― Henri, gata! Că-i pe 14 iulie, 1 noiembrie, de Crăciun sau la Sfântul Aşteaptă, ţie oricum nu-ţi pasă!

Se întoarse spre ea, o privi de sus. Tot în chiloţi. Dar, de data aceasta, lui Madeleine nu-i mai veni să râdă.

Îl privea ţintă.

― Înţeleg, continuă e a, că ai nevoie să-ţi repeţi scenele înainte de a le servi publicului tău, în asociaţiile tale de foşti combatanţi, cluburile tale şi mai ştiu eu unde… Dar eu nu sunt bona ta! Păstrează-ţi furiile şi năbădăile pentru cine are chef de aşa ceva. Şi pe mine lasă-mă în pace!

Se întoarse la ce făcea, mâinile nu-i tremurau, vocea, nici atât. Spunea adesea lucrurile în felul acesta, sec, apoi le dădea uitării. Ca taică-său, o adevărată pereche ăştia doi. Henri nu se supără, îşi trase pantalonii, Madeleine avea în fond dreptate, 1 noiembrie sau 11 noiembrie… Cu 14 iulie altfel stătea treaba. Nu ascundea defel ura pe care o nutrea pentru sărbătoarea aceasta naţională, Luminile, Revoluţia, toate astea, şi nu pentru că ar fi avut propriile idei în această privinţă, ci pentru că era, credea el, o purtare demnă şi firească din partea unui aristocrat.

Şi pentru că trăia în casa Péricourt, nişte parveniţi şi ăştia. Bătrânul se însurase cu o de Margis, o amărâtă de urmaşă a unor negustori de aţe, cu o particulă cumpărată la mezat care, din fericire, nu se transmitea decât pe linie bărbătească, în timp ce un Péricourt rămânea pe vecie un Péricourt. Le-ar trebui cinci veacuri ca să ajungă de seama unui Aulnay-Pradelle, ba chiar mai mult! Peste cinci veacuri, averea li se va fi topit de multişor, în timp ce familia Aulnay-Pradelle, a cărei dinastie Henri avea s-o reîntemeieze, va continua să primească lumea bună în salonul cel mare din conacul de la Sallevière. Şi, că tot veni

vorba de moşie, trebuia să se grăbească, era deja nouă. O să ajungă acolo pe înserat, iar a doua zi, toată

dimineaţa o să le dea ordine şefilor de şantier, o să vadă ce s-a lucrat, trebuia să stea mereu cu ochii pe oamenii ăştia, să se tocmească, să scadă preţurile, terminaseră de pus acoperişul, şapte sute de metri pătraţi de ardezie, o avere, se apucau de aripa vestică, devastată, totul era la pământ, era nevoit să se ducă după pietre la dracu-n praznic, într-o ţară care nu mai avea nici trenuri, nici şlepuri, ce de mai eroi trebuia el să dezgroape ca să plătească toate astea!

Când se duse să o sărute, chiar înainte de-a pleca (îi dădea un pupic pe frunte, nu-i plăcea să o sărute pe gură), Madeleine îi potrivi nodul la cravată, de dragul formei, al gestului. Se dădu înapoi, îl admiră. Aveau dreptate curvele dracului, era tare frumos bărbatu-său, numai bun de prăsilă.

18

Invitaţia aceasta la alde Péricourt îl bântuia pe Albert. Încă nu-şi găsise liniştea din pricina poveştii aceleia cu schimbarea de identitate, o visa şi noaptea, poliţia îi dădea de urmă, îl aresta, îl arunca în închisoare. Ceea ce îl întrista când îl închideau era faptul că Édouard nu mai avea pe nimeni să-i poarte de grijă. Şi, în acelaşi timp, se simţea uşurat. Aşa cum Édouard, în anumite momente, îi purta pe ascuns pică, lui Albert îi era ciudă pe Édouard pentru că îl luase rob pe viaţă. De când tovarăşul său ceruse să

iasă din spital şi după ce se obişnuise cu veştile cele rele privitoare la imposibilitatea de a pune mâna pe vreo pensie, Albert avusese măcar sentimentul că lucrurile o luaseră pe un făgaş normal, durabil, impresie brusc dezminţită de apariţia neaşteptată a domnişoarei Péricourt şi de perspectiva acestei invitaţii care îl obseda zi şi noapte. Căci, în sfârşit, avea să ia cina în faţa tatălui lui Édouard, să joace comedia morţii fiului său, să susţină privirea surorii sale care părea aşa de drăguţă când nu-ţi strecura bani în mână, ca unui lacheu.

