― Nici nu ştii ce bine îmi pare…!

Râde de unul singur, de parcă s-ar fi bucurat să-şi vadă în sfârşit eforturile răsplătite. Arată spre mască.

― Şi pentru asta, mă! Nu-mi vine să cred! Ce seară!

Arătă cu poftă spre caiet.

― Şi… pot să mă uit?

Încă de la primele planşe, Albert e dezamăgit. Nu se poate ascunde. Bolboroseşte, a, da… foarte bine…

foarte bine… Ca să nu tacă, pentru că, de fapt, nu ştie ce să zică, ceva care să nu sune fals. Căci, până la urmă, ce e? Pe foaia cea mare, e un soldat, urât rău. Albert închide caietul şi arată spre copertă.

― Ia spune-mi, zice el făcând pe uimitul, unde l-ai găsit?

E o biată diversiune. Louise. Bineînţeles. Pentru ea, să găsească asemenea caiete e o joacă de copii.

Apoi, trebuie să se uite din nou la desene, ce să zică? De data aceasta, Albert dă din cap…

S-a oprit la a doua planşă, un creion foarte fin al unei statui de piatră puse pe o stelă. În stânga paginii se vede din faţă, iar în dreapta, din profil. Înfăţişează un răcan în picioare, cu tot echipamentul, cu casca, puşca în bandulieră, înaintează, dă să plece, cu capul în sus, cu privirea pierdută în depărtări, mâna i-a rămas puţin în urmă, la capătul degetelor sale încă întinse sunt cele ale unei femei. Ea se află în spatele răcanului, cu şorţ sau haină de lucru, poartă un prunc în braţe, plânge, amândoi sunt tineri, deasupra desenului e şi titlul: Plecare la luptă.

― Ce bine e desenat!

Iată tot ce găseşte să spună.

Édouard nu se supără, se dă înapoi, îşi scoate masca şi o pune pe jos între ei doi. Astfel, capul calului pare să se ivească din podea şi să-şi întindă spre Albert botul păros cu buze groase.

Édouard îi cere lui Albert să fie atent dând uşor pagina: La atac! se cheamă. De data aceasta, sunt trei soldaţi, se supun pe deplin ordinului din titlu. Înaintează grupaţi, unul îşi ţine în sus puşca pe care o prelungeşte o baionetă, al doilea, lângă el, cu braţul încordat, se pregăteşte să arunce o grenadă, al treilea, rămas uşor în urmă, numai ce a fost atins de un glonţ sau de o schijă, e întins ca un arc, genunchii îl lasă, o să cadă pe spate…

Albert dă paginile: Sculaţi-vă, morţilor! Apoi un Răcan pe moarte apărând drapelul şi Tovarăşi de luptă…

― Sunt nişte statui…

E o întrebare, pe un ton şovăitor. Albert se aştepta la orice, dar nu la aşa ceva.

Édouard încuviinţează, cu ochii în podea, da, nişte statui. Bine, bine, bine, pare să spună Albert, nimic altceva, restul i-a rămas blocat în piept.

Îşi aminteşte cu claritate de carnetul de crochiuri al lui Édouard, pe care îl găsise printre lucrurile lui, plin de scene surprinse în grabă, în creion albastru, îl trimisese familiei odată cu scrisoarea ce le anunţa moartea lui. Până la urmă, erau aceleaşi situaţii ca şi azi, nişte soldaţi la război, dar, în cele de altădată, era atâta adevăr, atâta autenticitate…

Albert nu se pricepe defel la artă, sunt lucruri care-i plac şi altele care nu-i plac, atât. Ce vede aici e foarte bine redat, bine lucrat, cu multă grijă, dar… caută cuvântul, este… înţepenit. Şi, în sfârşit, găseşte: nu are nici urmă de adevăr! Asta-i. El, care a trăit toate acestea, care a fost unul dintre soldaţii aceia, ştie că asemenea imagini sunt aidoma acelora pe care şi le-au făurit oamenii rămaşi acasă. Sunt generoase, bineînţeles, menite să emoţioneze, dar prea demonstrative. Albert e sfios. Iar aici, totul e lipsit de măsură, de parcă ar fi fost desenat cu adjective. Merge mai departe, dă paginile, iată o Franţa plângându-şi eroii, o fată scăldată în lacrimi ţine în braţe un soldat mort, apoi un Orfan meditând la sacrificiu, un băiat stă

aşezat, îşi cuprinde obrazul cu palma, alături de el trebuie că e visul pe care-l are sau gândurile lui, e un soldat pe moarte, alungit, care-şi lasă mâna în jos, spre copil… E simplu, chiar şi pentru cel care nu se pricepe defel, e de-o cumplită urâţenie, să vezi şi să nu crezi, mai multe nu. Iată un Cocoş călcând în picioare o cască nemţească, Dumnezeule mare, e cu pintenii în sus, cu ciocul îndreptat spre cer, cu pene peste pene…

