Încăperea era cufundată în întuneric, se uită la rafturile bibliotecii, la tablouri, la motivele covorului, de parcă le vedea pentru prima oară. Se simţi cu atât mai bătrân cu cât totul în jurul lui, până la cel mai mic detaliu, îi părea dintr-odată nou. Apăsarea era atât de aprigă, menghina care îi strângea gâtul se închise dintr-odată cu atâta violenţă, încât ochii i se umplură de lacrimi. Îl pufni plânsul. Nişte lacrimi simple, îmbelşugate, o jale cum nu-şi amintea să-l fi încercat vreodată, ba da, poate când era copil, şi care-i aducea o ciudată alinare. Se lăsă în voia ei, plângea în hohote şi nu-i era ruşine, era plăcut ca o mângâiere. Îşi şterse faţa într-un colţ de cearşaf, trase aer în piept, degeaba, lacrimile îşi urmau scurgerea, jalea îl împresura. E bătrâneţea, îşi zise el fără să dea cu-adevărat crezare propriilor gânduri.
Se ridică în perne, luă batista de pe noptieră şi-şi suflă nasul vârându-şi capul sub cearşafuri, nu voia să îl audă, să se îngrijoreze, să vină cineva. Şi să-l vadă plângând? Nu, nu asta era. Nu i-ar fi plăcut, bineînţeles, un bărbat de vârsta lui care plânge ca un viţel e ceva degradant, dar, mai ales, voia să fie singur.
Menghina se desfăcu uşor, încă îi era greu să respire. Încetul cu încetul, lacrimile se potoliră, lăsând în locul lor un mare gol; era sleit de puteri, dar somnul nu venea. De când se ştia dormise bine, toată viaţa lui, până şi când fusese la necaz, la moartea nevesti-sii de pildă, nu mai mânca, dar somnul îi era adânc, aşa era el. Cu toate acestea, o iubise pe nevastă-sa, o femeie minunată, cu atâtea calităţi. Şi moartă atât de tânără, ce nedreptate! Nu, într-adevăr, să nu-şi găsească el somnul era o chestie neobişnuită şi chiar îngrijorătoare pentru un om ca el. Nu-i inima, îşi spuse domnul Péricourt, Blanche e un dobitoc. E
angoasa. Ceva plutea deasupra lui, ceva greu, ameninţător. Se gândi din nou la munca lui, la întâlnirile de după-masă, căută. Toată ziua se simţise aiurea, îngreţoşat încă de dimineaţă. Nu era din pricina discuţiei pe care o purtase cu agentul de bursă, n-avusese de ce să se înfurie, nimic nemaipomenit, asta-i era meseria, iar în cei treizeci de ani de când era în afaceri se răfuise cu zeci de agenţi de bursă. În ultima vineri a lunii, se ţinea şedinţa de bilanţ, bancherii, intermediarii, toată lumea în poziţie de drepţi în faţa domnului Péricourt.
În poziţie de drepţi.
Expresia aceasta îl nimici.
Dintr-odată, îl podidi din nou plânsul când înţelese de ce suferea în asemenea hal. Muşcă plin de furie cearşafurile şi scoase un lung răcnet înăbuşit, turbat, plin de disperare, îl încerca o înspăimântătoare amărăciune, nemăsurată, de care nu se ştia capabil. Cu atât mai violentă cu cât… el nu… Nu-şi găsea cuvintele, mintea parcă i se topise, nimicită de o nesfârşită nenorocire.
Plângea moartea băiatului său.
Édouard era mort. Édouard murise chiar în clipa aceea. Băieţelul lui, fiul lui. Era mort.
De ziua lui de naştere, nici nu se gândise la el, imaginea trecuse ca vântul şi totul se strânsese ca să
explodeze azi.
Se împlinea un an de la moartea lui.
Nemărginirea suferinţei sale era sporită de gândul că, de fapt, era prima oară când Édouard exista pentru el. Pe neaşteptate, înţelegea cât de mult, în taină şi în pofida propriei lui inimi, îl iubise pe fiul acesta; înţelegea totul în ziua când devenea conştient de realitatea intolerabilă a faptului că n-avea să-l mai vadă
niciodată.
Nu, nu-i doar atât, îi spuneau lacrimile, menghina din piept şi ghimpele din gât.
Mai rău, era vinovat pentru că simţise vestea morţii sale ca pe-o eliberare.
Nu dormi toată noaptea, revăzându-l pe Édouard copil, zâmbindu-le unor amintiri atât de adânc îngropate, încât le descoperea de parcă erau noi. Totul era un talmeş-balmeş, n-ar fi fost în stare să spună
dacă imaginea cu Édouard deghizat în îngeraş (îşi adăugase însă nişte urechi de drac, nu lua nimic în serios, să fi avut vreo opt ani) era cu mult înaintea întrevederii aceleia cu directorul colegiului, din cauza desenelor lui, Dumnezeule mare, desenele lui, ce ruşine. Ce talent.
Domnul Péricourt nu păstrase nimic, nicio jucărie de copil, niciun crochiu, nicio pânză, nicio acuarelă, nimic. Madeleine poate? Nu, n-ar îndrăzni nicicând să o întrebe.
