Ajuns pe trotuar, îl informă pe şofer că n-avea nevoie de el. Nu se întâmpla adesea să conducă însuşi el, nu-i prea plăcea să fie la volan, cu atât mai puţin atunci când prefera să fie singur.
Nu fusese decât o singură dată la cimitir. La moartea soţiei sale.
Chiar şi după ce Madeleine se dusese să aducă trupul fratelui său în cavoul familiei, domnul Péricourt nu se deplasase. Ea ţinuse să-l „întoarcă” pe frate-său. Lui nu i-ar fi păsat. Fiul său murise pentru patrie, era îngropat cu patrioţii, aşa cum se cuvenea. Dar Madeleine voia. Îi explicase cu fermitate că, „în poziţia sa”, s-o lase pe propria lui fiică să facă un lucru atât de clar interzis era de-a dreptul inimaginabil, iar când se folosea de atâtea adverbe, nu era semn bun. Madeleine nu se lăsase defel impresionată, răspunsese că
nu-i bai, o să aibă ea grijă de toate, dacă se-ntâmpla ceva, n-avea decât să spună că el habar nu avusese, ea o să confirme, lua totul în cârca ei. Două zile mai târziu, găsise, într-un plic, banii de care avea nevoie şi un bileţel cu o discretă recomandare pentru generalul Morieux.
Noaptea, îi miluiseră cu bancnote pe toţi, paznici, ciocli, şofer, un muncitor deschisese cavoul familiei şi, împreună cu un altul, coborâseră sicriul şi încuiaseră uşa. Madeleine se reculese o clipă, apoi cineva o strânsese de braţ cu insistenţă, pentru că noaptea, aşa, nu era momentul, acuma că frate-său era acolo, putea să vină ori de câte ori voia, dar, deocamdată, era mai bine să nu atragă atenţia.
Domnul Péricourt nu ştiuse nimic din toate acestea, nu pusese niciodată nicio întrebare. În maşina care îi ducea la cimitir, aşezat lângă fiica lui cufundată în tăcere, se gândi la tot ce-i trecuse prin minte în timpul nopţii. El, care nu voise să ştie nimic, s-ar fi arătat astăzi dornic, ar fi vrut să afle şi cel mai neînsemnat amănunt… De îndată ce-şi amintea de fiul său, îi venea să plângă. Din fericire, demnitatea era mai puternică.
Ca să-l înhumeze pe Édouard în cavoul familiei, fuseseră nevoiţi să-l dezgroape, îşi spunea domnul Péricourt. Inima i se strângea la gândul acesta. Încercă să şi-l închipuie pe Édouard întins în sicriu, mort, dar era mereu o moarte obişnuită, în costum, cu cravată, cu pantofi lustruiţi şi lumânări de jur împrejur.
Era o prostie. Dădea din cap, nemulţumit de sine însuşi. Se întorcea la realitate. Cum arăta un corp după
atâtea luni? Cum făcuseră? Apăreau imagini, locuri comune, de unde se ivea o întrebare pentru al cărei răspuns noaptea nu-i fusese de ajuns şi pe care se mira că nu şi-o pusese niciodată: de ce nu-l uimise
niciodată faptul că fiul său murise înaintea lui? Nu era totuşi firesc. Domnul Péricourt avea cincizeci şi şapte de ani. Era bogat. Respectat. Nu luptase în niciun război. Totul îi reuşise, chiar şi căsnicia. Şi era în viaţă. I se făcu ruşine de sine însuşi.
Ciudat, dar în maşină, Madeleine alese chiar momentul acesta. Se uita pe geam la străzile ce rămâneau în urmă şi-şi puse simplu mâna pe a lui, ca şi cum înţelegea. Mă înţelege, îşi zise domnul Péricourt. Lucrul acesta îi făcu bine.
Şi mai era şi ginerele. Madeleine se dusese după frate-său în colţul pierdut de ţară unde murise (şi, de fapt, cum murise? iarăşi nu ştia nimic…), se întorsese cu Pradelle pe care îl luase de bărbat vara următoare. Astăzi, pentru domnul Péricourt, lucru care nu-l uimise defel atunci când se întâmplase totul, era o ciudată echivalenţă. Făcea legătura între dispariţia fiului său şi sosirea acestui om pe care fusese nevoit să-l accepte ca ginere. Era de neînţeles, ca şi cum l-ar fi considerat vinovat de moartea băiatului său, era o tâmpenie, dar nu i se putea împotrivi: unul apăruse când celălalt dispăruse, relaţia de cauză-efect se stabilea automat, adică, din punctul lui de vedere, firesc.
