Madeleine trecu pe lângă gard, sună la uşa casei, aşteptă mult, în cele din urmă văzu făcându-şi apariţia o femeie fără vârstă şi ceru să vorbească cu domnul Maillard. Femeii îi luă ceva timp până să înţeleagă

rugămintea şi să o potrivească cu tânăra făptură, elegantă, înfofolită, machiată, al cărei parfum cu iz de pudră ajungea până la ea ca o amintire din vremuri de demult. Madeleine fu nevoită să repete: domnul Maillard. Fără să scoată o vorbă, femeia arătă spre curte, acolo, la stânga. Madeleine dădu din cap şi, sub dubla privire a proprietarei şi a lui Ernest, împinse cu o mână hotărâtă gardul ros de carii; fără să şovăie, merse grăbită prin noroi până la micul hangar în care pătrunse, dar unde se opri pe neaşteptate, căci deasupra ei, scara tremura sub paşii cuiva care cobora, ea ridică ochii şi-l recunoscu pe soldatul Maillard, cu o căldare pentru cărbuni în mână, goală, care se opri la rându-i la fel de brusc între două trepte, spunând: „Cum? Ce?” Părea pierdut, ca la cimitir, în ziua aceea când dezgropaseră rămăşiţele pământeşti ale bietului Édouard.

Albert încremeni, cu gura căscată.

― Bună ziua, domnule Maillard, spuse Madeleine.

Cercetă o clipă faţa aceea gălbejită, trupul acela înfrigurat. O prietenă avusese cândva un căţeluş care tremura întruna, tremura tot timpul din cap până-n picioare, într-o zi inima încetase să-i mai bată şi crăpase. Albert o trimise imediat cu gândul la câinele acela. Îi vorbi cu o voce foarte blândă, ca şi cum se temea ca nu cumva, având el parte de o asemenea surpriză, să-l pufnească plânsul ori s-o ia la goană spre pivniţă, ca să se ascundă. Albert rămase mut, mişcându-se de pe un picior pe altul, înghiţindu-şi saliva. Se întoarse spre înaltul scării părând neliniştit, ba chiar înfricoşat… Madeleine observase că aşa era băiatul acesta din fire, cuprins de-o neîncetată spaimă să nu i se întâmple ceva pe la spate, o neîncetată înfiorare;

anul trecut, în cimitir, părea deja rătăcit, descumpănit. Cu înfăţişarea aceea plină de blândeţe, de naivitate a bărbaţilor care au o lume a lor.

Albert ar fi dat zece ani din viaţă doar să nu se afle în poziţia aceasta, la mijloc între Madeleine Péricourt, proţăpită în josul scărilor, şi frate-său, în acte mort, care, la etajul de deasupra, fuma pe nări sub o mască

verde cu pene albastre, ca un papagal. Hotărât lucru, era menit să fie om-sendviş. Îşi legăna căldarea ca pe un şervet de bucătărie, când îşi dădu seama că nu o salutase pe tânăra domnişoară; îi întinse o mână

neagră, îşi ceru imediat iertare, o piti la spate, coborî ultimele trepte.

― Pe ultima scrisoare era o adresă, spuse Madeleine cu o voce blândă. M-am dus acolo. Mama dumitale m-a trimis aici.

Arătă în juru-i, hangarul, curtea, scara, ca şi cum vorbea despre un apartament burghez, zâmbind. Albert încuviinţă, incapabil să rostească şi cea mai mică silabă. Ar fi putut să sosească în momentul când deschidea cutia de pantofi şi să-l surprindă când scotea fiolele cu morfină. Mai rău, îşi imagina ce s-ar fi petrecut dacă, din întâmplare, Édouard ar fi coborât chiar el după cărbuni… După soiul acesta de amănunte se vede că destinul e o porcărie.

― Da… se aventură Albert fără să ştie la ce întrebare răspundea.

