― Vă dau cuvântul meu de onoare, încheie Labourdin, doborât de cât de mult avea de lucru, pare simplu, dar, de fapt, e in-fer-nal.
Explicase totul. Îşi trase pantalonii în sus pe burtă, de parcă ar fi vrut să zică: acuma tare aş mai bea ceva. Péricourt îşi dădu seama cât de mult îl dispreţuia pe omul acesta care avea totuşi ― se mai întâmpla
― nişte reflexe uimitoare. De pildă, întrebarea aceasta:
― Dar, domnule preşedinte… de ce vă interesează?
Uneori, imbecilii sunt surprinzători. Întrebarea nu era prostească, pentru că domnul Péricourt nu locuia în arondismentul lui. Şi-atunci, de ce-şi băga el nasul în povestea aceasta cu monumentul comemorativ?
Intuiţia era întemeiată, lucidă şi, venind din partea lui Labourdin, o dovadă că era vorba despre o eroare de gândire. Chiar dacă ar fi avut de-a face cu un om inteligent, mai ales cu un om inteligent, domnul
Péricourt nu şi-ar fi dat niciodată drumul la gură, de altfel, nici n-ar fi fost în stare s-o facă, aşa că în faţa unui asemenea cretin… Şi apoi, chiar de-ar fi vrut, era o poveste prea lungă.
― Vreau să fac un gest, zise el cu asprime. O să vă plătesc eu monumentul. În întregime.
Labourdin căscă gura, clipi din ochi, bine, bine, bine…
― Găseşte un loc, continuă Péricourt, dărâmă ceva dacă e nevoie. Ca să fie frumos, nu-i aşa? O să coste cât o să coste. Fă un concurs, întruneşte un juriu de formă, dar eu hotărăsc pentru că eu plătesc totul. Cât despre publicitate…
Domnul Péricourt avea în spate o carieră de bancher, jumătate din avere îi venea de la bursă, cealaltă
jumătate, din exploatarea unor industrii diverse. I-ar fi fost uşor, de pildă, să intre în politică; mulţi dintre confraţii lui cedaseră farmecelor ei şi nu se aleseseră cu nimic. Reuşita i se datora priceperii sale, nu-i plăcea defel s-o lase în voia unor împrejurări atât de nesigure, uneori atât de cretine, ca alegerile. De altfel, nu avea harul politicii. Pentru aceasta, e nevoie înainte de toate de orgoliu; nu, patima lui era banul. Iar banului îi place umbra. Pentru domnul Péricourt, discreţia era o virtute.
― Cât despre publicitate, fireşte că nu vreau. Creează o societate de binefacere, o asociaţie, ce vrei tu, o s-o înzestrez cu tot ce trebuie. Îţi dau un an. Pe 11 noiembrie, la anul, vreau să facem inaugurarea. Iar gravate pe monument vor fi numele tuturor morţilor născuţi în arondisment. Ai înţeles? Toţi.
Multe informaţii dintr-odată: lui Labourdin îi luă ceva timp ca să priceapă. Când izbuti să pună totul cap la cap, când înţelese ce-i mai rămânea de făcut şi cât de grăbit era preşedintele să vadă că i se dă
ascultare, domnul Péricourt întindea deja mâna spre el. Tulburat, Labourdin se păcăli, întinse la rândul lui mâna, în gol, căci domnul Péricourt se mulţumi să-l bată pe umăr şi să se retragă în apartamentul său.
Cufundat în gânduri, domnul Péricourt se opri în faţa ferestrei, se uită pe stradă fără să o vadă. Édouard nu-şi avea numele pe cavoul familiei, fie.
Aşa că avea să-i ridice un monument. Pe măsura lui.
Acolo o să-i fie numele, cu toţi tovarăşii lui de arme în jur.
Vedea toate acestea într-un parc frumos.
În centrul arondismentului în care se născuse.
13
Sub o ploaie deasă, ţinând cutia de carton la subsuoară, cu mâna stângă bandajată, Albert împinse portiţa care dădea în curticica unde se strânseseră claie peste grămadă bârne întregi, roţi, capote sparte de trăsuri, scaune desfundate, lucruri fără niciun rost, de te întrebai cum de ajunseseră acolo şi la ce ar putea folosi. Noroiul năpădea totul, iar Albert nici nu încercă să calce pe dalele aşezate în zigzag, pentru că potopul din ultimele zile le împinsese atât de departe unele de altele, încât ar fi trebuit să sară ca la circ ca să nu se ude pe picioare. Nu mai avea cizme din cauciuc de când ultimele îşi dăduseră obştescul sfârşit şi, oricum, cu acea cutie plină de fiole sub braţ, să se apuce să ţopăie ca o dansatoare… Străbătu curtea pe vârfuri şi intră în clădirea scundă în care etajul fusese amenajat ca să fie închiriat cu două sute de franci pe lună, o nimica toată în comparaţie cu chiriile obişnuite de la Paris.
Se mutaseră aici la puţin timp după lăsarea la vatră a lui Édouard, în iunie.