Şi astfel trecu noaptea, amintirile, părerile de rău, Édouard pretutindeni, mic, tânăr, mare, şi râsul acela, ce râs, bucuria aceea de a trăi, dacă n-ar fi fost felul lui de-a se purta, veşnica lui pornire spre sfidare…
Cu Édouard, viaţa domnului Péricourt nu era o sărbătoare, mai ales că îi fusese întotdeauna groază de excese. De la nevastă-sa i se trăgea. Căsătorindu-se cu averea ei (era din neamul de Margis, filaturile), îi moştenise cultura în care anumite lucruri erau considerate nişte calamităţi. Artiştii, de pildă. Dar, la o adică, până şi cu firea de artist a lui fiu-său s-ar fi obişnuit la vremea aceea domnul Péricourt, până la urmă, erau pe lumea aceasta oameni care ajungeau să-şi facă un rost în viaţă pictând pânze pentru primării sau guvern. Nu, domnul Péricourt nu-l iertase niciodată pe fiul său nu pentru ceea ce făcea, ci pentru ceea ce era: Édouard avea o voce prea piţigăiată, era prea slab, prea atent la felul în care se-mbrăca, avea nişte gesturi prea… Se vedea clar, era într-adevăr efeminat. Chiar şi în forul lui lăuntric, domnul Péricourt nu îndrăznise niciodată să spună lucrurilor pe nume. Îi era ruşine de fiul său până şi în faţa prietenilor, pentru că citea pe buzele lor cuvintele acelea abjecte. Nu era un om rău, ci un om îngrozitor de rănit, de umilit. Acest fiu era un afront viu adus unor speranţe pe care el le considera legitime. Nu o mărturisise niciodată nimănui: naşterea fiicei sale fusese o mare dezamăgire. I se părea normal ca un bărbat să-şi dorească un băiat. Între un tată şi fiul său, credea el, există o tainică şi strânsă
alianţă, pentru că cel de-al doilea e urmaşul celui dintâi, tatăl întemeiază şi dă mai departe, fiul primeşte şi face să rodească, aşa e viaţa, de când e lumea lume.
Madeleine era un copil foarte drăgălaş, o îndrăgi imediat, dar rămase într-o aşteptare plină de nelinişte.
Iar fiul acesta nu venea. Nevastă-sa pierduse câteva sarcini, îi fusese tare greu, timpul trecea, domnul Péricourt devenise chiar iritabil în această privinţă. Şi apoi apăru Édouard. În sfârşit. Privi naşterea aceasta ca pe un rod al voinţei sale. De altfel, nevastă-sa murise la puţin timp după aceea, întâmplare ce-i păru a fi un semn. În primii ani, cât de mult se investise în educaţia acestui fiu! Câte speranţe nutrise şi cât îl însufleţise prezenţa aceasta! Iar apoi venise dezamăgirea. Édouard avea deja nouă sau zece ani când fu nevoit să accepte realitatea. Era un eşec. Domnul Péricourt nu era prea bătrân ca să-şi refacă
viaţa, dar nu şi-o îngădui din amor propriu. Refuza să admită eşecul. Se închise în amărăciune, în ranchiună.
Astfel, acum că fiul acesta era mort (de altfel, nici nu ştia cum, nu întrebase niciodată), se iveau reproşurile pe care şi le făcea, toate cuvintele acestea dure, definitive, uşile acestea închise, chipurile acestea închise, mâinile acestea închise, domnul Péricourt închisese totul în faţa fiului său, nu-i lăsase
decât războiul ca să moară.
Chiar şi la vestea morţii sale, nu rostise niciun cuvânt. Retrăi scena. Madeleine distrusă. O ţinea de umăr, îi dădea exemplul. Fii demnă, Madeleine, fii demnă, nu putea să-i spună, n-o ştia nici el, că dispariţia aceasta aducea răspunsul la întrebarea pe care şi-o punea întruna: cum ar putea un bărbat ca mine să
suporte un fiu ca acesta? Şi acum, se terminase, paranteza Édouard se închisese, se făcuse dreptate.
Lumea îşi regăsea echilibrul. Trăise moartea nevesti-sii ca pe-o strâmbătate, era prea tânără ca să moară, dar ideea aceasta nu-i venise în legătură cu fiu-său care, totuşi, se prăpădise încă şi mai de tânăr.
Hohotele de plâns se întoarseră.
Plâng cu lacrimi uscate, îşi spuse el, sunt un om uscat. Ar fi vrut să dispară şi el. Pentru prima oară în viaţa lui, prefera un altul propriei sale persoane.
De dimineaţă, cum nu închisese ochii toată noaptea, era sleit de puteri. Chipul îi trăda suferinţa, dar, cum nu-şi arăta nicicând tristeţile, Madeleine nu înţelese şi se sperie. Se aplecă deasupra lui. El o sărută pe frunte. Nu putea pune în cuvinte ceea ce simţea.
― O să mă ridic, zise el.
Madeleine se pregătea să protesteze. Dar în faţa chipului acesta abătut, hotărât, nu deschise gura şi se retrase.
O oră mai târziu, domnul Péricourt ieşi din apartamentul său, bărbierit, îmbrăcat, nu mâncase nimic, Madeleine văzu că nu-şi luase medicamentele, era slăbit, cu umerii căzuţi, pielea ca varul. Avea paltonul pe el. Spre stupefacţia slugilor, se aşeză pe un scaun în antreu, acolo unde puneau uneori hainele musafirilor când nu rămâneau multă vreme, şi ridică mâna spre Madeleine.
― Cheamă maşina, ieşim.
Câte ascundeau atât de puţine cuvinte… Madeleine dădu poruncă servitorilor, fugi în camera ei, se întoarse îmbrăcată. Sub un palton gri, purta o bluză dintr-un serj fin din mătase neagră, care cădea în falduri pe talie şi o pălărie clopot tot neagră. Văzând-o pe fiică-sa, domnul Péricourt gândi, mă iubeşte.
Voia să zică, mă înţelege.
― Să mergem… spuse el.
