Domnul Péricourt nu puse nicio întrebare, îşi încrucişă numai mâinile peste piept. O să aştepte cât o să fie nevoie, dar n-o să întrebe nimic. În schimb, putea să ofere o informaţie care să-l motiveze:
― Am vorbit cu ministrul Pensiilor la telefon, în legătură cu afacerea ta.
Nu aşa îşi imaginase Henri întrevederea, dar de ce nu. Esenţialul era să i se şteargă păcatele.
― Mi-a confirmat, continuă domnul Péricourt, că e treabă serioasă, mi-a dat câteva detalii… Chiar foarte serioasă.
Henri era nedumerit. Bătrânul încerca să urce preţul, să negocieze ceea ce Henri trebuia să-i aducă?
― L-am găsit pe omul pe care-l căutaţi, lăsă el să-i scape.
― Cine e?
Răspunsul ţâşnise. Semn bun.
― Şi ce spune prietenul ministru despre „serioasa” mea afacere?
Cei doi bărbaţi păstrară un moment de tăcere.
― Că e greu de rezolvat. Ce vrei… au circulat nişte rapoarte, nu mai e un secret pentru nimeni…
Pentru Henri, nici nu se punea problema să lase totul baltă, nu acum; avea să-şi vândă pielea cât de scump putea.
― Greu de rezolvat nu vrea să însemne „de nerezolvat”.
― Unde e individul? întrebă domnul Péricourt.
― La Paris. Deocamdată.
Apoi tăcu şi-şi privi unghiile de la mâini.
― Şi eşti sigur că el e?
― Sută la sută.
Henri îşi petrecuse toată seara la barul de la Lutetia, se gândise să o sune pe Madeleine, dar n-avea niciun rost, ea nu încerca niciodată să-l vadă.
Primele elemente veniseră de la barman, nu vorbeau decât despre acest domn Eugène venit cu vreo două
săptămâni în urmă. Prezenţa lui umbrea totul, ştirile zilei, festivităţile de 14 iulie, omul monopoliza atenţia tuturor. Şi aţâţa ciuda barmanului: „Închipuiţi-vă, clientul acesta nu dă bacşişuri decât angajaţilor pe care îi vede, astfel, când comandă nişte şampanie, îi dă aceluia care i-o aduce, celui care o pregăteşte, nimic, e un prăpădit, eu aşa zic. Nu-i sunteţi prieten, nu? Ah! şi despre fetişcană se tot vorbeşte prin hotel, dar nu vine pe-aici, barul nu-i un loc pentru copii.”
Încă de dimineaţă, în picioare de la ora şapte, Henri luase personalul la întrebări, valetul de etaj care aducea micul dejun, camerista, comandase şi el nişte ziare, ca să mai vadă pe cineva, şi totul se potrivea.
Într-adevăr, clientul nu era discret. Sigur pe el că n-o să fie pedepsit.
Fetişcana care trecuse ieri-seară era leită cea pe care o urmărise, or, venea să vadă un singur client, mereu acelaşi.
― Pleacă din Paris, spuse Henri.
― Unde se duce? întrebă domnul Péricourt.
― Eu zic că iese din ţară. Pleacă la prânz.
Lăsă informaţia să-şi atingă ţinta şi apoi:
― Mi-e că după aceea va fi greu să-i mai dăm de urmă.
„Mi-e.” Numai oamenii de teapa lui foloseau asemenea cuvinte. În mod ciudat şi deşi nu-l prea interesau chestiunile de vocabular, domnul Péricourt fu şocat de expresia aceasta populară în gura unui bărbat căruia îi dăduse fata de nevastă.
O muzică militară se auzi trecând pe sub ferestre, silindu-i pe cei doi să aştepte. Probabil că după defilare se luase ceva lume, se auzeau scâncetele copiilor, petarde.
Când se făcu din nou linişte, domnul Péricourt se hotărî să pună capăt întregii poveşti:
― Am să intervin pe lângă ministru şi…
― Când?
― Imediat după ce-o să-mi spui ce vreau să aud.
― Numele lui, adevărat sau fals, e Eugène Larivière. Stă la hotel Lutetia…
Se cuvenea să detalieze informaţia, să-i dea bătrânului cât merita. Henri intră în amănunte: nebuniile chefliului, orchestrele de cameră, măştile de carnaval pentru ca nimeni să nu-i vadă adevăratul chip, bacşişurile colosale, umbla zvonul că se droga. Camerista văzuse veşmintele coloniale ieri-seară, dar mai ales geamantanul…
― Cum adică, îl întrerupse domnul Péricourt, pene?
― Da. Verzi. Ca nişte aripi.
Domnul Péricourt îşi făcuse o părere despre escroc, alcătuită din tot ce ştia despre soiul acesta de răufăcător, părere care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu portretul schiţat de ginerele său. Henri înţelese că domnul Péricourt nu-l credea.