Madeleine încercase să-i explice lui taică-său cum îl întâlnise pe căpitanul d’Aulnay-Pradelle, cât de prevenitor şi delicat se arătase, domnul Péricourt n-o ascultase, surd şi orb la toate. De ce se măritase fiică-sa cu bărbatul acesta în loc de un altul? Pentru el, totul rămânea un mister. Nu înţelesese nimic din viaţa fiului său, din moartea lui, şi, în fond, nu pricepuse nimic nici din viaţa fiică-sii, din măritişul ei.
Paznicul cimitirului îşi pierduse braţul drept. Când trecu pe lângă el, domnul Péricourt se gândi: Eu am inima schiloadă.
Cimitirul fremăta deja de lume. Precupeţii, constată domnul Péricourt ca un om de afaceri priceput, îşi frecau mâinile de bucurie. Crizantemele, jerbele şi buchetele de flori se vindeau cu sutele, un bun comerţ
sezonier. Cu atât mai mult cu cât, în anul acela, guvernul ceruse ca toate comemorările să se petreacă de ziua morţilor, pe 2 noiembrie, la aceeaşi oră şi peste tot în Franţa. Ţara întreagă avea să se reculeagă ca un singur om. Din limuzina lui, domnul Péricourt văzuse pregătirile, se întindeau panglici, se instalau bariere, câteva fanfare, în civil, repetau, dar în linişte, trotuarele fuseseră spălate, trăsurile şi maşinile fuseseră poftite să plece. Domnul Péricourt se uitase la toate acestea fără emoţie, tristeţea îi era strict personală.
Lăsă maşina la intrarea în cimitir. Braţ la braţ, tatăl şi fiica se îndreptară încet spre cavoul familiei. Era frumos afară, un soare cu dinţi, galben şi luminos punea în valoare florile care năpădeau deja mormintele de o parte şi de alta a potecii. Domnul Péricourt şi Madeleine veniseră cu mâna goală. Niciunul, nici celălalt nu se gândiseră să cumpere flori, deşi la intrare ar fi avut de unde alege.
Cavoul familiei era o căsuţă din piatră cu o cruce pe fronton şi o uşă de fier cu ţinte deasupra căreia se putea citi „Familia Péricourt”. De fiecare parte erau gravate numele morţilor, primii erau părinţii domnului Péricourt, avere recentă, de nici măcar un secol.
Domnul Péricourt nu-şi scoase mâinile din buzunarele redingotei, nu-şi luă pălăria de pe cap. Nici nu-i trecu prin minte s-o facă. Toate gândurile sale erau despre fiul lui, se învârteau în jurul lui. Îl podidi plânsul, nu ştia că mai avea lacrimi, îl năpădiră şi imagini cu Édouard băiat, apoi tânăr şi tot ceea ce urâse îi lipsi iarăşi cumplit, râsul lui, ţipetele sale. Noaptea trecută văzuse cum se iveau scene de mult uitate, lucruri din copilăria lui Édouard, de pe vremea când doar bănuia adevărata fire a fiului său şi când putea să se lase în voia unei mulţumiri cumpătate şi înfrânate în faţa desenelor lui, e adevărat, de o rară
maturitate. Revăzuse câteva dintre ele. Édouard fusese un copil al epocii sale, avea mintea doldora de imagini exotice, de locomotive, de aeroplane. Înt r-o zi, domnul Péricourt fusese frapat de o schiţă ce înfăţişa o maşină de curse surprinsă în plină viteză, de un realism nemaipomenit, el însuşi nu văzuse vreodată un automobil în felul acesta. Ce anume, în schiţa aceea în care nimic nu se mişca, dădea aşa de mult impresia unui bolid atât de rapid că părea să-şi ia zborul? Mister. Édouard avea nouă ani. Era mereu multă mişcare în desenele lui. Până şi florile evocau briza. Îşi aminti de-o acuarelă, tot nişte flori, care anume, habar n-avea, cu nişte petale foarte gingaşe, asta era tot ce putea el să spună. Şi înfăţişate într-un cadraj foarte ciudat. Deşi nepriceput în ale artei, domnul Péricourt înţelesese că avea în faţa ochilor ceva original. Unde-i erau, de altfel, desenele? se întreba el. Păstrase oare Madeleine câteva? Dar nu avea chef să le mai vadă, prefera să le păstreze în el, nu voia ca aceste imagini să-l mai părăsească. Dintre lucrurile pe care le dezgropase din memorie i se tot ivea un chip. Édouard desenase o mulţime de feţe de toate felurile, cu o predilecţie pentru anumite trăsături care apăreau adesea. Domnul Péricourt se întrebă dacă
nu cumva faptul acesta era ceea ce se chema „a avea un stil”. Un chip neprihănit de om tânăr, cu buzele cărnoase, cu nasul un pic cam lung, cu o gropiţă adâncă ce tăia bărbia, dar mai ales cu o privire stranie, uşor saşie şi care nu zâmbea. Tot ce ar fi vrut să spună, acum când îşi găsise cuvintele… Dar cui să
spună?
