― Treizeci de franci… declară el cu o voce spartă.
― Îhî, îhî, făcu Pradelle, cu gura întredeschisă, gânditor.
Toţi se apucaseră să-şi imagineze consecinţele practice: să bagi un soldat mort de un metru şaizeci întrun coşciug de un metru cincizeci. În mintea şefului de atelier, capul mortului trebuia aplecat, cu bărbia lipită de piept. Dupré se gândea mai degrabă că aveau să pună cadavrul pe-o parte, cu picioarele uşor îndoite. Cât despre Gaston Lavallée, el nu vedea nimic, în aceeaşi zi îi muriseră doi nepoţi pe Somme, familia ceruse rămăşiţele pământeşti, le făcuse coşciugele cu mâna lui, din stejar masiv, cu o cruce mare şi mânere aurite, şi nici nu voia să-şi imagineze cum aveau să vâre nişte corpuri prea mari în nişte sicrie prea mici.
Pradelle făcu atunci pe tipul care cere o informaţie oarecare, neînsemnată, aşa, doar pentru el:
― Ia spune-mi, Lavallée, cam cât ar costa nişte sicrie de un metru treizeci?
Un ceas mai târziu, semnaseră un acord de principiu. În fiecare zi, două sute de sicrie aveau să ajungă la gara de la Orléans. Preţul unitar coborâse la douăzeci şi opt de franci. Pradelle era tare mulţumit de negociere. Numai ce-şi plătise maşina Hispano-Suiza.
15
Şoferul veni din nou s-o informeze pe doamna că maşina doamnei o aştepta pe doamna şi că, dacă
doamna binevoia, atunci Madeleine făcu un semn uşor, mulţumesc, Ernest, vin acum, şi spuse, cu o voce grea de regrete:
― Sunt nevoită să plec, Yvonne, îmi pare rău…
Yvonne de Jardin-Beaulieu îşi flutură mâna, da, da, da, dar nu dădu să se ridice, se simţea prea bine, nu putea să plece.
― Ce bărbat ai, draga mea! spuse ea cu admiraţie. Ce noroc!
Madeleine Péricourt zâmbi molcom, îşi privi smerită unghiile în timp ce gândea „scârba dracului” şi răspunse simplu:
― Haide, nu de cavaleri duci tu lipsă…
― O, eu… răspunse tânăra, cu o prefăcută resemnare.
Fratele ei, Léon, era prea scund pentru un bărbat, dar Yvonne era destul de drăguţă. Dacă îţi plac curvele, bineînţeles, adăuga Madeleine în minte. O gură mare, vulgară, nerăbdătoare, care te trimitea imediat cu gândul la prostii, bărbaţii nu se înşelau, la douăzeci şi cinci de ani, Yvonne şi-o trăsese cu jumătate din clubul Rotary. Madeleine exagera: jumătate din Rotary era cam mult. N-avea ea vină, era de înţeles de ce o judeca aşa de aspru: de două săptămâni încoace, Yvonne se culca cu bărbatu-său şi felul acesta de a da năvală la nevastă-sa ca să se bucure de spectacol era de-a dreptul neruşinat. Mult mai neruşinat decât faptul că soţul ei o călărea, ceea ce, în sine, nu era cine ştie ce ispravă. Celelalte amante ale lui Henri se arătau mai răbdătoare. Ca să-şi savureze victoria, aşteptau măcar să li se ivească prilejul,
se prefăceau că s-au întâlnit din întâmplare. După care, toate o apă şi-un pământ, se minunau, zâmbitoare, mâţâindu-se: „Ah, ce bărbat ai, dragă, ce te invidiez!” Luna trecută, una dintre ele avusese tupeul să-i spună: „Ai grijă de el, dragă, să nu ţi-l fure cineva…!”
Trecuseră săptămâni bune de când Madeleine aproape că nu-l mai vedea pe Henri, multe călătorii, întâlniri, de-abia dacă avea vreme să le fută pe prietenele nevesti-sii, comanda aceea de la guvern îl acapara cu totul.
Când venea acasă, era târziu, Madeleine se băga peste el.
Dimineaţa, el se trezea devreme. Chiar înainte, ea se băga din nou peste el.
În restul timpului, Henri se băga peste altele, pleca în deplasare, suna, lăsa mesaje, minciuni. Toată lumea ştia că o înşală (zvonurile începuseră să se răspândească încă de la sfârşitul lui mai, când fusese zărit cu Lucienne d’Haurecourt).
Domnul Péricourt suferea din pricina acestei situaţii. „Ai să fii nefericită”, o prevenise el, atunci când fiică-sa îi zisese că vrea să-l ia de bărbat, dar n-avea niciun rost, ea-şi pusese mâna pe mâna lui taică-său şi gata. El spusese de acord, cum altfel să facă?
― Haide, chicoti Yvonne, acuma chiar plec.
Îşi făcuse treaba, era de-ajuns să vezi zâmbetul îngheţat de pe faţa lui Madeleine, mesajul fusese primit.
Yvonne nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
― Ce drăguţ din partea ta că ai trecut pe-aici, zise Madeleine ridicându-se.
