― Ce-ai zice de o cupă de şampanie? propuse Madeleine ca să-l ajute.

― Pe cinstea mea… îşi luă inima în dinţi Albert, care ura bulele.

Un semn, o tăcere lungă, apoi majordomul cu frapiera, se uitară la ceremonia dopului, cu o reţinere artistică. Nerăbdător, domnul Péricourt făcu un gest, haide, haide, serveşte, doar n-o să stăm toată

noaptea.

― Aşadar, l-ai cunoscut bine pe fiul meu…? întrebă el în sfârşit, aplecându-se spre Albert.

În clipa aceea, Albert înţelese că seara avea să fie doar aşa şi nimic altceva. Domnul Péricourt punându-i întrebări, sub ochii fiicei sale, despre moartea fiului său. Pradelle n-avea să facă parte din spectacol. O

afacere de familie. Se simţi uşurat. Se uită la masă, la şampania care fâsâia în cupă. Cu ce să înceapă? Ce să zică? Şi totuşi, se gândise la toate acestea, dar nu găsea primul cuvânt.

Domnul Péricourt era nedumerit şi crezu de cuviinţă să adauge:

― Fiul meu… Édouard…

Se întrebă atunci dacă băiatul acesta îl cunoscuse cu adevărat. Scrisese el cu mâna lui scrisoarea, n-ai de unde să ştii cum se petreceau treburile acolo, poate că îl trăgeau la sorţi pe acela care avea să le scrie familiilor tovarăşilor, fiecare cu ziua lui de corvoadă, repetând de fiecare dată aceleaşi lucruri sau aproape. Or, răspunsul ţâşni, sincer:

― O, da, domnule, pot să spun că l-am cunoscut bine!

În curând, ceea ce voia să ştie domnul Péricourt despre moartea fiului său nu mai avu cine ştie ce însemnătate. Ceea ce spunea acest fost recrut era mai important pentru că vorbea despre un Édouard viu. Édouard în noroi, la mâncare, la împărţirea ţigărilor, la serile de cărţi, Édouard aşezat, mai departe, care desena în întuneric, aplecat peste carnetul lui… Albert îl descria mai degrabă pe acel Édouard pe care şi-l plăsmuise decât pe acela pe care-l întâlnise din când în când în tranşee, dar pe care nu-l cunoştea.

Pentru domnul Péricourt nu era atât de dureros pe cât crezuse, ba chiar îi făceau bine toate aceste imagini. Fu silit să zâmbească, trecuse multă vreme de când Madeleine nu-l mai văzuse surâzând astfel, cu sinceritate.

― Dacă-mi daţi voie, spuse Albert, chiar îi plăcea să glumească…

Prinsese ceva curaj, povesti. Şi ziua când, şi ziua în care, şi-mi mai amintesc şi că… Nu era greu, tot ce-şi amintea despre unii şi alţii, despre tovarăşii lui de arme, punea pe seama lui Édouard, cu condiţia să fie în favoarea lui.

Iar domnul Péricourt îşi redescoperea fiul, i se povesteau lucruri cu adevărat uimitoare (Chiar aşa a spus?

Cum vă spun eu acuma, domnule!), nimic nu-l surprindea, pentru că acceptase gândul că, de fapt, nu-l cunoscuse nicicând pe fiul său, îi putea îndruga vrute şi nevrute. Întâmplări prosteşti, de la cantină, cu săpunul de bărbierit, glume de elevi de liceu, umor de cazarmă, dar Albert, care găsise în sfârşit o cale, o urma cu hotărâre, cu plăcere chiar. Provocă râsete cu anecdotele acestea despre Édouard, domnul Péricourt se şterse la ochi. Cum prinsese inimă de la şampanie, Albert vorbi, fără să bage de seamă că

povestirea lui aluneca, aluneca întruna, că trecea de la ghiduşiile de pifani la picioarele îngheţate, de la jocul de cărţi la şobolanii cât iepurii de mari şi la duhoarea cadavrelor pe care brancardierii nu se puteau duce să le adune, toate acestea erau prilejuri de glumă. Era prima oară când Albert povestea războiul său.

― Să nu uit, într-o zi, Édouard a zis aşa…

Albert mai avea puţin şi dădea pe-afară, prea pătimaş, prea adevărat, făcea mai mult decât era nevoie, strica portretul acestui tovarăş compozit pe care îl numea Édouard, dar avu norocul să stea chiar în faţa domnului Péricourt, iar omul acesta, chiar şi când zâmbea, când râdea, părea tot o fiară sălbatică cu ochii lui cenuşii, îţi tăia tot avântul.

― Şi cum a fost ucis?

Întrebarea sună ca şuierul unei ghilotine. Albert rămase cu gura deschisă, Madeleine era întoarsă spre el, banală şi graţioasă.

― Un glonţ, domnule, în atacul cotei 113…

Se opri brusc, simţind că precizarea aceasta, „cota 113”, era de-ajuns. Răsună altfel în mintea fiecăruia.

