Şovăi dacă să rămână aşezat pe banca lui ori să ia metroul, dar unde să se ducă? Cândva, îi plăceau mult marile bulevarde. De când le tot bătea cu reclamele pe burtă şi pe spinare, nu mai era la fel. Se plimbă

prin parc. Deşi ajunsese înainte de vreme, întârzie.

Când îşi dădu seama că-i trecuse ora, tulburarea îi crescu, şapte şi un sfert, curgeau apele pe el, mergea cu paşi mari îndepărtându-se, apoi întorcându-se, cotind, cu ochii în jos, şapte şi douăzeci, tot nu se hotăra. Pe la şapte şi jumătate, trecu din nou prin faţa casei, pe trotuarul de vizavi, se gândi să se întoarcă acasă, dar vor veni după el, vor trimite şoferul care avea să-l ia la trei păzeşte, nu ca stăpână-sa, miile de motive pe care le întorcea pe toate părţile i se ciocniră iar în minte, nu ştiu niciodată cum de se întâmplă, urcă cele şase trepte ale scării de la intrare, îşi şterse pe furiş fiecare pantof de cracii pantalonilor, uşa se deschise. Cu inima bătându-i nebuneşte în piept, iată-l în antreul înalt ca o catedrală, înţesat de oglinzi, totul e frumos, chiar şi slujnica, o brunetă cu părul scurt, strălucitoare, Dumnezeule mare, ce buze, ce ochi, totul e frumos la bogătaşi, îşi spuse Albert, până şi săracii.

De fiecare parte a enormului vestibul placat cu pătrate albe şi negre ca o tablă de şah, două felinare cu cinci globuri încadrau accesul la o scară monumentală din piatră de Saint-Rémy. Cele două balustrade din marmură albă urcau în volute simetrice spre palierul superior. O impunătoare lustră Art Deco împrăştia o lumină galbenă care părea să vină din cer. Slujnica drăguţă se uită de sus la Albert, îl rugă să-i spună pe cine să anunţe. Albert Maillard. Privi în jur, fără să-i pară rău. De-ar fi făcut pe dracu-n patru, fără un costum pe comandă, nişte pantofi care să coste cât ochii din cap, un joben de marcă, un smoching sau un frac, în orice altceva ar fi părut la fel de ţărănoi ca acum. Enormul decalaj, angoasa ultimelor zile, iritarea provocată de lunga aşteptare… Pe Albert îl pufni pur şi simplu râsul. Se vedea că râde pentru sine însuşi, de el însuşi, cu mâna la gură, era atât de firesc, de adevărat, încât slujnica începu şi ea să râdă, ce dinţi, Dumnezeule mare, ce râs, chiar şi limbuţa-i subţirică şi rozalie era o minune. Îi văzuse ochii când intrase sau îi descoperea de-abia acum? Negri, strălucitori. Niciunul nu ştia de ce râde. Ea se întoarse roşind, tot râzând, dar trebuia să-şi vadă de treabă, deschise uşa din stânga, marele salon de aşteptare, cu un pian cu coadă, vaze înalte de China, biblioteca din cireş sălbatic plină de cărţi vechi, fotoliile de piele, ea îi făcu semn spre încăpere, putea să se aşeze unde voia, îngăimă cu greu „Îmi pare rău”, din pricina acestui râs pe care nu izbutea să şi-l înfrâneze, Albert ridică mâinile, nu, nu, dimpotrivă, râdeţi.

