― Trăieşte pe picior mare, aruncă cu banii pe fereastră, se arată extrem de generos.
Frumoasă treabă. Dacă vorbea despre bani, bătrânul era în elementul său, dă-le încolo de orchestre şi de aripi îngereşti, vrei lovele, na lovele. Un bărbat care fură şi cheltuieşte, iată un lucru pe care cineva ca socru-său putea să-l înţeleagă.
― L-ai văzut?
Ah, iată o părere de rău. Ce trebuia să-i răspundă? Henri fusese acolo, ştia numărul apartamentului, 40, la început avusese chef să-i vadă mutra bărbatului cu pricina şi, cum era singur, să-l înhaţe, nimic mai uşor: bătea la uşă, tipul deschidea, se trezea la pământ, iar după aceea, o curea pentru încheieturile mâinii… dar apoi?
Ce dorea cu adevărat domnul Péricourt? Să-l dea pe mâna poliţiei? Cum bătrânul nu dezvăluise nimic din ce avea de gând, Henri se întorsese de pe bulevardul Courcelles.
― Pleacă de la Lutetia la prânz, spuse el. Aveţi timp să-l băgaţi la zdup.
Domnului Péricourt nici nu-i trecuse prin cap aşa ceva. Voise să-l găsească pe omul acesta pentru sine însuşi. Ba chiar ar fi preferat să-i acopere fuga decât să trebuiască să-l împartă cu ceilalţi: îi veneau în minte imaginile unei arestări spectaculoase, ale unei interminabile anchete, ale unui proces…
― Bine.
Din punctul lui de vedere, întâlnirea se încheiase, dar Henri nu se mişca. Dimpotrivă, îşi puse picioarele unul peste altul, ca să arate că avea de gând să mai stea, şi încă mult, că înţelegea să obţină pe loc ceea ce meritase şi că n-avea să plece decât după aceea.
Domnul Péricourt ridică receptorul, îi ceru telefonistei să-i facă legătura cu ministrul Pensiilor, la el acasă, la minister sau oriunde altundeva, era urgent, voia să-i vorbească numaidecât.
Trebuiră să aştepte într-o tăcere apăsătoare.
În sfârşit, telefonul sună.
― Bine, spuse încet domnul Péricourt. Să mă contacteze imediat după aceea. Da. Extrem de urgent.
Apoi spre Henri:
― Ministrul a fost la defilarea de la Vincennes, ajunge acasă într-o oră.
Henri nu putea să suporte ideea de a rămâne acolo în aşteptare încă un ceas sau mai mult. Se ridică. Cei doi bărbaţi, care nu-şi strângeau niciodată mâna, se priviră, se măsurară pentru o ultimă oară şi se despărţiră.
Domnul Péricourt auzi paşii ginerelui îndepărtându-se, apoi se aşeză la loc, se răsuci şi se uită pe fereastră: cerul era de un albastru desăvârşit.
Cât despre Henri, el se întreba dacă trebuia să treacă pe la Madeleine.
Haide, că o dată n-o fi foc.
Răsunară trâmbiţe, cavaleria ridică tone de praf, apoi defilă artileria grea, piese enorme trase de
tractoare, după aceea urmară micile fortăreţe mobile ale tunurilor şi mitralierelor montate pe maşini, iar la sfârşit tancurile, se făcu ora zece, se terminase. Defilarea lăsa o ciudată impresie de plenitudine şi totodată de vid, ca aceea resimţită după unele focuri de artificii. Mulţimea se îndepărtă încet, aproape în tăcere, mai puţin copiii, fericiţi că puteau să alerge din nou.
Pauline îl strânse de braţ pe Albert în timp ce mergeau.
― Unde o să găsim un taxi? întrebă el cu o voce spartă.
Trebuia să treacă pe la gazde, unde Pauline avea să se schimbe înainte de a se duce la muncă.
― Ei, spuse ea, am cheltuit destul. Să luăm metroul, avem vreme, nu?
Domnul Péricourt aştepta apelul ministrului. Era aproape unsprezece când telefonul sună.
― A, dragă prietene, îmi pare rău…
Dar vocea ministrului nu era aceea a unui om căruia îi părea rău. De câteva zile încoace, se temea de apelul acesta, uimit fiind de faptul că nu-l primise încă: mai devreme sau mai târziu, domnul Péricourt avea să pună o vorbă pentru ginerele său, mai mult ca sigur.
Şi n-avea să fie deloc plăcut: ministrul îi datora multe, dar, de data aceasta, era neputincios, afacerea cimitirelor îi scăpase din mână, până şi preşedintele Consiliului se minunase, ce vă mai rămâne acuma de făcut…
― E în legătură cu ginerele meu, începu domnul Péricourt.
― A, prietene, cât de rău îmi pare…
― E grav?
― Teribil de grav. E… de tribunal.
― A, da? Chiar aşa?
― Ei bine, da. Fals în contractele cu statul, incompetenţă, furturi, traficuri, tentativă de corupţie, tot ce se poate mai grav!
― Bun aşa.
― Cum adică: bun?
Ministrul nu înţelegea.
― Voiam să aflu cât de mare e catastrofa.
― Majoră, dragul meu Péricourt, o să iasă sigur scandal. Fără să mai pui la socoteală că, în clipa de faţă, e jale peste tot! Cu tărăşenia aceasta a monumentelor eroilor, ai să fii de acord cu mine că trecem printr-o perioadă tare grea… Aşa că, înţelege-mă, m-am gândit să intervin pentru ginerele dumitale, dar…