Albert chibzuia încontinuu la consecinţele acestei invitaţii. Dacă le mărturisea celor doi Péricourt că

Édouard trăia (şi cum să facă altfel?), ce-avea să se întâmple, o să trebuiască să-l aducă înapoi cu de-a sila în familia lui, unde el nu mai voia să mai calce? Ar însemna să-l trădeze. Dar de ce naiba nu voia Édouard să se întoarcă acasă? Albert ar fi fost tare mulţumit să aibă aşa o familie. Fusese singur la părinţi, i-ar fi plăcut s-o aibă pe Madeleine ca soră. Se convinse de unul singur că anul trecut, la spital, greşise când se luase după Édouard; tovarăşul lui trecuse printr-un moment de disperare, iar Albert n-ar fi trebuit să se lase înduplecat… dar era prea târziu.

Pe de altă parte, dacă mărturisea adevărul, ce-or să spună despre soldatul acela necunoscut care îşi dormea acum somnul de veci naiba ştie unde, în cavoul familiei Péricourt fără îndoială, un intrus pe care n-aveau să-l mai tolereze. Şi ce-or să facă cu el?

Or să cheme poliţia, totul o să se spargă iar în capul lui Albert! Sau îl vor pune să-l dezgroape din nou pe bietul soldat necunoscut ca să-i descotorosească pe alde Péricourt de el şi ce să facă Albert cu rămăşiţele acelea pământeşti? Or să ajungă până la înscrisurile false din registrele militare!

Şi apoi, să se ducă la ei acasă, să se întâlnească cu taică-său şi cu soră-sa, poate şi cu alţi membri ai familiei, fără să-i spună nimic tovarăşului său, era o trădare. Ce-ar face Édouard dacă ar afla?

Dar dacă i-ar spune, n-ar fi tot o trădare? Astfel, Édouard ar rămâne aici, frământându-se, singur-singurel, ştiind că tovarăşul lui e pe cale să-şi petreacă seara cu nişte oameni de care el se lepădase! Pentru că, până la urmă, acesta era adevărul, dacă nu vrei să-i mai vezi înseamnă că te lepezi de ei, nu?

O să le scrie un bileţel, o să născocească el o scuză. Dar or să-i propună altă zi. O să le îndruge că n-are cum să vină. Dar or să trimită pe cineva să-l ia şi or să dea peste Édouard…

Nu găsea cale de ieşire. Totul se amesteca, Albert avea întruna coşmaruri. În toiul nopţii, Édouard, care nu dormea aproape niciodată, se ridica într-un cot, cuprins de îngrijorare, îl apuca de umăr pe camaradul său ca să-l trezească, îi întindea carnetul de discuţii cu un aer întrebător, Albert îi făcea semn că nu e nimic, dar coşmarurile se tot întorceau, nu se mai termina, iar el, spre deosebire de Édouard, avea nevoie de doza lui de somn.

Până la urmă, după o groază de gânduri contradictorii, luă o hotărâre. O să se ducă la familia Péricourt acasă (altfel, ar fi în stare să vină până aici după el) şi o să le ascundă adevărul, aceasta fiind soluţia cea mai puţin periculoasă. O să le dea ce vor şi-o să le povestească cum murise Édouard al lor, iată ce-avea să

facă. Şi n-o să-i mai vadă niciodată.

Or, nu-şi prea amintea ce povestise în scrisoare! Ce naiba născocise? O moarte plină de eroism, un glonţ

în inimă, ca în romane, dar în ce împrejurări? Fără să mai pună la socoteală că domnişoara Péricourt îi dăduse de urmă prin ticălosul ăla de Pradelle. Ăla ce i-o fi îndrugat? Bineînţeles că se arătase în cea mai bună lumină. Iar dacă versiunea lui Albert nu se potrivea cu cea auzită de la Pradelle, pe cine or să

creadă? N-avea să treacă drept un impostor?

Cu cât îşi punea mai multe întrebări, cu atât mintea şi memoria i se tulburau mai tare, coşmarurile se întorceau, grămadă unele peste altele ca nişte farfurii într-un dulap, zdruncinate de fantome.

Mai era şi delicata problemă a hainelor. Nu se putea duce aşa la familia Péricourt, cea mai bună ţoală pe care o avea puţea a păduchios de la treizeci de paşi.