În ziua aceea, Albert se dusese să-l ia de la spital. În ciuda sărăciei lucii, plătise un taxi. Cu toate că, de la sfârşitul conflictului încoace, vedeai o grămadă de mutilaţi şi de toate soiurile ― războiul dovedise, şi în acest domeniu, o nebănuită inventivitate ―, apariţia acestui golem ce şchiopăta pe piciorul lui ţeapăn, cu o gaură în mijlocul feţei, îl înspăimântă pe şofer, un rus. Chiar şi Albert, care, săptămână de săptămână, îşi vizitase camaradul la spital, fu uluit. Afară era cu totul altă poveste decât înăuntru. De parcă s-ar fi plimbat pe strada mare cu o lighioană de la grădina zoologică. Tot drumul, nimeni nu scoase o vorbă.
Édouard nu avea unde să se ducă. Albert locuia într-o cămăruţă, o mansardă de la etajul al şaselea prin care bătea vântul, cu toaletele şi un robinet cu apă rece pe culoar, se spăla într-o chiuvetă şi mergea când putea la băile publice. Édouard pătrunse în încăpere, nici nu păru s-o vadă, se aşeză pe un scaun lângă
fereastră şi se uită la stradă, la cer; îşi aprinse o ţigară pe nara dreaptă. Albert înţelese într-o clipă că n-avea să se mai mişte de-acolo şi că, în curând, aşa avea să-şi petreacă zilele.
Convieţuirea fu de la bun început dificilă. Trupul lui Édouard, enorm, descărnat ― mai costeliv decât el nu era decât motanul cenuşiu pe care îl vedeau plimbându-se pe acoperişuri ― umplea de unul singur tot spaţiul. Încăperea era deja mică pentru un om; pentru doi, aproape că se ajungea la o promiscuitate de tranşee. Foarte rea pentru moral. Édouard dormea pe jos, pe o pătură, fuma cât era ziua de lungă, cu piciorul ţeapăn întins în faţă, cu privirea întoarsă spre fereastră. Înainte să plece, Albert îi pregătea mâncarea, ingredientele, pipeta, tubul de cauciuc, pâlnia, Édouard se atingea sau nu de ele. De dimineaţa
până seara, rămânea în acelaşi loc, ca o statuie. Părea că-şi lasă viaţa să se scurgă ca sângele dintr-o rană. Vecinătatea nenorocirii e atât de chinuitoare, încât Albert scorni degrabă diverse motive ca să
plece. De fapt, se ducea pur şi simplu să ia cina la birt, căci să stea de vorbă, singur-singurel, cu cineva atât de lugubru îi amăra zilele.
I se făcu frică.
Îl întrebă pe Édouard despre viitor, unde se gândea să afle adăpost? Dar discuţia, începută de nenumărate ori, se încheia de îndată ce Albert vedea obida camaradului său, ochii lui plini de lacrimi, care erau singurul lucru viu în acest tablou deznădăjduit, o privire pierdută care exprima o totală
neputinţă.
Albert înţelese atunci că, de-acum înainte, Édouard era în grija lui, pe de-a-ntregul şi pentru mult timp, până când avea s-o ducă mai bine, să aibă iarăşi chef de viaţă, să facă din nou planuri. Albert socoti durata convalescenţei în luni, nevoind să-şi imagineze că luna nu era unitatea de măsură potrivită.
Îi aduse hârtie şi culori, Édouard schiţă un gest de mulţumire, dar nu deschise niciodată pachetul. N-avea nimic dintr-un linge-blide ori dintr-un fripturist, era un înveliş care nu cuprindea nimic, fără dorinţă, fără
poftă, parcă şi fără gând; dacă Albert l-ar fi legat sub un pod, ca pe-un animal de casă de care vrei să te descotoroseşti, şi s-ar fi cărăbănit de-acolo, Édouard nu i-ar fi luat-o în nume de rău.
Albert auzise de cuvântul „neurastenie”, se informă, puse întrebări ici şi colo, mai adună şi „melancolie”,
„depresie”, „deprimare”, toate acestea nu-i fură de cine ştie ce folos, esenţialul îl avea sub ochi: Édouard îşi aştepta moartea şi, oricât de mult ar fi durat până la sosirea ei, era singura ieşire cu putinţă, mai puţin decât o schimbare, simpla tranziţie de la o stare la alta, acceptată cu o răbdare plină de resemnare, ca acei bătrâni neputincioşi şi cufundaţi în tăcere pe care nimeni nu-i mai vede şi care nu mai uimesc pe nimeni decât în ziua când îşi dau duhul.
Albert îi vorbea întruna, adică vorbea de unul singur, ca un moşneag în coşmelia lui.
― Nu uita că am noroc, îi spunea el lui Édouard pe când îi pregătea amestecul de ou şi supă de carne. În ceea ce priveşte flecăreala, aş fi putut să dau peste vreun ciufut, cu spirit de contradicţie.
Încerca tot soiul de lucruri ca să-şi înveselească tovarăşul, căci spera să-i îmbunătăţească starea, şi ca să