Lui Albert nu-i place deloc. Într-atât, încât i-a pierit glasul. Se uită pe furiş la Édouard care îşi învăluie

desenele cu o privire protectoare, cum fac oamenii cu plozii de care sunt mândri, chiar şi atunci când sunt urâţi, fără să-şi dea seama că o fac. Deşi nu pricepe chiar în clipa aceea, tristeţea lui Albert e provocată

de constatarea că bietul Édouard a pierdut totul în războiul acesta, până şi talentul.

― Şi… începe el.

Căci, până la urmă, tot trebuie să spună ceva.

― Şi de ce statui?

Édouard scotoceşte la sfârşitul caietului, scoate de-acolo nişte tăieturi din ziare, i-o arată pe una dintre ele, a încercuit nişte rânduri, cu linii groase: „… aici ca peste tot, oraşele, satele, şcolile, chiar şi gările, toată lumea vrea un monument al morţilor…”

Articolul decupat e din L’Est républicain. Mai sunt şi altele, Albert a mai deschis dosarul acesta, nu-i pricepuse logica, listele de morţi din acelaşi sat, din aceeaşi breaslă, o celebrare aici, o ceremonie militară, o subscripţie acolo, totul se reducea la ideea aceasta de monument comemorativ.

― De acord! răspunde el, deşi nu înţelege cu adevărat despre ce este vorba.

Édouard împunge atunci cu degetul spre o socoteală pe care a făcut-o pe un colţ de pagină:

„30 000 monumente x 10 000 franci = 300 milioane franci.”

De data aceasta, Albert pricepe mai bine, pentru că sunt o groază de bani. Ba e chiar o avere.

Nu izbuteşte să-şi închipuie ce se poate cumpăra cu o asemenea sumă. Imaginaţia i se loveşte de cifre, ca o albină de un geam.

Édouard ia caietul din mâinile lui Albert şi-i arată ultima pagină.

Suvenirul patriotic

Stele, monumente şi statui spre gloria eroilor noştri şi a Franţei biruitoare Catalog

― Vrei să vinzi monumente pentru morţi?

Da. Chiar aşa. Édouard e mulţumit de găselniţa lui, se loveşte peste coapse cu zgomotul acela din gâtlej, uguitul, nu se ştie de unde iese şi cum, nu seamănă cu nimic, numai că nu-i plăcut la auzit.

Albert nu prea înţelege că cineva ar putea să aibă chef să meşterească monumente, în schimb, suma de trei sute de milioane de franci începe să-şi croiască un drum în mintea lui: poate să însemne „casă”, ca aceea a domnului Péricourt, de pildă, „limuzină” şi chiar „hotel de lux”… Roşeşte, numai ce-a gândit

„femei”, slujnicuţa cu zâmbetul pustiitor i-a trecut tiptil prin faţa ochilor, e o chestie instinctivă, când ai bani, vrei şi femei pe măsură.

Citeşte cele câteva rânduri care urmează, este o reclamă scrisă cu majuscule, trasate cu atâta grijă, încât par tipărite: „… ŞI DACĂ SIMŢIŢI ÎN MOD DUREROS NEVOIA DE A PERPETUA AMINTIREA FIILOR

ORAŞULUI VOSTRU, AI SATULUI VOSTRU, CARE AU FĂCUT DIN PIEPTUL LOR O PAVĂZĂ VIE ÎN FAŢA COTROPITORULUI”.

― Totul e tare frumos, spun e Albert, chiar cred că e o idee nemaipomenită…

Înţelege mai bine de ce desenele l-au dezamăgit aşa de mult, nu sunt făcute ca să reprezinte o sensibilitate, ci ca să exprime un sentiment colectiv, ca să placă unui public larg care are nevoie de emoţie, care vrea eroism.

Mai departe: „… SĂ ÎNĂLŢAŢI UN MONUMENT CARE SĂ FIE DEMN DE COMUNA VOASTRĂ ŞI DE

EROII PE CARE VREŢI SĂ-I DAŢI CA PILDĂ GENERAŢIILOR VIITOARE. ÎN FUNCŢIE DE RESURSELE

DE CARE DISPUNEŢI, MODELELE PREZENTATE POT FI LIVRATE DIN MARMURĂ, DIN GRANIT, DIN

BRONZ, DIN PIATRĂ ŞI GRANIT CU SILICAT SAU DIN BRONZ GALVANIZAT…”