Madeleine se prefăcu o clipă că un mormânt îi aţâţase curiozitatea, se îndepărtă puţin, îl lăsă singur. Îşi scoase batista şi se şterse la ochi. Citi numel e soţiei sale, Leopoldine Péricourt, născută de Margis.
Al lui Édouard nu era acolo.
Descoperirea aceasta îl împietri.
Bineînţeles, din moment ce se presupunea că fiul său nu era acolo, nici nu se punea problema să-i graveze numele, bine, e limpede, dar pentru domnul Péricourt, era ca şi cum soarta îi refuza ultima recunoaştere a unei morţi oficiale. Existase o hârtie, formularul acela care spunea că fiul său murise pentru Franţa, dar ce era cu mormântul acesta pe care nu aveau nici măcar dreptul să-i citească numele? Întoarse lucrul acesta pe toate părţile, încercă să se convingă că nu acolo era esenţialul, dar nu putea trece peste ceea ce simţea.
Dintr-odată, să citească numele fiului său mort, să citească „Édouard Péricourt” căpătă în ochii lui, oare de ce?, o importanţă capitală.
Dădu din cap, o dată la dreapta, o dată la stânga.
Madeleine se întorsese, îl strânse de braţ şi porniră amândoi spre acasă.
Îşi petrecu sâmbăta răspunzându-le la telefon tuturor acelora, mulţi la număr, a căror soartă depindea de sănătatea lui. Aşadar, domnule, vă simţiţi mai bine? fu întrebat sau: Ce spaimă am tras din pricina dumitale, bătrâne! Răspunsurile îi erau seci. Pentru toată lumea, acesta era semnul că totul se întorsese la normal.
Duminică, domnul Péricourt se odihni, bău ceaiuri, înghiţi câteva dintre pastilele pe care i le prescrisese doctorul Blanche. Făcu ordine prin nişte documente şi găsi, pe o tavă de argint, lângă corespondenţă, un pachet învelit în hârtie elegantă pe care Madeleine îl lăsase pentru el şi care conţinea un carnet şi o scrisoare întocmită de mână deja deschisă, deja veche.
O recunoscu imediat, îşi bău ceaiul, o citi şi reciti. Rămase mult timp la pasajul în care tovarăşul de arme al lui Édouard îi evoca moartea:
(…) survenită când unitatea noastră ataca o poziţie de o importanţă capitală pentru Victorie. Fiuldumneavoastră, care se afla adesea în linia întâi, a fost lovit de un glonţ chiar în inimă şi a murit pe loc.
Vă pot asigura că nu a suferit. Fiul dumneavoastră, care vorbea mereu despre apărarea Patriei ca despreo datorie supremă, a avut satisfacţia de a muri ca erou.
Domnul Péricourt era un om de afaceri, conducea bănci, case de comerţ în colonii, societăţi industriale, era, prin urmare, sceptic până în măduva oaselor. Nu credea o iotă din toată povestea aceasta cusută cu aţă albă, prea pe potriva situaţiei şi care semăna cu o cromolitografie al cărei singur rost era să le aducă
alinare familiilor. Camaradul lui Édouard avea un scris frumos, dar scrisese cu creionul, iar hârtia se îngălbenea, textul era menit să se şteargă, ca o minciună gogonată în care nimeni n-ar fi crezut. O
împături la loc, o băgă în plic şi o puse într-un sertar din biroul său.
După aceea, deschise carnetul, un obiect ferfeniţit, elasticul care îi prindea copertele din carton se lăbărţase, de parcă ar fi făcut de trei ori ocolul pământului, ca un carnet de bord al unui explorator.
Domnul Péricourt înţelese imediat că era vorba despre desenele fiului său. Soldaţi pe front. Ştiu că nu era în stare să-l răsfoiască în întregime, că, pentru a înfrunta realitatea aceasta şi covârşitoarea lui vinovăţie, avea nevoie de timp. Se opri la imaginea unui soldat în echipament de campanie, cu cască, stând cu picioarele depărtate, cu umerii lăsaţi, cu capul aplecat uşor într-o parte, ca un om sleit de oboseală. De n-ar purta mustăţi, ar putea fi Édouard, îşi spuse el. Îmbătrânise oare mult în toţi anii aceia de război în care nu-l văzuse? Îşi lăsase şi el mustaţa să crească, asemenea multor alţi soldaţi? De câte ori i-am scris?
se întrebă el. Toate desenele acestea în creion albastru însemnau oare că nu avea cu ce altceva să