Lui Madeleine îi veniră în minte explicaţiile pe care i le dăduse locotenentul Pradelle atunci când se cunoscuseră, la Centrul de demobilizare, ţinea atunci în mână scrisoarea care le vestea moartea lui Édouard. Domnul Péricourt nu se putu împiedica să se gândească, încă o dată, că tocmai cota aceasta 113

îi adusese moartea fiului său şi crucea de război viitorului său ginere. Pentru Albert, fu un cortegiu de imagini, pâlnia de obuz, locotenentul care se năpustea asupră-i…

― Un glonţ, domnule, reluă el cu toată convingerea de care era în stare. Luam cu asalt cota 113, ştiţi că

fiul dumneavoastră era printre cei mai neînfricaţi? Şi…

Domnul Péricourt se aplecă uşor spre el. Albert se opri. Madeleine se aplecă şi ea, intrigată, serviabilă, ca pentru a-l ajuta să găsească un cuvânt dificil. Motivul era că, până acum, Albert nu se uitase cu adevărat şi, pe neaşteptate, regăsea, cu o incredibilă exactitate, privirea lui Édouard, intactă, în ochii tatălui său.

Rezistă o clipă, apoi îl podidiră lacrimile.

Plânse în mâini bolborosind scuze, era o durere intensă, nici chiar când îl părăsise Cécile nu simţise o asemenea amărăciune. În jalea aceea se contopeau tot sfârşitul războiului şi toată povara singurătăţii sale.

Madeleine îi întinse batista ei, Albert îşi cerea încontinuu iertare şi plângea, se lăsă tăcerea, fiecare cu suferinţa lui.

În cele din urmă, Albert îşi şterse cu zgomot nasul.

― Îmi pare rău…

Seara care de-abia începea se terminase deja cu clipa aceasta de adevăr. Ce alte speranţe să mai ai de la o simplă întâlnire, de la o cină? Orice ar fi făcut de-acum încolo, esenţialul fusese spus, de către Albert, în numele tuturor. Ruptura aceasta îl necăjea pe domnul Péricourt, căci nu pusese întrebarea care îi stătea pe limbă şi ştia că n-avea s-o mai pună: vorbea Édouard despre familia lui? Nu mai conta, cunoştea răspunsul.

Obosit, dar demn, se ridică:

― Vino, băiete, îi zise el, întinzându-i mâna ca să-l ridice de pe canapea. Ai să mănânci, o să-ţi facă bine.

Domnul Péricourt se uita la Albert cum înfulecă. Chipul lui palid, ochii naivi… Cum de-am câştigat războiul cu asemenea oameni? Dintre toate poveştile acestea despre Édouard, care era adevărată? N-avea decât să aleagă. Important era că istorisirea domnului Maillard oglindea nu atât viaţa lui Édouard, cât ambianţa în care acesta trăise în tot timpul războiului. Nişte tineri care-şi puneau pielea la bătaie în fiecare zi şi care glumeau seara, cu picioarele îngheţate.

Albert mânca încet şi cu lăcomie. Îşi câştigase tainul. N-ar fi putut să spună ce-i puneau în farfurie, ar fi vrut să aibă meniul sub ochi ca să urmărească baletul felurilor de mâncare; iată ce numeau ei, probabil, o spumă de crustacee, iar acesta-i un aspic, iar acesta trebuia să fie un sufleu, era atent să nu se dea în spectacol, să pară mai puţin sărac decât era. Să fi fost el în locul lui Édouard, chiar şi cu mutra spartă la mijloc, s-ar fi întors aici ca să se sature de aceste creme, de acest decor, de acest lux, fără să ezite o secundă. Şi n-o punea la socoteală pe slujnicuţa cu ochi negri. Ceea ce îl stânjenea şi-l împiedica să se bucure cu-adevărat de toate bucatele era faptul că uşa pe unde intrau slujitorii se afla în spatele lui şi, de fiecare dată când se deschidea, Albert se încorda, se întorcea, gesturile acestea îl făceau să semene şi mai mult cu un flămând care veghează cu jind la sosirea felurilor de mâncare.

Domnul Péricourt n-avea să afle niciodată cât adevăr era în ceea ce auzise, inclusiv în puţinul care se referea la moartea fiului său. Acum, nu mai conta cine ştie ce. Îşi spunea că orice doliu începe prin soiul acesta de renunţare. În timpul cinei, încercă să-şi amintească în ce fel se desfăşurase acela după soţia lui, dar trecuse prea multă vreme de atunci.

Veni şi clipa-n care Albert, după ce se oprise din vorbit, se opri şi din mâncat; se lăsară câteva tăceri, se auzea clar cum, în marea sală, tacâmurile zdrăngăneau ca nişte zurgălăi. Era clipa cea grea când fiecare îşi reproşa că nu se bucurase îndeajuns de aşa prilej. Domnul Péricourt era căzut pe gânduri. Madeleine luă lucrurile pieptiş:

― Că veni vorba, domnule Maillard, dacă nu sunt indiscretă… în ce ramură lucrezi?

Albert înghiţi bucata de găină îndopată pe care o avea în gură, îşi înhăţă paharul de vin roşu, scoase un soi de murmur de apreciere, ca să mai câştige nişte timp.

― Publicitate, răspunse el într-un sfârşit. Sunt în publicitate.

― E pasionant, zise Madeleine. Şi… ce anume faci?

Albert puse paharul la loc, îşi drese vocea:

― Nu sunt chiar în publicitate. Lucrez într-o societate care se ocupă cu publicitatea. Eu sunt de fapt contabil.

Era mai puţin bine, lucru pe care îl văzu pe feţele lor, mai puţin modern, mai puţin palpitant, şi-i lipsea şi de un bun subiect de conversaţie.

― Dar nimic nu-mi scapă, adăugă Albert, care simţea dezamăgirea auditorului. Este un sector… foarte…

Este foarte interesant.