Maşina opri, coborâră, cu prefectul alături, îşi strânseră mâinile fără o vorbă, aveau probleme.

Împinseră grilajul provizoriu. În faţa lor se întindea un câmp imens, netezit, bolovănos şi golaş, pe care se trăseseră linii cu sfoara, drepte, perpendiculare. Milităreşti. Numai cele mai îndepărtate alei erau gata, cimitirul se acoperea încet de morminte şi de cruci ca un cearşaf cu care te înveleşti. Aproape de intrare, câteva gherete provizorii aveau un rost administrativ, zeci de cruci albe erau îngrămădite pe nişte palete.

Mai încolo, sub un hangar, acoperite de prelate, erau puse unele peste altele coşciugele în plus, cam o sută. În mod normal, aprovizionarea cu sicrie se făcea după ritmul înhumărilor, iar faptul că aveau atât de multe coşciuge încă nefolosite însemna că rămăseseră în urmă. Pradelle aruncă o privire în spate, spre Dupré, care îi confirmă că, într-adevăr, n-aveau niciun avans. Un motiv în plus, îşi spuse Henri, să-i dea bătaie; mări pasul.

În curând avea să se lumineze de ziuă. De jur împrejur, pe kilometri întregi, nu era niciun copac. Cimitirul semăna cu un câmp de bătălie. Grupul se lăsă condus de primarul care bombănea „E13, ia să vedem noi, E13…”. Ştia foarte bine unde se află nenorocitul acela de mormânt E13, ieri îşi petrecuse mai bine de-un ceas acolo, dar să se ducă direct la locul cu pricina, fără să caute, i se părea o insultă adusă

conştiinciozităţii sale.

În sfârşit, se opriră în faţa unui mormânt deschis de curând. Un coşciug se ivi sub un strat subţire de pământ, cu partea de jos curăţată şi uşor ridicată ca să se poată citi inscripţia: „Ernest Blachet ―

Brigadier 133 RI ― Mort pentru Franţa la 4 septembrie 1917”.

― Şi ce? întrebă Pradelle.

Prefectul arătă spre registrul pe care primarul îl ţinea deschis în faţă, ca pe-o carte de farmece sau o biblie, şi citi cu solemnitate:

― „Amplasament E13: Simon Perlatte ― clasa a II-a ― armata a VI-a ― Mort pentru Franţa la 16 iunie 1917.”

Închise repede registrul, făcându-l să pocnească. Pradelle se încruntă. Avea chef să mai pună încă o dată

aceeaşi întrebare: Şi ce? Dar le lăsa timp să asimileze informaţia. Aşadar, prefectul luă din nou cuvântul, în împărţirea puterii între oraş şi departament, lui îi revenea îndatorirea de a da lovitura de graţie.

― Echipele dumneavoastră au încurcat sicriele şi amplasamentele.

Pradelle se întoarse spre el, întrebător.

― Treaba e făcută de chinezii dumneavoastră, adăugă prefectul. Or, ei nu caută locul care trebuie… Bagă

coşciugul în prima groapă ce le iese-n cale.

De data aceasta, Henri se întoarse spre Dupré:

― De ce fac asta tâmpiţii de chinezi?

Prefectul îi dădu răspunsul:

― Nu ştiu să citească, domnule d’Aulnay-Pradelle. Pentru treaba aceasta, aţi angajat nişte oameni care nu ştiu să citească.

Preţ de-o clipă, Henri se pierdu cu firea. Apoi, răspunsul ţâşni:

― Şi cui îi pasă, mama dracului de treabă! Când vin să se reculeagă, se-apucă rudele să sape în mormânt ca să verifice de-i mortul lor sau nu?

Toată lumea încremeni. Mai puţin Dupré, care ştia cu cine are de-a face: de patru luni de când se apucaseră, îl mai văzuse astupând găuri, ba chiar mai mari! Era o treabă cu tot felul de cazuri aparte; ca să nu-i scape nimic, ar fi trebuit să mai angajeze oameni, or, patronul nu voia s-o facă nici în ruptul capului; merge şi-aşa, spunea el, sunt deja destui şi apoi, te am pe tine, Dupré, nu? Pot să mă bazez pe tine sau nu? Aşa că, acum, un cadavru în locul altuia nu avea cum să-l impresioneze.

În schimb, primarul şi prefectul fură scandalizaţi.

― Aşteptaţi, aşteptaţi, aşteptaţi…!

Era primarul.

― Avem nişte responsabilităţi, domnule. Este vorba despre o îndatorire sacră!

Niciuna, nici două, hai cu vorba mare. Era clar cu cine avea de-a face.

― Da, bineînţeles, reluă Pradelle pe un ton mai conciliant. O îndatorire sacră, bineînţeles. Dar bine, ştiţi ce înseamnă…

― Da, domnule! Tocmai că ştiu ce înseamnă, închipuiţi-vă! O insultă adusă morţilor noştri, iată ce este!

Prin urmare, am să opresc lucrările.

Prefectul era mulţumit pentru faptul că prevenise ministerul prin telegramă. Era acoperit. Uf.

Pradelle se gândi îndelung.

― Bine, făcu el într-un sfârşit.

Primarul oftă, nu-şi imaginase o izbândă atât de uşoară.

― Voi proceda la deschiderea tuturor mormintelor, reluă el cu o voce puternică, răspicată. Ca să verific.

― De acord, zise Pradelle.

Prefectul Plerzec îl lăsă pe primar să se descurce, pentru că îl năucea să-l vadă pe Aulnay-Pradelle îngăduitor. În timpul primelor două întâlniri, i se păruse expeditiv, plin de dispreţ, defel genul binevoitor, ca astăzi.

― Bine, repetă Pradelle, înfofolindu-se în haină.

În mod vădit, făcea haz de necaz, înţelegea poziţia primarului.

― Aşa facem, deschideţi mormintele.

Se dădu înapoi, gata să plece, apoi păru că vrea să regleze un ultim detaliu:

― Bineînţeles, ne înştiinţaţi de îndată ce putem să ne apucăm iar de muncă, da? Iar tu, Dupré, mută-mi-i pe chinezi la Chazières-Malmont, acolo suntem în întârziere. Până la urmă, toată povestea asta nu pică

chiar aşa de rău.

― Hei, aşteptaţi! urlă primarul. Oamenii dumneavoastră trebuie să deschidă mormintele!

― A, nu, răspunse Pradelle. Chinezii mei îngroapă. De-aia sunt plătiţi. Eu n-am nimic împotrivă să şi dezgroape, numai nu uitaţi: facturez guvernul la bucată. Dar atunci voi fi nevoit să facturez de trei ori. O

dată pentru îngropat, a doua oară pentru dezgropat şi, după ce-o să puneţi sicriul potrivit la locul potrivit, o a treia oară ca să îngroape din nou.

― Aşa nu! strigă prefectul.

El era acela care semna procesele-verbale, care dădea socoteală pentru cheltuieli, care ţinea bugetul atribuit de către stat şi care, dacă nu se încadra în sume, o lua peste ochi. Unde mai pui că fusese mutat aici după o greşeală administrativă ― o poveste cu amanta unui ministru care îi vorbise de sus, lucrurile se înrăutăţiseră, morala: o săptămână mai târziu, fusese transferat la Dampierre ―, aşa că, de data aceasta, nu, mulţumesc, n-are niciun chef să-şi termine cariera în colonii, era astmatic.

― Nici vorbă, nu vom putea factura de trei ori!