Acum, iată-l singur în încăpere, uşa s-a închis, o să anunţe că domnul Maillard e aici, hohotele de râs i s-au potolit, tăcerea aceasta, măreţia aceasta, luxul acesta impun totuşi respect. Pipăie frunzele plantelor verzi, se gândeşte la slujnicuţă, de-ar îndrăzni… Încearcă să citească titlurile unor cărţi, îşi lasă arătătorul să alunece pe marchetărie, ezită să apese pe o clapă a pianului. Ar putea s-o aştepte când îşi termină ea treaba, mai ştii, o fi având pe cineva? Încearcă un fotoliu, se lăfăie, se ridică, încearcă şi canapeaua, e dintr-o piele frumoasă şi catifelată, se uită şi mută fără băgare de seamă ziarele englezeşti puse pe măsuţa joasă, cum să facă oare cu slujnicuţa cea drăguţă? Să-i şoptească un cuvânt la ureche când o fi să

plece? Sau, mai bine, să se prefacă, chipurile, că a uitat ceva, să sune iar, să-i vâre un bileţel în mână cu…

cu ce? Adresa lui? Şi apoi, oricum, ce să uite, că n-are nici măcar umbrelă. Tot în picioare, răsfoieşte câteva pagini din mai multe Harper’s Bazaar, Gazette des Beaux-Arts, L’Officiel de la mode. Se aşază pe canapea, de ce să n-o aştepte când iese de la muncă, aşa ar fi cel mai bine, să izbutească s-o facă să râdă

ca adineauri. Pe colţul măsuţei, un album gros învelit într-o piele de culoare deschisă, nemaipomenit de

catifelată şi mătăsoasă. De-ar fi nevoit s-o invite la cină, cam cât l-ar costa şi, mai întâi de toate, unde s-o ducă, încă o dilemă, apucă albumul, îl deschide, la crâşma Duval, lui îi convine, dar să meargă acolo cu o domnişoară, nu se poate, mai ales una ca ea care slujeşte la case mari, până şi la bucătărie trebuie că au tacâmuri de argint, dintr-odată i se face gol în maţe, are mâinile jilave, alunecoase, îşi înghite saliva ca să

nu vomite, are gura amară ca fierea. În faţa lui, o fotografie de nuntă, Madeleine Péricourt şi căpitanul d’Aulnay-Pradelle, unul lângă celălalt.

El e, fără îndoială, Albert n-are cum să se înşele.

Totuşi, ar trebui să verifice. Frunzăreşte în grabă. Pradelle e aproape în toate fotografiile, poze mari ca nişte pagini de revistă, e lume multă, flori peste flori, Pradelle zâmbeşte cu modestie, ca unul care a câştigat la loterie şi care nu vrea să se dea mare, dar care se lasă admirat, domnişoara Péricourt la braţul lui, radioasă, o rochie cum nu poartă nimeni cu adevărat, pe care o cumperi pentru o zi, şi smochinguri, fracuri, ţinute nemaipomenite, decoltate la spate, broşe, coliere, mănuşi de culoarea untului proaspăt, mirii strângând mâini, e chiar el, Pradelle, mâncare şi băutură din belşug, aici, alături de tânăra mireasă, taică-său desigur, domnul Péricourt, chiar zâmbitor, pare un om dificil, şi pretutindeni pantofi de lac, cămăşi cu plastron, în spate de tot, în vestiar, jobenurile aliniate pe barele din aramă şi, în faţă, piramide din cupe de şampanie, chelneri în costum şi mănuşi albe, valsuri, o orchestră, din nou mirii sub podul de flori al nuntaşilor… Albert dă paginile cu înfrigurare.

Un articol din Gaulois:

O nuntă magnifică

De la acest eveniment atât de parizian am avut mari aşteptări şi pe bună dreptate, căci, în ziua aceea, graţia şi curajul s-au însoţit. Să precizăm, pentru puţinii noştri cititori care încă n-au aflat, că e vorba despre, nici mai mult, nici mai puţin, căsătoria domnişoarei Madeleine Péricourt, fiica lui Marcel Péricourt, bine-cunoscutul industriaş, cu Henri d’Aulnay-Pradelle, patriot şi erou.

