Iată tot ce găsi de spus. Prudent, renunţă la desert, la cafea, la băuturi. Cu capul uşor înclinat, domnul Péricourt îl privea ţintă, în timp ce Madeleine menţinea, cu un firesc care dovedea o foarte mare experienţă în aceste situaţii, o conversaţie de-a dreptul searbădă, fără niciun timp mort.

Când Albert ajunse în antreu, îi cerură haina, slujnicuţa avea s-o aducă.

― Mulţumesc din suflet, domnule Maillard, zise Madeleine, că ai binevoit să vii până la noi.

Cu toate acestea, nu se ivi slujnicuţa cea drăguţă, ci un urât, tânăr şi el, dar urât, pe care se vedea cât colo că e ţăran. Cealaltă, drăguţa, probabil că-şi terminase treaba.

Domnul Péricourt îşi aminti atunci de pantofii pe care îi zărise cu puţin înainte. Lăsă ochii în jos, în timp ce musafirul îşi punea vestonul revopsit. Madeleine nu îi privi, îi văzuse imediat, noi, lustruiţi, ieftini.

Domnul Péricourt părea gânditor.

― Spune-mi, domnule Maillard, eşti contabil, aşa mi-ai zis…

― Da.

Iată la ce ar fi trebuit să fie mai cu băgare de seamă la băiatul acesta: când spunea adevărul, se vedea pe faţa lui… Acum e prea târziu şi atâta tot.

― Ei bine, reluă el, se pare că avem nevoie de un contabil. Ştii, creditul e în plin progres, ţara trebuie să

investească. La ora actuală, sunt multe oportunităţi.

Pentru Albert, era păcat că limbajul acesta nu fusese şi al directorului Băncii Uniunii pariziene care îl dăduse afară cu câteva luni în urmă.

― Nu ştiu ce onorarii ai, continuă domnul Péricourt, şi nu contează. Află că, dacă accepţi un post la noi, îţi vor fi propuse cele mai bune condiţii, ai cuvântul meu.

Albert strânse din buze. Era bombardat de informaţii şi asfixiat de propunere. Domnul Péricourt îl ţintuia cu bunăvoinţă. Lângă el, Madeleine zâmbea cu amabilitate, ca o mamă care îşi priveşte copilaşul jucându-se în nisip.

― Ştiţi… bolborosi Albert.

― Avem nevoie de tineri dinamici şi competenţi.

Calificativele acestea îl speriară de tot pe Albert. Domnul Péricourt îi vorbea de parcă făcuse cea mai tare facultate de comerţ din Paris. Pe lângă faptul că se înşelase în mod clar în privinţa lui, Albert simţea că

era deja o minune că ieşea viu din casa familiei Péricourt. Să se apropie iarăşi de ea, chiar şi pentru o slujbă, cu umbra căpitanului Pradelle cutreierând culoarele…

― Mulţumesc mult, domnule, spuse Albert, dar am un loc foarte bun.

Domnul Péricourt ridică mâinile, înţeleg, nicio problemă. Când uşa se închise, rămase o clipă nemişcat, gânditor.

― Bună seara, draga mea, zise el într-un sfârşit.

― Bună seara, tată.

Îşi sărută fiica pe frunte. Când era vorba de ea, toţi bărbaţii făceau la fel.

20

Édouard văzu imediat că Albert era dezamăgit. Se întorcea mohorât de la întâlnire; cu mândra, lucrurile

nu se petrecuseră după voia lui, în ciuda frumoşilor pantofi noi. Sau din pricina lor, se gândi Édouard, care ştia ce este aceea eleganţă adevărată şi care bănuise cât de puţine şanse avea Albert când descoperise ce purta în picioare.

Când ajunse acasă, Albert îşi ferise ochii, ca un timid, un lucru care nu-i stătea în fire. De obicei, dimpotrivă, se uita lung la el ― eşti bine? Era o privire aproape excesivă, care spunea că nu-i e frică să se uite la tovarăşul său atunci când nu purta mască, aşa ca în seara aceea. În schimb, Albert îşi puse pantofii la loc în cutie, ca pe o comoară pe care o ascunzi, dar fără bucurie, comoara îl dezamăgise, îi era ciudă pe sine însuşi pentru că-şi făcuse pofta, ce mai cheltuială, cu tot ce aveau ei de plătit şi toate acestea numai ca să se dea mare la alde Péricourt. Până şi slujnicuţa făcuse haz. Albert nu mişca, Édouard nu-l vedea decât din spate, nemişcat, amărât.

