe cu oiştile rupte şi de cauciucuri făcute praf. Nu se sperie. Neamul maică-sii se lăfăise în limuzine, dar al lui taică-său, ai cărui strămoşi fuseseră nevoiaşi, trăise în căruţe. Chiar dacă, de ambele părţi, doar prima dinastie fusese sortită sărăciei, Madeleine o avea în sânge, lipsa, strâmtorarea sunt cam ca puritanismul sau feudalitatea, nu se pierd cu adevărat niciodată, îşi lasă urmele peste generaţii. Cât despre şofer ― în familia Péricourt, tuturor şoferilor li se spunea Ernest, de la primul Ernest încoace ―, Ernest deci, văzând cum se îndepărtează doamna, privi curtea cu scârbă, în neamul lui nu se făcuseră şoferi decât de două generaţii.