Pentru Henri, lumea se împărţea în două categorii: lighioanele, osândite să muncească din greu, orbeşte, până la capăt, să trăiască de pe o zi pe alta, şi făpturile de elită cărora li se datora totul. Din cauza
„coeficientului lor personal”, Henri adora expresia aceasta pe care o citise cândva într-un raport militar şi pe care o adoptase.
Dupré, sergentul Dupré, ilustra de minune prima categorie: muncitor, neînsemnat, încăpăţânat şi lipsit de geniu, la ordin.
Barza aleasă de Hispano-Suiza pentru modelul H-6-B (motor cu 6 cilindri, 137 cai-putere, 137 km la oră!) reprezenta celebra escadrilă comandată de Georges Guynemer, o fiinţă excepţională. De acelaşi calibru cu Henri, numai că Guynemer murise, pe când Henri era tot în viaţă, ceea ce îi asigura, în comparaţie cu eroul aviator, o incontestabilă superioritate.
De o parte, cu pantalonii lui prea scurţi, cu dosarul pe genunchi, Dupré, care, de când plecaseră din Paris, admira în tăcere bordul din lemn de nuc cu noduri, singura încălcare pe care şi-o îngăduise Henri la hotărârea lui de a concentra majoritatea câştigurilor sale în reconstruirea conacului de la Sallevière. De altă parte, Henri d’Aulnay-Pradelle însuşi, ginerele lui Marcel Péricourt, erou în Războiul cel Mare, milionar la treizeci de ani, făgăduit culmilor reuşitei, care gonea cu peste o sută zece kilometri la oră pe străzile ţinutului Orléanais şi care făcuse deja praf un câine şi două găini. Lighioane şi ele, mereu aceeaşi poveste. Cei care plutesc şi cei care se prăbuşesc.
Dupré fusese în subordinea căpitanului Pradelle, iar acesta, la demobilizare, îl angajase pentru o nimica toată, o leafă provizorie care devenise definitivă chiar de-a doua zi. Om de la ţară, sortit să se închine în faţa fenomenelor naturale, primise această supunere din civilie ca pe o continuare logică a unei stări de fapt.
Ajunseră înainte de prânz.
Henri îşi parcă impunătoarea limuzină sub privirile admirative aruncate de vreo treizeci de muncitori.
Chiar în mijlocul curţii. Aşa, ca să arate cine e şeful. Şeful e acela care comandă, i se mai spune şi client.
Sau stăpân, e acelaşi lucru.
Tâmplăria Lavallée, care servea şi drept depozit de cherestea, lâncezise vreme de trei generaţii până la providenţiala sosire a războiului, care îi îngăduise să-i furnizeze armatei franceze sute de kilometri de traverse, de piloni şi de stâlpi de susţinere pentru construirea, consolidarea şi repararea adăposturilor şi tranşeelor ― trecuse de la treisprezece muncitori la peste patruzeci. Gaston Lavallée avea şi el o maşină
foarte frumoasă, dar n-o scotea decât în zilele de sărbătoare, că doar nu erau la Paris.
Henri şi Lavallée se salutară în curte; Henri nu-l prezentă pe Dupré. Mai târziu, o să se mulţumească să
spună „Te descurci tu cu Dupré”, Lavallée o să se întoarcă şi o să-i facă un mic semn din cap administratorului care mergea în spatele lor, iată prezentarea.
Înainte de vizită, Lavallée vru să le ofere o gustărică, arătă spre casă, situată la dreapta enormelor ateliere, Henri dădu să-l refuze cu un gest, dar o zări pe fetişcană, acolo, cu şorţul ei, aşteptându-i pe musafiri şi netezindu-şi părul. Lavallée adăugă că fiică-sa, Émilienne, le pregătise nişte mezelicuri. Până
la urmă, Henri acceptă:
― Dar să nu ne-ntindem.
Din aceste ateliere ieşise magnificul model de sicriu destinat Serviciului sepulturilor, un superb coşciug din stejar de calitatea întâi, care făcea toţi banii, şaizeci de franci. Acum, că-şi îndeplinise rolul de momeală în faţa Comisiei de adjudecare, puteau să treacă la lucrurile serioase, la adevăratele sicrie care aveau să fie predate.
Pradelle şi Lavallée se aflau în atelierul principal, urmaţi de Dupré şi un şef de atelier care, pentru aşa prilej, îşi pusese salopeta cea bună. Trecură prin faţa unor coşciuge aliniate unele lângă altele, ţepene ca nişte soldaţi morţi şi care, în mod vădit, nu erau de-aceeaşi calitate.
― Eroii noştri… începu doct Lavallée, lăsându-şi mâna pe un sicriu din lemn de castan, un model de la mijlocul rândului.
― Ia mai scuteşte-mă, i-o tăie Pradelle. Ce ai la mai puţin de treizeci de franci?
Până la urmă, văzută de aproape, fata patronului era mai degrabă urâtă (degeaba îşi aranjase ea părul, era ţărancă până-n măduva oaselor), vinul alb era prea dulce şi călduţ, iar ceea ce puseseră pe masă, de nemâncat, Lavallée organizase venirea lui Pradelle ca vizita unui rege din Africa, muncitorii se tot uitau unii la alţii şi-şi dădeau coate, toate acestea îl scoteau din sărite pe Henri, avea chef să grăbească treaba, başca faptul că voia să fie la Paris pentru cină, un prieten îi promisese să i-o prezinte pe Léonie Flanchet, o actriţă de la Vaudeville pe care pusese ochii săptămâna trecută, o fată pe cinste, toată lumea o spunea, iar el ardea de nerăbdare să aibă propria lui părere.
― Dar, ăăă, treizeci de franci, nu aşa ne înţeleseserăm…
― Ce ne-am înţeles şi ce-o să facem sunt două lucruri diferite. Haide, o luăm de la capăt, dar repede, că
n-am vreme de pierdut.
― Dar, domnule Pradelle…
― D’Aulnay-Pradelle.
― Da, dacă vreţi dumneavoastră…
Henri îl privea fără să clipească.
― Ei bine, domnule d’Aulney-Pradelle, reluă Lavallée, pe un ton liniştitor, aproape dăscăleşte, avem coşciuge şi la preţurile acestea, desigur…
― Atunci, din astea am să iau.
― … dar nu se poate.
Pradelle se prefăcu uimit din cale-afară.
― Din cauza transportului, domnule dragă! declară tâmplarul pe un ton doct. Dacă ar fi să le ducem la cimitirul de colea, ar fi minunat, dar sicriele dumneavoastră sunt sortite să călătorească. Vor pleca de-aici la Compiègne, la Laon. Apoi, vor sta în depozite, vor fi montate, transportate la locurile exhumărilor, transportate iarăşi spre cimitirele miliare, ce mai amar de drum…
― Nu văd unde e problema.
― Când vindem la asemenea preţuri, lemnul e de plop. Nu ţine! Se vor strâmba, crăpa, ba chiar sparge în bucăţi, pentru că nu-s meşterite pentru manutanţă. Trebuie să fie măcar din fag. Patruzeci de franci. Am lăsat de la mine! Zic aşa din pricina cantităţii, că altfel, sunt la patruzeci şi cinci de franci…
Henri întoarse capul spre stânga.
― Ăsta ce-i?
Înaintară. Pe Lavallée îl umflă râsul, dar râdea mânzeşte, prea tare.
― Mesteacăn!
