― Totuşi, povestea asta a ta nu-i simplă deloc… reia Albert. În primul rând, pentru că nu-i de-ajuns să

desenezi monumentele ca să le şi vinzi. Şi apoi, după ce le-ai vândut, trebuie să le şi fabrici! E nevoie de bani, de personal, de o uzină, de materii prime…

E uluit când îşi dă seama ce înseamnă să înfiinţezi o turnătorie.

― … şi apoi, trebuie să transporţi monumentele, să le montezi la locul lor… E nevoie de mulţi bani!

Tot acolo au ajuns. La bani. Chiar şi cei mai îndemânatici nu se pot mărgini la propria lor ardoare. Albert zâmbeşte politicos, îl bate uşor pe genunchi pe tovarăşul său.

― Bine, uite, o să ne gândim. Eu cred că e foarte bine că vrei să te pui din nou pe treabă. Poate că n-ai apucat-o pe drumul cel bun; e greu cu monumentele! Dar ce ne pasă, important este că ţi-a revenit cheful de viaţă, nu?

Nu. Édouard strânge pumnul şi lustruieşte aerul, de parcă ar curăţa nişte pantofi. Mesajul e limpede: nu, să ne mişcăm repede!

― Zău aşa, să ne mişcăm repede, să ne mişcăm repede… zice Albert, caraghioase idei mai ai şi tu!

Pe o altă pagină din caietul cel mare, Édouard scrie în grabă un număr: „300” monumente! Taie 300 şi scrie „400”! Cât entuziasm! Adaugă: „400 x 7000 franci = 3 milioane!”

A luat-o razna de tot, fără îndoială. Nu-i de-ajuns că vrea să se apuce de un proiect imposibil, ar vrea să se apuce uite acuşi, imediat. Bine, trei milioane, în teorie, bineînţeles că Albert n-are nimic împotrivă. Ba chiar, e mai degrabă pentru. Dar, în mod evident, Édouard e cu capul în nori. A mâzgălit trei desene şi, în mintea lui, au şi trecut la stadiul industrial! Albert trage aer în piept, ca şi cum şi-ar lua avânt. Şi se străduieşte să vorbească liniştit:

― Ascultă, dragule, nu cred că-i o idee bună. Să vrei să meştereşti patru sute de monumente, nu ştiu dacă

îţi dai seama cu adevărat ce înseamnă…

Hă! Hă! Hă! Când Édouard scoate zgomotul acesta înseamnă că e important, a făcut-o o dată sau de două

ori de când se cunosc, e imperativ, fără furie, dar vrea să fie ascultat. Îşi înhaţă creionul:

― Nu le fabricăm! scrie el. Le vindem!

― Păi, da! izbucneşte Albert. Dar ce dracu’! După ce le vindem, trebuie să le şi meşterim!

Édouard îşi aduce faţa foarte aproape de cea a lui Albert; îi ţine capul în mâini, de parcă ar vrea să-l sărute pe gură. Face semn că nu, ochii îi râd, îşi apucă iar creionul.

― Doar le vindem…!

Cele mai râvnite lucruri se întâmplă adesea când te aştepţi mai puţin. Aşa şi cu Albert. Nebun de bucurie, Édouard răspunde dintr-odată la chinuitoarea întrebare pe care tovarăşul său şi-o pune din prima zi.

Începe să râdă! Da, să râdă, pentru prima oară.

Şi este un râs aproape normal, un râs din gât, destul de feminin, ascuţit, un râs adevărat cu tremolouri, cu vibratouri.

Lui Albert i s-a tăiat răsuflarea, e cu gura căscată.

Îşi coboară privirea spre foaia de hârtie, spre ultimele cuvinte ale lui Édouard:

― Doar le vindem! Nu le fabricăm! Luăm banii şi atâta tot.

― Dar… dă Albert să spună.

E foarte furios pentru că Édouard nu-i răspunde la întrebare.

― Şi apoi? insistă el. Ce facem?

― Apoi?

Râsul lui Édouard izbucneşte pentru a doua oară. Mult mai tare.

― Ne cărăm cu banii!

21

Încă nu-i nici şapte dimineaţa şi e un frig de crapă pietrele. De la sfârşitul lui ianuarie încoace, gerul se muiase ― din fericire: ar fi trebuit să sape cu hârleţul, lucru cu desăvârşire interzis de regulament ―, dar bătea un vânt îngheţat, umed, neobosit, degeaba terminaseră ei cu războiul dacă aveau parte de asemenea ierni.

Henri nu voia să aştepte în picioare, prefera să rămână în maşină. De altfel, nu era cu adevărat mai bine, în maşina aceasta aveai căldură fie sus, fie jos, niciodată ambele. Şi apoi, oricum, pe Henri totul îl enerva acum, nimic nu mergea cum trebuia. Cu energia pe care o punea în afaceri, ar fi trebuit să aibă dreptul la linişte, nu? Pe naiba, trebuia să apară mereu câte o piedică, o chestie neprevăzută, era nevoit să fie peste tot. E simplu, făcea totul singur. Dacă n-ar fi stat mereu pe capul lui Dupré…

Lucrurile nu stăteau chiar aşa, bineînţeles, Henri era de-acord, Dupré se descurca, era vrednic şi plin de râvnă. Ar trebui să calculez cât îmi aduce tipul, m-aş mai linişti, gândea Henri, dar iată, era furios pe toată lumea.

