― Cât face?
― Treizeci şi şase…
― Şi ăsta?
Henri arăta spre un sicriu sărăcăcios, ceva mai răsărit decât modelele din lemn reciclat.
― E din pin!
― Cât?
― Ăă… treizeci şi trei…
Perfect. Henri puse mâna pe coşciug, îl bătu uşor ca pe un cal de curse, aproape cu admiraţie, dar nimeni n-ar fi putut să spună ce admira, calitatea tâmplăriei, preţul mic sau propriul său geniu.
Lui Lavallée i se păru că trebuie să dea dovadă de profesionalism:
― Dacă-mi daţi voie, modelul acesta nu e chiar adaptat cerinţelor. Vedeţi dumneavoastră…
― Cerinţe? i-o tăie Henri. Care cerinţe?
― Transportul, domnule dragă! Încă o dată, transportul, aici e aici!
― Le trimiteţi scânduri. La plecare, n-ai nicio treabă!
― Da, la plecare…
― La sosire, le montaţi, iar n-ai treabă!
― Nu, bineînţeles. Vedeţi dumneavoastră, îmi permit să insist, greul începe din clipa când se apucă să le manipuleze: le coboară din camion, le pun jos, le mişcă, le bagă în groapă…
― Am înţeles, dar de-acolo începând, nu mai e treaba ta. Livrezi şi gata. Nu-i aşa, Dupré?
Henri avea dreptate să se întoarcă spre administratorul său, pentru că avea să fie treaba lui. De altfel, nu aşteptă răspunsul. Lavallée ar fi vrut să argumenteze, să evoce reputaţia firmei sale, să sublinieze…
Henri îi tăie avântul:
― Ai spus treizeci şi trei de franci?
Tâmplarul îşi scoase în grabă carneţelul.
― Dată fiind cantitatea pe care o comand, o să zicem treizeci, da?
Lavallée îşi căuta creionul, până să-l găsească, pierduse încă trei franci pe bucată de sicriu.
― Nu, nu, nu! strigă el. Treizeci şi trei la toată cantitatea!
Se simţea că, de data aceasta şi în punctul acesta, Lavallée avea să rămână de nezdruncinat. Ceea ce se văzu după felul cum se ţinea.
― Treizeci de franci, nu, nici nu se discută!
Părea să fi crescut dintr-odată cu zece centimetri, faţa i se înroşise, creionul îi tremura, de neînduplecat, soiul care se lasă omorât pe loc pentru trei franci.
Henri dădu lung din cap, înţeleg, înţeleg, înţeleg…
― Bine, spuse el în cele din urmă, împăciuitor. Fie, treizeci şi trei de franci.
Nimănui nu-i venea să creadă în capitularea aceasta bruscă. Lavallée îşi notă cifra în carnet, victoria aceasta neaşteptată îl lăsa zguduit, vlăguit, copleşit de teamă.
― Ia spune-mi, Dupré… zise iar Henri, părând îngrijorat.
Lavallée, Dupré, şeful de atelier, toată lumea înţepeni din nou.
― Pentru Compiègne şi Laon, e la un metru şaptezeci, nu?
Adjudecările variau în privinţa mărimilor, mergând de la sicrie de un metru nouăzeci (destul de puţine) la altele de un metru optzeci (câteva sute), pentru cea mai mare parte a pieţelor, la un metru şaptezeci, înălţimea medie. În sfârşit, câteva loturi aveau ca obiect nişte coşciuge încă şi mai mici, un metru şaizeci şi chiar un metru cincizeci.
Dupré încuviinţă. Un metru şaptezeci, chiar aşa.
― Am zis treizeci şi trei pentru un metru şaptezeci, continuă Pradelle, vorbindu-i lui Lavallée. Şi pentru un metru cincizeci?
Surprinşi de această nouă abordare, nimeni nu se mai gândi că lucrul acesta însemna, concret, nişte sicrie mai scurte decât se prevăzuse. Tâmplarul nu avusese în vedere ipoteza aceasta, trebuia să
socotească, îşi deschise iar carnetul, se avântă într-o regulă de trei care îi luă o groază de timp. Toată
lumea aştepta. Henri rămăsese în faţa coşciugului din lemn de pin, nu-l mai mângâia pe crupă, îl sorbea doar din priviri de parcă îşi făgăduia un futai pe cinste cu o curvă venită de curând.
Lavallée îşi ridică în sfârşit privirea, începea să priceapă.