Pentru cazul în care avea până la urmă să se hotărască să se ducă pe bulevardul Courcelles, întrebă în stânga şi-n dreapta de un costum decent. Singurul pe care îl găsi îi aparţinea unui coleg, om-sendviş pe lângă Champs-Élysées, un pic mai scund decât el. Trebuia să-şi lase pantalonii cât mai jos pe şolduri, altfel părea un clovn. Fu cât pe ce să ia o cămaşă de la Édouard, care avea două, dar se răzgândi. Şi dacă

familia o recunoştea? Luă una de la acelaşi coleg, bineînţeles prea mică, o închidea cu greu la nasturi.

Rămânea delicata problemă a pantofilor. Nu găsi o pereche pe măsura lui. Era silit să se descurce cu ai lui, nişte bocanci scâlciaţi pe care încercă să-i lustruiască până la istovire, dar care n-ajunseră să pară

nici mai noi, nici mai decenţi. Întoarse problema pe toate feţele şi, până la urmă, se năpusti să-şi cumpere o pereche de pantofi noi, fapt îngăduit de recenta reducere a bugetului de morfină şi care îl mai lăsa să-şi tragă sufletul. Erau nişte pantofi frumoşi. Treizeci şi doi de franci la Bata. Pe când ieşea din prăvălie, strângând pachetul la piept, îşi mărturisi că, în realitate, de când fusese demobilizat, avea chef să-şi ofere nişte pantofi noi, aşa judecase el dintotdeauna eleganţa, după frumuseţea pantofilor. Un costum sau un pardesiu hărtănite, mai treacă-meargă, dar ştii câte parale face un om după pantofi, aici nu era cale de mijloc. Pantofii erau dintr-o piele maroniu-deschis, iar gândul că îi va purta era singura lui bucurie legată

de acest eveniment.

Édouard şi Louise ridicară capul când Albert ieşi de după paravan. Tocmai terminaseră o nouă mască, de culoarea fildeşului, cu o drăgălaşă gură trandafirie strânsă într-o expresie schimonosită şi puţin cam arogantă; două frunze de toamnă, decolorate, lipite pe pomeţi, simbolizau două lacrimi. Cu toate acestea, întregul nu era defel trist, semăna cu cineva cufundat în întregime în propria sa lume.

Şi totuşi, adevăratul spectacol nu era masca aceasta, ci felul în care arăta Albert când ieşi de după

paravan. O calfă de măcelar care pleacă la nuntă.

Édouard înţelese că tovarăşul său avea o întâlnire romantică şi se simţi înduioşat.

Amorul era un prilej de glume între ei, lucru firesc, doi bărbaţi tineri… Dar şi un prilej de amărăciune pentru că amândoi erau nişte bărbaţi tineri fără femeie. Să i-o pună doamnei Monestier din când în când, pe furiş, ajunsese până la urmă să-i facă lui Albert mai mult rău decât bine, căci simţea şi mai intens în ce măsură îi lipsea iubirea. Nu i-o mai trase, ea insistă niţel, apoi se lăsă păgubaşă. Vedea adesea fete drăguţe prin magazine, în autobuz, multe dintre ele nu aveau logodnic, pentru că mulţi bărbaţi muriseră, aşteptau, pândeau, sperau, dar un coate-goale ca Albert, halal învingător, care se tot uita în spate, neliniştit ca o pisică, cu pantofii lui prăpădiţi şi cu şuba spălăcită, nu reprezenta o partidă prea atrăgătoare.

Şi chiar dacă găsea o fată căreia să nu-i fie prea silă de zdrenţele lui, ce viitor îi oferea? Putea oare să-i spună: „Hai la mine acasă, stau cu un soldat mutilat care nu mai are falcă, nu iese niciodată, e cu morfina în vene şi poartă măşti de carnaval, dar nu te speria, avem trei franci pe zi cu care să trăim şi un paravan găurit ca să-ţi protejezi intimitatea?”

Unde mai pui că Albert era un timid, dacă lucrurile nu-i cădeau pară mălăiaţă…

Aşa că se întorsese la doamna Monestier, dar femeia avea şi ea onoarea ei, faptul că se măritase cu un încornorat nu însemna că trebuia să renunţe la orice urmă de mândrie. Era un orgoliu care se dădea după

cum bătea vântul, pentru că, de fapt, nu mai avea nevoie de Albert deoarece şi-o trăgea cu noul vânzător, un tip care semăna ciudat de mult, din câte îşi putu Albert aminti, cu tânărul care o însoţea pe Cécile în liftul de la Samaritaine, în ziua când pusese cruce unei săptămâni de salariu, dacă ar trebui s-o mai facă o dată…