Oboseala îşi spunea şi ea cuvântul, fusese nevoit să plece în miez de noapte, iar jidăncuţa îl sleia de puteri… Cu toate acestea, Dumnezeu ştie că nu-i plăceau evreii ― în neamul d’Aulnay-Pradelle, toată

lumea era anti-dreyfusardă încă din Evul Mediu ―, dar femeile lor, pe bune, ce curve divine când se-apucau de treabă!

Nervos, se înfofoli în palton şi se uită la Dupré cum bate la uşa prefecturii.

Portarul nu terminase cu îmbrăcatul, Dupré explica, arătând spre maşină, portarul se apleca, îşi ţinea mâna cozoroc de parcă ar fi fost soare afară. Era la curent. Ca să ajungă de la cimitirul militar la prefectură, o informaţie făcea mai puţin de-un ceas. Luminile se-aprinseră una câte una prin birouri, uşa se deschise din nou, Pradelle ieşi în sfârşit din Hispano, trecu în grabă de portic, nici nu se uită la portarul care voia să-i arate drumul, dădu hotărât din mână, ştiu, cunosc, aici sunt ca la mine acasă.

Prefectul nu era de aceeaşi părere. Gaston Plerzec. De patruzeci de ani le tot spunea tuturor că nu, nu era breton. Cât fusese noaptea de lungă, nu închisese un ochi. În gândurile sale, de la o oră la alta, cadavrele de soldaţi se amestecaseră cu chinezii, sicriele înaintau singure, unele dintre ele rânjeau batjocoritor. Alese o poză avantajoasă care îi părea că oglindeşte însemnătatea funcţiei sale: în faţa şemineului, cu o mână pe marginea de sus, cu cealaltă în buzunarul halatului de casă, cu bărbia sus, bărbia e foarte importantă când eşti prefect.

Pe Pradelle îl durea undeva de prefect, de bărbie, de şemineu, intră fără să ia seama la poza lui Plerzec, ba chiar fără să salute, se prăbuşi pe fotoliul rezervat oaspeţilor şi, dintr-odată:

― Aşa, ce-i porcăria asta?

Plerzec fu doborât de remarcă.

Cei doi bărbaţi se întâlniseră de două ori, pentru şedinţa tehnică de la începutul programului guvernamental, apoi în timpul inaugurării şantierului, discursul primarului, reculegere… Henri tropăise pe loc, de parcă n-avea altceva de făcut! Prefectul ştia ― dar cine nu ştia oare? ― că domnul d’Aulnay-Pradelle era ginerele lui Marcel Péricourt, coleg de promoţie şi prieten cu ministrul de Interne.

Preşedintele Republicii în persoană venise la nunta fiicei sale. Plerzec nici nu-ndrăznea să-şi imagineze înlănţuirea de prieteşuguri şi relaţii din jurul întregii poveşti. Iată ce anume îl împiedicase să doarmă, mulţimea de oameni importanţi care se aflau, fără îndoială, în spatele necazurilor şi forţa influenţei pe care o reprezentau aceştia, cariera lui semăna cu un pai ameninţat de o scânteie. Coşciugele care veneau din toată regiunea începuseră să se adune în viitoarea necropolă de la Dampierre cu doar câteva săptămâni în urmă, dar, văzând cum se petreceau înhumările, prefectul Plerzec îşi făcuse pe dată griji. La ivirea primelor probleme, voise să se protejeze, un reflex instinctiv; acum, ceva îi şoptea că, poate, se lăsase cuprins de panică.

În maşină domnea tăcerea.

La rândul lui, Pradelle se întreba dacă nu fusese cam prea lacom. Belelele dracului.

Prefectul tuşi, maşina luă cu roţile o groapă, el se lovi la cap, nimeni nu scoase o vorbă de compătimire.

În spate, Dupré, care se lovise şi el de nenumărate ori, ştia acum cum să stea, cu genunchii depărtaţi, o mână ici, cealaltă colo. Şeful conducea repede rău.

Înştiinţat de portarul prefecturii, primarul îi aştepta, cu un registru la subsuoară, în faţa grilajului viitorului cimitir militar de la Darmeville. N-avea să fie o foarte mare necropolă, numai nouă sute de morminte. Nimeni nu pricepea niciodată cum hotăra ministerul amplasamentele.

De departe, Pradelle se uită la primar, aducea a notar ieşit la pensie sau a dascăl, cum nu se poate mai rău. Îşi luau foarte în serios funcţia, prerogativele, nişte oameni migăloşi. Pradelle înclină spre notar, dascălii erau mai slabi.