Madeleine ridică o sprânceană, aproape amuzată, aşteptând de data aceasta un sfârşit de frază care nu veni. În cadrul consiliilor de administraţie, domnul Péricourt putea, dând uşor din gene, să-i taie oricui vorba. Când era cu fiică-sa, nu reuşea nici măcar să termine ce-avea de spus.
― Bineînţeles că nu, tată, reluă ea zâmbind, nu-i cazul să dăm sfoară în ţară.
― Nu-i treaba nimănui, confirmă domnul Péricourt.
Când vorbea de „nimeni”, voia să zică „bărbatul tău”. Madeleine îl înţelegea, nu se simţea jignită.
El se ridică, îşi puse şervetul pe masă, îi surâse fiică-sii şi dădu să iasă din încăpere.
― Ei, şi apoi… zise el oprindu-se o clipă, ca şi cum îşi amintise brusc de-un amănunt, trimite după
Labourdin, te rog. Să vină să mă vadă.
Când spunea lucrurile în felul acesta însemna că e urgent.
Două ore mai târziu, domnul Péricourt îl primea pe Labourdin în salonul cel mare, copleşitor, imperial.
Când primarul de arondisment îşi făcu apariţia, nu-i ieşi în întâmpinare, nu-i strânse mâna. Rămaseră în picioare. Labourdin era de-a dreptul încântat. Ca întotdeauna, dăduse năvală, gata să sară în ajutor, să fie de folos, aducându-se plocon, ploconindu-se, ah, ce i-ar mai fi plăcut să fie curvă.
― Dragă prietene…
Aşa începea mereu. Labourdin nu mai putea de bucurie. Îi era de trebuinţă cuiva, avea să fie de-ajutor.
Domnul Péricourt ştia că ginerele lui se folosea de unele dintre relaţiile sale şi că Labourdin fusese de curând numit în Comisia de adjudecare ce se ocupa de povestea aceea cu cimitirele militare, nu urmărise nimic îndeaproape, se mulţumise să înregistreze informaţiile, dar cunoştea esenţialul. Oricum, dacă
vreodată ar avea nevoie să ştie tot, Labourdin i-ar spune tot. De altfel, primarul era gata s-o şi facă,
încredinţat fiind că fusese invitat ca să vorbească despre acest lucru.
― Unde aţi ajuns cu proiectul acela de monument comemorativ? întrebă Péricourt.
Surprins, Labourdin plescăi, căscând ochii mari.
― Dragul meu preşedinte…
Le vorbea cu „preşedinte” tuturor, pentru că, acum, toată lumea era preşedinte undeva, cam ca dottore în Italia, iar Labourdin se dădea în vânt după soluţiile simple şi practice.
― Dragul meu preşedinte, dacă ar fi să vă spun totul…
Nu se simţea în largul său.
― Aşa, aşa, îl încurajă Péricourt, spune-mi totul, e cel mai bine.
― Păi…
Labourdin n-avea destulă imaginaţie ca să mintă, fie şi prost. Aşa că îi dădu drumul:
― Am ajuns… niciunde!
Şi gata.
Trecuse aproape un an de când nu ştia cum să scape odată de proiectul acesta. Fiindcă toată lumea găsea că un soldat necunoscut la Arcul de Triumf pentru la anul e foarte bine, dar nu îndeajuns; locuitorii arondismentului şi asociaţiile de foşti combatanţi voiau un monument numai al lor. Toată lumea îl cerea, se votase în consiliu.
― Am numit până şi oamenii!
Cu alte cuvinte, Labourdin îşi făcuse bine treaba.
― Dar ce de piedici, dragul meu preşedinte, ce de piedici! Nici nu vă puteţi închipui!
Mai să se sufoce, atât de multe greutăţi erau. În primul rând, tehnice. Trebuia să organizeze subscripţia, să deschidă un concurs şi, prin urmare, să întrunească un juriu, să găsească un amplasament, dar nu mai erau nicăieri locuri, fără să mai pună la socoteală faptul că evaluaseră proiectul.
― Pentru că nimicurile astea te rup la buzunare!
Nu mai terminau cu discuţiile şi apărea mereu câte ceva care lungea treaba, unii voiau un monument mai impozant decât acela din arondismentul vecin, vorbeau despre o placă memorială, despre o frescă, fiecare avea câte ceva de spus, se dădea priceput… Depăşit de nesfârşitele certuri şi dezbateri, Labourdin bătuse cu pumnul în masă, apoi îşi luase pălăria şi se dusese să afle alinare la bordel.
― Pentru că, vedeţi dumneavoastră, e mai ales din pricina banilor… După cum bine ştiţi, casieriile sunt goale. Prin urmare, în subscripţia populară ne stă nădejdea. Dar cât o să strângem? Să presupunem că
adunăm doar jumătate din cât ne trebuie ca să plătim monumentul, restul cum îl găsim? Că doar n-o să
rămânem cu treaba neterminată!
Făcu o pauză de efect ca să-i permită domnului Péricourt să înţeleagă ce însemna acea urmare tragică.
― N-o să le putem spune: „Luaţi-vă banii înapoi, nu se mai face nimic”, înţelegeţi? Pe de altă parte, dacă
nu strângem îndeajuns şi ridicăm ceva de tot râsul, când vine vorba de alegători mai rău de-atâta nu se poate, înţelegeţi?
Domnul Péricourt înţelegea perfect.
