Mai rămâne Joseph Merlin, la care nimeni nu se mai gândea.
Nici măcar voi, fără îndoială.
Nu vă faceţi griji: în viaţa lui Joseph Merlin lucrul acesta era o constantă, oamenii îl detestau şi, din clipa în care dispărea, îl uitau cu totul; când se mai auzea câte ceva în legătură cu el, era vorba numai despre amintiri neplăcute.
Petrecuse o noapte întreagă lipind bancnotele pe care i le oferise Henri d’Aulnay-Pradelle pe nişte foi mari de hârtie folosind hârtie gumată. Fiecare bancnotă era un fragment din propria lui poveste, dar voi ştiţi toate acestea.
După ce predase raportul acela exploziv care contribui din plin la condamnarea lui Henri, Merlin intră în hibernare, cariera i se terminase, viaţa, la fel, credea el. Greşea.
Ieşi la pensie pe 29 ianuarie 1921. Până atunci, fusese plimbat din serviciu în serviciu, dar lovitura pe care i-o dăduse guvernului cu raportul şi inspecţiile sale prin cimitire degeaba se baza ea pe fapte adevărate, nu era unul dintre lucrurile acelea pentru care să afle iertare. Ce scandal! În Antichitate, cel care aducea veşti rele era pedepsit, era omorât cu pietre. Dar nu, în fiecare dimineaţă, punctual, el se duse la minister. Toţi colegii se întrebară ce ar fi făcut ei cu echivalentul a zece ani de leafă; lumea îl urî cu atât mai mult cu cât Merlin nu păstrase nici măcar douăzeci de franci ca să-şi lustruiască imenşii galoşi, să-şi cureţe vesta plină de cerneală ori să-şi cumpere un aparat dentar nou.
Aşa că, pe 29 ianuarie, se trezi în stradă. Pensionar. Cu, dat fiind gradul său, o pensie la fel de mare ca leafa pe care o primea Pauline la alde Péricourt.
Multă vreme, Merlin se tot gândi la noaptea aceea în care renunţase la găina cu ouă de aur în schimbul unui lucru mai puţin preţios, dar moral, cu toate că lui Merlin nu-i plăceau cuvintele mari. Deşi pensionar, afacerea cu soldaţii dezgropaţi îl muncea în continuare. Trebuise să iasă la pensie ca să-l intereseze ce se întâmplă în lume şi ca să se apuce de citit ziarele. Prin intermediul lor asistă la arestarea lui Henri d’Aulnay-Pradelle şi la răsunătorul proces al acelora pe care-i numeau „gheşeftarii morţii”. Citi cu o teribilă satisfacţie darea de seamă a depoziţiei sale în faţa tribunalului care, totuşi, nu era spre lauda lui, jurnaliştilor nu le plăcuse martorul acesta lugubru, care vorbea atât de prost şi care îi împingea când încercau să-i pună întrebări.
După care, nemaifiind de actualitate, afacerea nu mai interesă pe nimeni.
Rămaseră comemorările, morţii, gloria. Patria. Merlin continuă, călăuzit de nu se ştie ce datorie, să
citească ziarele. N-avea bani să-şi cumpere mai multe în fiecare dimineaţă, aşa că se ducea în diferite locuri, biblioteci, cafenele, intrări în hoteluri, unde le putea răsfoi fără să plătească. Acolo găsi, în septembrie 1925, un anunţ de mică publicitate la care răspunse. Se căuta un paznic pentru cimitirul militar de la Saint-Sauveur. Fu primit, îşi arătă actele şi fu angajat.
Mulţi ani de zile, dacă treceai pe la Saint-Sauveur, că era frumos, că era urât afară, erai sigur că ai să-l vezi împlântându-şi cazmaua, cu puternice lovituri de galoşi, în pământul greu de ploaie, ca să îngrijească
straturile de flori şi aleile.
Courbevoie, octombrie 2012
Iar ca sfârşit…
Toţi aceia cărora vreau să le mulţumesc aici nu au nicio responsabilitate pentru felul în care romanul meu nu respectă „istoria adevărată”, fel pentru care sunt singur răspunzător.
Înşelătoria cu monumentele eroilor este, din câte ştiu eu, fictivă. Ideea aceasta mi-a venit pe când citeam celebrul articol al lui Antoine Prost despre monumentele comemorative[7]. În schimb, matrapazlâcurile atribuite lui Henri d’Aulnay-Pradelle îşi au, în mare parte, originea în „Scandalul exhumărilor militare”, care a izbucnit în 1922, prezentat şi analizat în două excelente lucrări de Béatrix Pau-Heyriès[8]. Astfel, una dintre fapte este reală, cealaltă, nu ― ar fi putut să fie invers.