Ceremonia propriu-zisă, care s-a desfăşurat în biserica din Auteuil, s-a dorit a fi una simplă şi intimă şi numai câteva zeci de invitaţi, familia şi apropiaţii, vor fi avut norocul să asculte minunatul discurs al monseniorului Coindet. Dar nunta s-a petrecut la marginea pădurii Boulogne, în jurul fostului pavilion de vânătoare din Armenonville, care îmbină eleganţa arhitecturii sale Belle Époque cu modernitatea echipamentelor. De dimineaţa până seara, clipă de clipă, terasa, grădinile şi saloanele au fost luate cu asalt de lumea cea mai aleasă şi mai strălucitoare. Mai bine de şase sute de meseni, zic unii, au putut s-o admire pe fermecătoarea tânără mireasă a cărei rochie (tul şi satin ducesă) a fost creată şi oferită de Jeanne Lanvin, bună prietenă de familie. Să amintim că fericitul ales, elegantul Henri d’Aulnay-Pradelle, al cărui nume este dintre cele mai străvechi, nu este altul decât „căpitanul Pradelle”, învingătorul (printre atâtea minunate fapte de arme) de la cota 113, smulsă de la nemţotei în ajunul armistiţiului, decorat de patru ori pentru nenumărate acte de curaj.

Preşedintele Republicii, domnul Raymond Poincaré, prieten bun cu domnul Péricourt, şi-a f ăcut şi el o discretă apariţie, lăsându-le altor invitaţi de vază, printre care, ca să nu-i pomenim decât pe unii dintre ei, domnii Millerand şi Daudet, dar şi câţiva mari artişti, Jean Dagnan-Bouveret sau Georges Rochegrosse, plăcerea de a se bucura de această excepţională sărbătoare care, nu ne-ndoim defel, va rămâne în anale.

Albert închise albumul.

Ura pe care o nutrea pentru acest Pradelle se transformase într-o ură faţă de sine însuşi, se detesta pentru că îi era şi-acum frică. Doar numele, Pradelle, şi-l apucau palpitaţiile. Până când o asemenea panică? Trecuse aproape un an de când nu-l mai pomenise, dar se gândise la el tot timpul. Nu-l putea uita. Era de-ajuns să privească în jur ca să vadă marca acestui om peste tot în viaţa lui. Şi nu numai în a lui. Faţa lui Édouard, toate gesturile sale, de dimineaţa până seara, totul, absolut totul îşi avea originea în clipa aceea inaugurală: un bărbat aleargă într-un decor de sfârşit de lume, cu privirea neclintită, sălbatică, un bărbat pentru care moartea celorlalţi n-are nicio însemnătate, de altfel, nici viaţa lor, care îl izbeşte din toate puterile pe un Albert descumpănit, iar apoi salvarea aceea miraculoasă ale cărei urmări se cunosc, iar acum chipul acesta spart la mijloc. Ca şi cum, când vine vorba de nenorociri, un război n-ar fi fost de-ajuns.

Albert se uită înainte fără să vadă nimic. Iată, aşadar, sfârşitul poveştii. Căsătoria aceasta.

Se gândeşte la viaţa lui, deşi nu e cine ştie ce filosof din fire. Şi la Édouard, a cărui soră, fără să aibă

habar, s-a măritat cu ucigaşul lor, al amândurora.

Prin minte i se perindă imagini din cimitir, noaptea.

Sau altele, din ajun, când tânăra femeie îşi făcuse apariţia cu manşonul acela din hermină, cu încântătorul căpitan Pradelle alături, ca un mântuitor. Şi apoi, în drum spre mormânt, Albert aşezat lângă şoferul care pute a transpiraţie şi care-şi trece cu limba chiştocul dintr-un colţ în altul al gurii, în timp ce domnişoara Péricourt şi locotenentul Pradelle sunt amândoi în limuzină; ar fi trebuit să-şi dea seama. „Dar Albert nu vede niciodată nimic, parcă-i picat mereu din lună. De-ţi vine să te întrebi dacă băiatul ăsta o să crească

vreodată, nici măcar războiul nu l-a învăţat nimic, e fără speranţă!”

Când descoperise adineauri căsătoria aceasta, inima îi bătea într-un ritm ameţitor, dar acum o simte cum i se topeşte în piept, gata să se oprească.

