săptămâni.
Édouard avea încă ochii plini de lacrimi. Or, nu prea avea voie să se smiorcăie în faţa lui Albert, pentru că, la vremea aceea, îl bufnea uşor plânsul din pricina propriei lui situaţii… Édouard înţelese lucrul acesta, se mulţumi să-i pună mâna pe umăr. Îi părea îngrozitor de rău.
Foarte repede, fură nevoiţi să găsească un loc pentru două persoane şi nu oricare, ci un paranoic şi un handicapat. Albert dispunea de un buget derizoriu. Ziarele continuau să susţină că Germania avea să
plătească tot ce distrusese în timpul războiului, nici mai mult, nici mai puţin decât jumătate de ţară. Până
atunci, costul vieţii creştea de la o zi la alta, pensiile nu se plăteau încă, deocamdată primele nu se dădeau, transporturile erau vraişte, aprovizionările, imprevizibile, prin urmare, traficul înflorea, mulţi oameni trăiau din expediente, făceau troc, fiecare cunoştea pe cineva care cunoştea pe altcineva, schimbau ponturi şi adrese, aşa ajunse Albert la numărul 9 din fundătura Pers, în faţa unei case boiereşti în care se îngrămădeau deja trei locatari. În curte, se afla o construcţie ce fusese folosită ca depozit, iar acum ca debara şi la al cărei etaj nu stătea nimeni. Şubredă, dar mare, cu o sobă pe cărbuni care încălzea cu atât mai bine cu cât tavanul nu era foarte înalt, avea apă la parter, două ferestre mari şi un paravan cu păstoriţe, oi şi fuioare, sfâşiat la mijloc şi peticit cu aţă groasă.
Albert şi Édouard se mutară umplând cu cârca o căruţă, camioanele costau mult. Era începutul lui septembrie.
Noua lor proprietară, doamna Belmont, îşi pierduse soţul în 1916 şi fratele un an mai târziu. Era încă
tânără, dar atât de încercată de viaţă, că nu puteai să-i dai o vârstă. Trăia cu fiică-sa, Louise, şi se declară
liniştită să vadă sosind „doi flăcăi”, pentru că, singură fiind în casa aceasta mare, în fundătura aceasta, nu putea să se bizuie, la nevoie, pe cei trei locatari pe care-i avea, toţi bătrâni. Se târa de la o zi la alta încasând chiriile, făcând curat pe ici, pe colo. În restul timpului, stătea nemişcată la fereastră, uitându-se la grămada de vechituri pe care o strânsese cândva bărbatu-său, ajunsă acum fără niciun rost şi ruginind în curte. Albert o vedea când se apleca la fereastră.
Fata ei, Louise, era foarte descurcăreaţă. Avea unsprezece ani, nişte ochi de pisică şi pistrui cu nemiluita.
Zglobie uneori ca apa de izvor, în clipa următoare visa cu ochii deschişi, nemişcată ca o statuie. Nu prea vorbea, Albert nu-i auzise glăsciorul decât de vreo trei ori şi nu zâmbea niciodată. Cu toate acestea, era cu-adevărat frumoasă, dacă avea să crească tot aşa, urma să iasă cu scântei. Albert nu pricepuse defel cum de izbutise ea să-l cucerească pe Édouard. De obicei, tovarăşul său nu voia să vadă pe nimeni, dar pe copila aceasta nimic n-o putea opri. Încă din primele zile, rămăsese acolo, în josul scărilor, la pândă.
Ţâncii sunt curioşi, mai ales fetele, după cum bine se ştie. Probabil că maică-sa îi vorbise despre noul chiriaş.
― O pocitanie, din câte se pare. Aşa de stâlcit că nu iese niciodată, mi-a zis mie camaradul care are grijă
de el.