De aceea se şi hotărî să spună ce-avea de spus. Îşi promisese totuşi să nu zică nimic atâta vreme cât proiectul nu era încheiat cu totul şi mai avea până acolo. Mai mult, nu era încă pe deplin mulţumit de ceea ce-i ieşise din mâini, iar Albert nu avea starea necesară ca să se apuce să-i vorbească de lucruri serioase… tot atâtea motive ca să rămână la decizia lui iniţială de a se destăinui cât mai târziu cu putinţă.

Se hotărî totuşi să-şi dea drumul la gură din pricina tristeţii tovarăşului său. În realitate, argumentul acesta nu făcea decât să ascundă adevăratul motiv: nu mai avea astâmpăr; din după-masa când terminase desenul cu copilul din profil, ardea de nerăbdare.

Aşa că la naiba cu ce-şi pusese el în minte.

― Măcar am mâncat bine, zise Albert fără să se ridice.

Îşi şterse nasul, nu voia să se întoarcă, să se dea în spectacol.

Édouard trăi atunci o clipă intensă, o clipă de izbândă. Nu asupra lui Albert, nu, ci, pentru prima oară de când i se prăbuşise viaţa, izbânda de a se simţi puternic, de a-şi închipui că viitorul avea să depindă de el.

Degeaba se ridică Albert cu ochii în jos, mă duc după cărbuni, Édouard l-ar fi strâns la piept, l-ar fi pupat de-ar fi avut buze.

Când cobora, Albert îşi punea mereu papucii cei groşi din pâslă ecosez, mă întorc, adăugă el, de parcă ar mai fi fost nevoie să precizeze; aşa se întâmplă în cuplurile vechi, oamenii îşi spun unele lucruri din obişnuinţă fără să ia seama la răsunetul pe care l-ar avea dacă le-ar asculta cu adevărat.

De îndată ce Albert e pe scară, Édouard sare pe scaun, ridică trapa, scoate sacul, pune scaunul la loc, îl curăţă de praf, se aşază pe otomană, se apleacă, îşi scoate, de sub divan, noua mască, şi-o pune şi aşteaptă, cu caietul de desen pe genunchi.

E gata prea devreme şi timpul îi pare lung, la pânda zgomotului paşilor lui Albert pe scară, foarte grei din pricina căldării pline de cărbuni, e ditamai căldăroiul, atârnă greu. În sfârşit, Albert împinge uşa. Când ridică ochii, e uimit, uluit, scapă din mâini căldarea care cade cu un zgomot asurzitor, metalic. Încearcă să

se sprijine de ceva, întinde mâna, nu găseşte nimic, are gura căscată ca să nu se prăbuşească, picioarele nu-l mai ţin, cade în cele din urmă în genunchi pe parchet, năuc.

Masca pe care o poartă Édouard, aproape în mărime naturală, e căpăţâna lui de cal.

A sculptat-o din pastă de hârtie uscată. Nu-i lipseşte nimic, culoarea brună cu marmorajul întunecat, textura blănii înnegrite făcută dintr-un pluş maroniu foarte moale la atingere, obrajii descărnaţi şi căzuţi, botul colţuros cu nările deschise ca nişte gropi… Cu cele două buze întredeschise, groase şi cu puf, asemănarea era uimitoare.

Când Édouard închide ochii, calul însuşi închide ochii, e chiar el. Albert nu făcuse niciodată apropierea dintre Édouard şi cal.

E emoţionat până la lacrimi, ca şi cum şi-ar fi regăsit un prieten din copilărie, un frate.

― Măi să fie!

Râde şi plânge în acelaşi timp, măi să fie, repetă el, nu se ridică, rămâne în genunchi, îşi priveşte calul, măi să fie… E o tâmpenie, chiar şi el îşi dă seama, îi vine să-l pupe chiar pe botul lui cel mare şi mătăsos.

Se mulţumeşte să se apropie, să întindă arătătorul, să-i atingă buzele. Édouard recunoaşte gestul pe care îl avusese Louise, cândva, emoţia îl copleşeşte. Ar fi atâtea de spus. Cei doi bărbaţi rămân tăcuţi, fiecare în lumea lui, Albert mângâie capul de cal, Édouard primeşte dezmierdarea.

― N-o să ştiu niciodată cum îl chema… spuse Albert.

Chiar şi marile bucurii lasă o urmă de regret, în tot ce trăim lipseşte ceva.

Apoi, de parcă de-abia apăruse pe genunchii lui Édouard, Albert descoperă carnetul cu desene.

― O, te-ai apucat din nou de desenat?

Un strigăt din inimă.