Gustul acesta de fiere în fundul gâtului… Îl apucă iar greaţa pe care o curmă ridicându-se şi ieşind valvârtej din încăpere.

Acum a înţeles. Căpitanul Pradelle e aici.

Cu domnişoara Péricourt.

E o capcană pe care i-a întins-o. O cină în familie.

Albert va fi nevoit să stea cu el la masă, să-i îndure privirea tăioasă, ca atunci cu generalul Morieux, când voiau să-l trimită în faţa plutonului de execuţie, e de neîndurat. Războiul acesta n-o să se sfârşească oare niciodată?

Trebuie să plece imediat, să se predea, altfel o să moară, o să-l omoare încă o dată. Să fugă.

Albert se ridică în picioare dintr-un salt, străbate încăperea în goană, e la uşă, uşa se deschide.

În faţa lui, Madeleine Péricourt, zâmbitoare.

― Ai ajuns! spune ea.

De parcă îl admira, nu se ştie de ce, poate pentru că nu se pierduse pe drum, pentru că nu-şi pierduse curajul.

Nu se poate împiedica să-l privească din cap până-n picioare, Albert pleacă la rându-i privirea. Îi e clar acum, pantofii ăştia noi, lustruiţi, şi costumul ăsta prea scurt, tocit, mai rău de-atât nici că se poate. Era atât de mândru de toate astea, le dorise atât de mult… Pantofii lui noi îi urlă sărăcia.

Pantofii arată cât e de caraghios, îi urăşte, se urăşte.

― Haide, vino, zice Madeleine.

Îl ia de braţ, ca pe un camarad.

― Tatăl meu o să coboare, ştii, de-abia aşteaptă să te întâlnească…

19

― Bună ziua, domnule.

Domnul Péricourt era mai scund decât şi-l închipuise Albert. Oamenii îşi imaginează adesea că

preaputernicii zilei sunt înalţi şi sunt surprinşi când îi descoperă normali. De altfel, normali nu sunt ei, Albert o vedea prea bine, domnul Péricourt avea un fel al lui de a te străpunge cu privirea, de a-şi ţine mâna într-a ta o fracţiune de secundă în plus şi chiar de a zâmbi… Nimic obişnuit în toate acestea, mai mult ca sigur că era din oţel, o încredere în sine ieşită din comun, dintre făpturile astea se alegeau mai-marii lumii, din pricina lor se întâmplau războaiele. Lui Albert i se făcu frică, nu-şi dădea seama cum o să

izbutească el să mintă un asemenea om. Se uita la uşa salonului, aşteptându-se ca dintr-o clipă într-alta să-l vadă apărând pe căpitanul Pradelle…

Foarte curtenitor, domnul Péricourt întinse mâna spre un fotoliu, iată-i aşezaţi. Ca şi cum o clipire ar fi fost de-ajuns, slujitorii veniră imediat, le aduseră aproape un bar pe rotile şi nişte gustări. Printre servitori se afla şi slujnicuţa cea drăguţă, Albert se strădui să n-o privească, domnul Péricourt îl cerceta curios.

Albert tot nu aflase de ce Édouard nu voia să se mai întoarcă aici, probabil că avea el nişte motive întemeiate; descoperindu-l pe domnul Péricourt, înţelese în mod nedesluşit că cineva poate simţi nevoia de a fugi de prezenţa unui asemenea om. Era o fiinţă dură, de la care n-aveai ce nădăjdui, făurită dintr-un aliaj foarte special, ca grenadele, obuzele şi bombele, care te puteau ucide cu o singură schijă, fără ca măcar să-ţi dai seama.

― Ce bei, domnule Maillard? întrebă atunci Madeleine, zâmbindu-i larg.

Albert încremeni. Să bea ce? Nu ştia. La sărbători sau când avea cu ce, bea calvados, un alcool vulgar pe care nu-l ceri când eşti acasă la bogătaşi. Habar n-avea cu ce să-l înlocuiască la aşa prilej.