Bineînţeles că, după aşa vorbe, nici nu era nevoie de mai mult pentru a stârni curiozitatea unei fetiţe de unsprezece ani. O să se plictisească ea… gândise Albert. Da’ de unde. Aşa că, tot găsind-o sus pe scări, aşezată pe o treaptă lângă prag, văzând-o aşteptând şi aruncând, cu cel mai mic prilej, câte o privire înăuntru, îi deschise larg uşa. Micuţa rămăsese la intrare, cu gura întredeschisă într-un „O” drăgălaş şi rotund, cu ochii holbaţi, fără să scoată un sunet. Mutra lui Édouard era într-adevăr spectaculoasă, cu gaura aceea căscată, cu dinţii de sus care păreau de două ori mai mari decât în realitate, nu semăna cu nimic cunoscut, Albert i-o şi spusese, de altfel, pe şleau, „Bătrâne, eşti o sperietoare, nimeni n-a văzut vreodată o căpăţână ca a ta, ai putea măcar să fii drăguţ cu ceilalţi”. Îi zicea toate astea ca să-l facă să
accepte grefa, dar el nici nu voia s-audă. Ca dovadă, Albert arătă spre uşa pe unde fetiţa o zbughise, îngrozită, în clipa când îl zărise. De nezdruncinat, Édouard se mulţumi să mai tragă un fum pe-o nară
astupându-şi-o pe cealaltă, îl scotea tot pe acolo pentru că, pe gât, nu, Édouard, spunea Albert, nu pot să
suport aşa ceva, mă sperii şi cu asta, basta, ca un crater în erupţie, pe cuvântul meu, uită-te şi tu în oglindă, ai să vezi etc. Albert nu-l găzduia pe camaradul lui decât de la jumătatea lui iunie, dar se purtau deja ca un cuplu vechi. Viaţa de zi cu zi era foarte grea, tot nu se-ajungeau cu banii, dar, aşa cum se întâmplă, greutăţile acestea îi apropiaseră şi mai mult pe cei doi bărbaţi, îi uniseră. Albert era extrem de sensibil la drama prietenului său şi îşi tot spunea că, dacă n-ar fi venit să-l salveze… mai mult chiar, cu câteva zile înainte de sfârşitul războiului. Édouard, care simţea cât de singur era Albert în grija ce le-o purta, încercă să-i uşureze povara, se apucă de făcut curat, un adevărat cuplu, pe cinstea mea.
Micuţa Louise se ivi din nou la câteva zile după ce o luase la sănătoasa. Albert se gândi că spectacolul pe care îl reprezenta Édouard îi stârnea un soi de fascinaţie. Rămase o clipă nemişcată la intrarea în încăperea cea mare. Fără să zică nimic, se îndreptă spre Édouard şi-şi întinse arătătorul spre faţa lui.
Édouard se aşe ză în genunchi ― hotărât lucru, Albert avusese parte de nişte chestii tare caraghioase de când cu Édouard ― şi o lăsă pe puştoaică să-şi plimbe degetul pe marginea enormului hău. Era gânditoare, serioasă, de parcă şi-ar fi făcut temele, ca atunci când trecea cu migală creionul peste contururile hărţii Franţei ca să-i înveţe forma.
Din clipa aceea începuse relaţia lor. De îndată ce se întorcea de la şcoală, se ducea sus la Édouard. Pentru el, strângea de te miri unde ziare vechi de două zile sau de o săptămână. Era singura îndeletnicire a lui Édouard ― citea ziare, decupa articole. Albert aruncase o privire în dosarul în care îşi păstra tăieturile, lucruri despre morţii din război, comemorări, liste cu dispăruţi, era destul de trist. Édouard nu citea cotidienele pariziene, numai pe cele din provincie. Louise îi făcea rost de ele, nu se ştie cum. Zilnic sau aproape zilnic, Édouard îşi primea pachetul de numere vechi din L’Ouest-Éclair, Journal de Rouen sau L’Est républicain. Ea îşi făcea temele pe masa din bucătărie în timp ce el îşi fuma ţigara Caporal şi-şi decupa articolele. Mama lui Louise nu se băga.
Într-o seară, pe la jumătatea lui septembrie, Albert se întorsese rupt de oboseală după ce-şi făcuse treaba de om-sendviş; toată după-amiaza, bătuse marile bulevarde între Bastilia şi République cărându-şi reclamele (pe o parte pentru hapurile Pink: Un pic de timp ajunge ca să schimbi totul, de cealaltă pentru corsetul Juvenil: Două sute de depozite în Franţa!). Când intră în casă, îl găsise pe Édouard alungit pe otomana prăpădită de care făcuse rost cu câteva săptămâni în urmă şi pe care o transportase profitând de căruţul unui amic, un tip pe care îl cunoscuse cândva pe Somme şi care îşi irosea ultimele puteri trăgându-şi poverile cu braţul ce-i rămăsese, singurul lui mijloc de supravieţuire.
Édouard fuma pe-o nară şi purta un fel de mască, colorată în albastru-întunecat, care începea de sub nas şi care acoperea toată partea de jos a feţei, până la gât, ca o barbă de actor de tragedie greacă. Albastrul, închis, dar luminos, era presărat cu minuscule puncte aurite, de parcă cineva ar fi risipit nişte paiete înainte să se usuce.