Yvonne dădu din mână, nu-i nimic, nu-i nimic, se sărutară pe obraz, pomete la pomete, cu buzele în gol, am fugit, pe curând. Fără discuţie, Yvonne era cea mai curvă dintre toate.
Era în mare întârziere din pricina acestei vizite neaşteptate. Madeleine se uită la ceasul de perete. Până
la urmă, era mai bine aşa, la şapte şi jumătate seara, avea mai multe şanse să-l găsească acasă.
Bătuse de ora opt când maşina o lăsă la intrarea în fundătura Pers. Nu doar un arondisment, ci o lume întreagă despărţea parcul Monceau de strada Marcadet, treceai de la cartierele frumoase la popor, de la lux la sărăcie. În faţa casei boiereşti a familiei Péricourt erau de obicei parcate un Packard Twin Six şi un Cadillac 51 cu motor V8. Aici, Madeleine descoperi, printre parmacii mâncaţi de carii ai gardului, un spectacol de căruţe cu oiştile rupte şi de cauciucuri făcute praf. Nu se sperie. Neamul maică-sii se lăfăise în limuzine, dar al lui taică-său, ai cărui strămoşi fuseseră nevoiaşi, trăise în căruţe. Chiar dacă, de ambele părţi, doar prima dinastie fusese sortită sărăciei, Madeleine o avea în sânge, lipsa, strâmtorarea sunt cam ca puritanismul sau feudalitatea, nu se pierd cu adevărat niciodată, îşi lasă urmele peste generaţii. Cât despre şofer ― în familia Péricourt, tuturor şoferilor li se spunea Ernest, de la primul Ernest încoace ―, Ernest deci, văzând cum se îndepărtează doamna, privi curtea cu scârbă, în neamul lui nu se făcuseră şoferi decât de două generaţii.
Madeleine trecu pe lângă gard, sună la uşa casei, aşteptă mult, în cele din urmă văzu făcându-şi apariţia o femeie fără vârstă şi ceru să vorbească cu domnul Maillard. Femeii îi luă ceva timp până să înţeleagă
rugămintea şi să o potrivească cu tânăra făptură, elegantă, înfofolită, machiată, al cărei parfum cu iz de pudră ajungea până la ea ca o amintire din vremuri de demult. Madeleine fu nevoită să repete: domnul Maillard. Fără să scoată o vorbă, femeia arătă spre curte, acolo, la stânga. Madeleine dădu din cap şi, sub dubla privire a proprietarei şi a lui Ernest, împinse cu o mână hotărâtă gardul ros de carii; fără să şovăie, merse grăbită prin noroi până la micul hangar în care pătrunse, dar unde se opri pe neaşteptate, căci deasupra ei, scara tremura sub paşii cuiva care cobora, ea ridică ochii şi-l recunoscu pe soldatul Maillard, cu o căldare pentru cărbuni în mână, goală, care se opri la rându-i la fel de brusc între două trepte, spunând: „Cum? Ce?” Părea pierdut, ca la cimitir, în ziua aceea când dezgropaseră rămăşiţele pământeşti ale bietului Édouard.
Albert încremeni, cu gura căscată.
― Bună ziua, domnule Maillard, spuse Madeleine.
Cercetă o clipă faţa aceea gălbejită, trupul acela înfrigurat. O prietenă avusese cândva un căţeluş care tremura întruna, tremura tot timpul din cap până-n picioare, într-o zi inima încetase să-i mai bată şi crăpase. Albert o trimise imediat cu gândul la câinele acela. Îi vorbi cu o voce foarte blândă, ca şi cum se temea ca nu cumva, având el parte de o asemenea surpriză, să-l pufnească plânsul ori s-o ia la goană spre pivniţă, ca să se ascundă. Albert rămase mut, mişcându-se de pe un picior pe altul, înghiţindu-şi saliva. Se întoarse spre înaltul scării părând neliniştit, ba chiar înfricoşat… Madeleine observase că aşa era băiatul acesta din fire, cuprins de-o neîncetată spaimă să nu i se întâmple ceva pe la spate, o neîncetată înfiorare;
anul trecut, în cimitir, părea deja rătăcit, descumpănit. Cu înfăţişarea aceea plină de blândeţe, de naivitate a bărbaţilor care au o lume a lor.
Albert ar fi dat zece ani din viaţă doar să nu se afle în poziţia aceasta, la mijloc între Madeleine Péricourt, proţăpită în josul scărilor, şi frate-său, în acte mort, care, la etajul de deasupra, fuma pe nări sub o mască
verde cu pene albastre, ca un papagal. Hotărât lucru, era menit să fie om-sendviş. Îşi legăna căldarea ca pe un şervet de bucătărie, când îşi dădu seama că nu o salutase pe tânăra domnişoară; îi întinse o mână
neagră, îşi ceru imediat iertare, o piti la spate, coborî ultimele trepte.
― Pe ultima scrisoare era o adresă, spuse Madeleine cu o voce blândă. M-am dus acolo. Mama dumitale m-a trimis aici.