Într-o seară, îi vorbi despre toate acestea lui Édouard. Credea că-i face plăcere spunându-i că, până la urmă, şi el era nevoit să renunţe la relaţiile normale cu femeile, dar lucrurile nu stăteau chiar aşa: Albert putea s-o ia de la capăt, Édouard, nu. Albert mai putea să întâlnească o femeie, iată, o tânără văduvă, erau o groază, numai să nu fie prea mofturoasă, ar trebui să caute, să caşte ochii, dar care dintre ele ar fi vrut unul ca Édouard, dacă lui i-ar fi plăcut femeile? Discuţia aceasta le făcu rău amândurora. Şi iată-l dintr-odată pe Albert îmbrăcat la patru ace! Louise fluieră admirativ, înaintă şi aşteptă ca Albert să se aplece ca să-i potrivească nodul de la cravată. Îl luară un pic în râs, Édouard se lovea peste coapse şi-şi ridica degetul mare cu un entuziasm demonstrativ, scoţând un hârâit ascuţit din fundul gâtului. Louise nu se lăsa nici ea mai prejos, râdea pe înfundate, spunând: „Albert, chipeş mai eşti…”, vorbe de femeie şi alta nu, deşi câţi ani avea mucoasa aia mică? Potopul de laude îl răni puţin, până şi o zeflemea lipsită de răutate doare, mai cu seamă într-o astfel de împrejurare.

Preferă să plece. De altfel, îşi spuse el, trebuia să se mai gândească, pentru ca, până la urmă, fără să-i pese de valoarea argumentelor, să decidă în câteva secunde dacă avea să se ducă sau nu la familia Péricourt.

Luă metroul şi apoi merse pe jos. Cu cât se apropia, cu atât îl lua mai tare cu sfârşeală de la stomac.

Ieşind din arondismentul său plin de ruşi şi de polonezi, descoperea nişte clădiri mari şi impunătoare, un

bulevard larg cât trei străzi la un loc. Iar în faţa parcului Monceau, dădu peste, într-adevăr, n-aveai cum să n-o vezi, imensa casă aristocratică a domnului Péricourt, în faţa căreia era parcată o maşină frumoasă; un şofer cu chipiu şi cu uniforma impecabilă o lustruia cu grijă, ca pe un cal de curse. Albert fu atât de impresionat, încât îl secă la inimă.

Se prefăcu grăbit, trecu de casă, făcu un ocol pe străzile din preajmă şi se întoarse prin parc, găsi o băncuţă de pe care, dintr-o parte, se vedea faţada proprietăţii şi se aşeză. Era de-a dreptul copleşit. Cu greu îşi putea imagina că Édouard se născuse în casa aceea, că acolo crescuse.

O altă lume. Iar el, Albert, venea astăzi aici, cu cea mai gogonată minciună pe care o poate scorni mintea unui om. Era un răufăcător.

Pe bulevard, femei ce se prefăceau prinse de treburi ieşeau din trăsuri, slujitori le urmau în case, încărcaţi de pachete. Maşini cu marfă se opreau în faţa intrărilor de serviciu, şoferii discutau cu lachei ţepeni, mândri de slujba lor, se simţea că-şi reprezentau stăpânul când supravegheau lădiţele cu legume şi coşurile de pâine cu o privire severă, în timp ce, un pic mai încolo, pe trotuar, de-a lungul gardului grădinii, două femei tinere şi elegante, înalte şi subţiri ca nişte scobitori, se plimbau pe stradă braţ la braţ, râzând. La colţul bulevardului, doi bărbaţi se salutau, cu un ziar la subsuoară, cu jobenul în mână, pe curând, dragă prietene, se purtau ca nişte judecători la tribunal. Unul dintre ei păşi în lături ca să-i facă loc unui băieţel în costum de marinar care alerga şi împingea un cerc, bona se năpusti strigând cu o voce groasă, îşi ceru iertare de la domni; o maşină de florar sosea şi descărca buchete, de-ajuns pentru o nuntă, nici pomeneală de nuntă, erau doar florile pentru o săptămână, avem atâtea încăperi, când ai musafiri, trebuie să te gândeşti la tot, credeţi-mă, costă o avere, dar lucrurile acestea sunt spuse râzând, e amuzant să cumperi atâtea flori, nouă ne place să primim. Albert se uita la toată lumea aceasta aşa cum, odată, prin sticla unui acvariu, văzuse nişte peşti exotici care nici măcar nu păreau să fie peşti.

Şi mai avea vreo două ore de pierdut.