Albert rămase cu gura căscată. Édouard făcu un gest teatral cu mâna, de parcă ar fi întrebat: „Ei, cum îţi par?”
Era tare ciudat. Pentru prima oară de când îl cunoştea, vedea la Édouard o expresie cu-adevărat omenească.
De fapt, nici nu se putea spune altfel, era frumos de-a dreptul.
Auzi atunci un zgomot slab şi înfundat la stânga lui, întoarse capul şi de-abia avu vreme s-o vadă
dispărând pe Louise care se furişa spre scară. Era pentru prima oară când o auzea râzând.
Măştile rămăseseră, ca şi Louise.
Câteva zile mai târziu, Édouard purta una albă pe care era desenată o ditamai gura zâmbitoare. Cu ochii lui veseli şi strălucitori, semăna cu un actor de teatru italian, un soi de Sganarelle sau Pagliaccio. De-acum, când termina de citit ziarele, Édouard le transforma în pastă de hârtie ca să facă măşti albe precum creta, pe care le picta sau le decora mai apoi împreună cu Louise. Ceea ce nu era decât un joc ajunse în scurt timp o adevărată îndeletnicire. Louise era marea preoteasă, aducând, după cum găsea, strasuri, perle, pânze, fetru colorat, pene de struţ, imitaţie de piele de şarpe. Pe lângă ziare, mai mult ca sigur că alergatul de colo-colo ca să adune toată marfa aceasta de doi bani îi lua mult timp, Albert n-ar fi ştiut nici măcar unde să se ducă.
Édouard şi Louise îşi petreceau vremea în felul acesta, făcând măşti. Édouard nu le purta niciodată de două ori, cea nouă o înlocuia pe cea veche, care ajungea să fie agăţată lângă suratele ei, pe pereţii apartamentului, ca nişte trofee de vânătoare sau o vitrină de costume într-o prăvălie de travestiuri.
Era aproape ceasul nouă seara când Albert ajunse jos la scară, ducând cutia lui sub braţ.
Mâna stângă pe care i-o crestase grecul îl durea îngrozitor, deşi i-o pansase doctorul Martineau şi nu se simţea nici bine, nici rău. Rezerva aceasta, dobândită cu mare greutate, îi aducea un pic de odihnă; pentru un om ca el, atât de deschis la tot felul de emoţii, atât de impresionabil, alergatul după morfină lua atât de mult timp şi provoca atâta spaimă… Totodată, îl sâcâia gândul că avea acolo cu ce să-şi omoare de douăzeci de ori tovarăşul, să-l omoare de o sută de ori.
Făcu trei paşi, ridică prelata prăfuită care acoperea resturile dezmembrate ale unui triciclu, dădu la o parte harababura care umplea şi-acum coşul şi-şi lăsă acolo preţioasa cutie.
Pe drum, îşi făcuse o socoteală rapidă. Dacă Édouard nu depăşea dozele de-acum, deja puţin cam mari, uitau de griji pentru aproape şase luni de zile.
14
Henri d’Aulnay-Pradelle făcu din reflex apropierea între barza care, acolo jos, poposise pe capacul radiatorului şi trupul mătăhălos al lui Dupré, ce i se aşezase alături. Nu că ar fi fost vreo asemănare, cât de mică, dimpotrivă, erau la antipozi, de-aceea îi şi compara Henri, ca să-i opună. Dacă n-ar fi fost aripile acelea uriaşe ale căror vârfuri subţiate atingeau pământul sau gâtul acela zvelt de-o excesivă eleganţă
care se încheia cu un cioc îndărătnic, în plin zbor, barza ar fi putut să semene cu o raţă sălbatică, dar era mai masivă… mai… (Henri căută cuvântul), mai „ultimă”, doar Dumnezeu ştia ce înţelegea el prin asta.
Iar dungile acelea de pe aripi, îşi spuse el, admirativ… Ca nişte falduri… Şi până şi labele din spate, uşor arcuite… Ai fi jurat că spinteca aerul în faţa maşinii, fără s-o atingă măcar, că deschidea calea, ca un cercetaş. Pradelle se tot minuna de barza lui.
Comparat cu ea, Dupré era într-adevăr o namilă, o huidumă. Nu un cercetaş. Un infanterist. Cu trăsătura aceea specifică pedestrimii pe care ea însăşi o numeşte fidelitate, loialitate, simţul datoriei, toate prostiile astea.