Voia să spună nu, nu, nu vă pot invita să urcaţi, să beţi ceva, e imposibil. Lui Madeleine Péricourt nu i se păru nepoliticos, îi puse purtarea pe seama surprizei, a încurcăturii.

― De fapt, începu ea, tatăl meu ar vrea să te cunoască.

― De ce pe mine?

Îi venise ca un strigăt din inimă, cu o voce încordată. Madeleine ridică din umeri a evidenţă.

― Pentru că ai asistat la ultimele clipe ale fratelui meu.

Spusese toate acestea zâmbind cu bunăvoinţă, ca şi cum ar fi vorbit despre rugămintea unei persoane în vârstă căreia îi sunt îngăduite un moft, două…

― Da, bineînţeles…

Acum, că-şi mai venea în fire, Albert avea o singură dorinţă, ca Madeleine să plece înainte ca Édouard să

se îngrijoreze şi să coboare. Sau, de acolo de sus, să-i audă glasul, să înţeleagă cine era aici, la câţiva metri de el.

― Bine… adăugă el.

― Mâine îţi convine?

― Aa, nu, mâine nu se poate!

Madeleine Péricourt se miră de cât de repede îi răspunsese.

― Vreau să zic, spuse din nou Albert ca să se scuze, într-altă zi, dacă vreţi, pentru că mâine…

N-ar fi fost în stare să explice de ce mâine nu era o zi potrivită pentru această invitaţie, avea doar nevoie să se adune. O clipă, îşi închipui cum putuse să se desfăşoare conversaţia dintre maică-sa şi Madeleine Péricourt şi păli. Îi era ruşine.

― Atunci, când ai fi disponibil? întrebă tânăra.

Albert se mai întoarse o dată spre înaltul scărilor. Madeleine se gândi că avea o femeie acolo sus şi că

prezenţa ei îl stânjenea, nu voi să-l compromită.

― Poate sâmbătă? propuse ea. La cină.

Vorbea pe un ton vesel, aproape pofticios, de parcă de-abia acum îi venise ideea şi aveau să tragă un chef pe cinste.

― Păi…

― Minunat, conchise ea. Să zicem la orele nouăsprezece, îţi convine?

― Păi…

Madeleine îi zâmbi.

― Tatăl meu va fi foarte fericit.

Mica ceremonie mondenă se terminase, trecu o clipă, scurtă, de ezitare, de reculegere parcă, iar lucrul acesta le redeşteptă în gânduri prima întâlnire; îşi amintiră că amândoi, fără să se cunoască, aveau în comun ceva îngrozitor, interzis: taina aceasta, dezgroparea unui soldat mort, transportarea lui pe ascuns… De altfel, unde dusese cadavrul? se întrebă Albert. Îşi muşcă buzele.

― Stăm pe bulevardul Courcelles, spuse Madeleine, punându-şi mănuşa. Pe colţ cu strada Prony, e foarte uşor de găsit.

Albert făcu un semn din cap, orele nouăsprezece, bine, strada Prony, uşor de găsit. Sâmbătă. Tăcere.

― Ei bine, plec acum, domnule Maillard. Îţi mulţumesc din suflet.

Dădu să plece, se întoarse şi se uită ţintă în ochii lui. Îi stătea bine când era serioasă, dar o îmbătrânea.

― Tata n-a aflat niciodată cum s-a petrecut… înţelegi dumneata… Aş prefera…

― Bineînţeles, se pripi Albert.

Ea zâmbi recunoscătoare.

El se temu că o să-i vâre iar nişte bancnote în mână. Pentru tăcerea lui. Umilit de gândul acesta, se întoarse şi urcă scara.

Doar pe palier îşi aduse aminte că nu luase nici cărbunele, nici fiola de morfină.

Coborî din nou, abătut. Nu izbutea să-şi adune minţile, să-şi dea seama ce însemna să fie invitat în casa lui Édouard.

Cu inima strânsă de teamă, când începea să-şi umple căldarea cu lopata cea lungă, auzi, pe stradă, zgomotul înăbuşit al limuzinei care pleca.

16