Am citit multe dintre lucrările lui Annette Becker, Stéphane Audouin-Rouzeau, Jean-Jacques Becker, Frédéric Rousseau, ale căror opinii şi analize mi-au fost de mare ajutor.
Am o datorie mai aparte, bineînţeles, faţă de Bruno Cabanes şi pasionanta sa lucrare La Victoire endeuillée[9].
La revedere acolo sus datorează mult literaturii romaneşti de după război, de la Henri Barbusse la Maurice Genevoix, de la Jules Romains la Gabriel Chevallier. Două romane mi-au fost extrem de utile: Le Réveil des morts[10] de Roland Dorgeles şi Le Retour d’Ulysse[11] de J. Valmy-Baysse.
Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără nepreţuitele servicii ale Gallica[12], fără bazele Arcade şi Mérimée[13] ale Ministerului Culturii şi, mai ales, fără bibliotecarii de la BNF cărora le mulţumesc din suflet.
Am o datorie şi faţă de Alain Choubard[14], de a cărui pasionantă inventariere a monumentelor eroilor m-am folosit din plin şi căruia îi mulţumesc pentru ajutor şi bunăvoinţă.
Bineînţeles că, printre primii, trebuie să se afle şi aceia care m-au ajutat de-a lungul întregii mele munci: Jean-Claude Hanoi pentru primele impresii şi încurajările lui, Véronique Girard, care subliniază
întotdeauna esenţialul cu atâta amabilitate, Gerald Aubert pentru lecturile atât de pertinente, sfaturile şi prietenia sa, Thierry Biliard, redactor atent şi generos. Prietenii mei Nathalie şi Bernard Gensane, care mi-au dăruit din timpul lor şi ale căror analize şi observaţii sunt întotdeauna rodnice, merită, bineînţeles, o menţiune cu totul specială. Ca şi Pascaline.
De-a lungul textului, am împrumutat de ici, de colo, de la câţiva autori: Émile Ajar, Louis Aragon, Gérald Aubert, Michel Audiard, Homer, Honoré de Balzac, Ingmar Bergman, Georges Bernanos, Georges Brassens, Stephen Crane, Jean-Louis Curtis, Denis Diderot, Jean-Louis Ézine, Gabriel Garcia Márquez, Victor Hugo, Kazuo Ishiguro, Carson McCullers, Jules Michelet, Antonio Muñoz Molina, Antoine-François Prévost, Marcel Proust, Patrick Rambaud, La Rochefoucauld şi alţi câţiva.
Să privească aceste preluări ca pe un omagiu.
Personajul lui Joseph Merlin, liber inspirat după Cripure, şi cel al lui Antonapoulos, inspirat după
personajul omonim, sunt amândoi un semn al afecţiunii şi admiraţiei mele faţă de Louis Guilloux şi Carson McCullers.
Trebuie să-mi exprim mulţumirile şi adânca recunoştinţă faţă de întreaga echipă de la Albin Michel; ar trebui să menţionez pe toată lumea, cu prietenul Pierre Scipion în frunte, căruia îi datorez mult.
În sfârşit, e de înţeles că gândul cel mai plin de emoţie mi se îndreaptă spre nefericitul Jean Blanchard care, fără să vrea, mi-a oferit titlul acestui roman. A fost împuşcat pentru abandon de post pe 4 decembrie 1914 şi reabilitat pe 29 ianuarie 1921.
Gândul acesta se îndreaptă, în general, spre morţii, de toate naţionalităţile, din războiul 1914–1918.
[1] Restaurant celebru din Paris, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. (N.t.)
[2] Magazine create în 1919, care îşi datorau numele lui Ernest Vilgrain, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, şi care le ofereau locuitorilor Parisului alimente de bază la preţuri cu 20% sau chiar 30% mai mici. (N.t.)
[3] Henri-Désiré Landru (1869–1922), celebru criminal şi ucigaş în serie francez. (N.t.)
[4] Cântec militar francez. (N.t.)
[5] Celebru magazin parizian. (N.t.)
[6] Student ultranaţionalist de extremă dreaptă (1885–1936), asasinul lui Jean Jaures, parlamentar
socialist cunoscut pentru pacifismul său. (N.t.)
[7] „Les monuments aux morts, culte républicain? culte civique? culte patriotique?” în Pierre Nora, Les Lieux de mémoire, tomul I, Paris, Gallimard, 1984.
[8] Denunţarea scandalului exhumărilor militare de către presa franceză în anii 1920, Les médias et la Guerre, sub conducerea lui Hervé Coutau-Bégarie, Paris, Economica, 2005. „Le marché des cercueils”
