La Le Petit Journal, prinseră de perete o hartă a Franţei, înfipseră bolduri colorate în dreptul oraşelor şi satelor de unde erau sunaţi, din Alsacia, Bourgogne, Bretania, Franche-Comté, Saint-Vizier-de-Pierlat, din Villefranche, Pontiers-sur-Garonne şi chiar de la un liceu din Orléans…
La ora cinci după-masa, obţinură în sfârşit de la o primărie (în condiţiile în care până atunci niciuna nu voise să răspundă; ca şi Labourdin, edilii îşi pierduseră graiul de frică) numele şi adresele Suvenirului Patriotic şi ale tipografiei.
Încremeniră uluiţi în faţa numărului 52 de pe strada Louvre, nicio firmă; alergară pe strada Abbesses. La cinci şi jumătate, primul reporter ajuns găsi poarta încuiată.
În ediţia de seară a gazetelor, ziariştii nu aveau cine ştie ce elemente în plus, dar ceea ce ştiau le părea suficient pentru a se arăta mai categorici decât de dimineaţă.
Afişau certitudini:
CÂŢIVA PUNGAŞI AU VÂNDUT
FALSE MONUMENTE ALE EROILOR
Nu se ştie cât de mare este înşelătoria
După câteva ore de muncă, apeluri telefonice, răspunsuri, întrebări, ediţiile de seară îşi îngăduiră să nu mai aibă îndoieli:
MONUMENTE: MEMORIA BATJOCORITĂ A EROILOR NOŞTRI!
Mii de subscriptori anonimi traşi pe sfoară de nişte profitori lipsiţi de scrupule SCANDALOASA VÂNZARE
DE MONUMENTE ALE EROILOR
Câte victime?
RUŞINE HOŢILOR DE MEMORIE!
Nişte escroci foarte bine organizaţi au vândut sute de închipuite monumente ale eroilor SCANDALUL MONUMENTELOR EROILOR:
AŞTEPTĂM EXPLICAŢII DE LA GUVERN!
Valetul de etaj care urcă ziarele cerute de domnul Eugène îi găsi îmbrăcaţi ca în colonii. Cu pene.
― Cum adică, cu pene? îl luară ceilalţi la rost de cum ieşi din lift.
― Ei bine, da, îi lămuri tânărul fără nicio grabă, ca să-i mai fiarbă niţel. Cu pene!
Ţinea în mână cei cincizeci de franci meritaţi pentru serviciul adus, toată lumea n-avea ochi decât pentru bancnota aceea, dar voiau să ştie mai multe despre povestea cu penele.
― Ca nişte aripi de înger, pe spinare. Două pene mari, verzi. Foarte mari.
Degeaba încercau ei să-şi imagineze, era greu.
― Eu zic, adăugă flăcăul, că sunt din nişte pămătufuri şi că au lipit penele laolaltă.
Îl invidiau pe flăcău nu doar din pricina poveştii cu penele, ci şi pentru că se alesese cu cincizeci de franci, în condiţiile în care zvonul plecării domnului Eugène, a doua zi la prânz, începea să se răspândească fulgerător; fiecare se gândea la paguba ce-l aştepta, un muşteriu ca acesta nu întâlneşti decât o dată în viaţă, dacă ai noroc! Toţi îşi făceau în minte socoteala cât câştigase cutărică sau cutărescu, unii bombăneau că ar fi trebuit să pună banii la comun. În priviri se citeau păreri de rău, ranchiune… Câte comenzi are să mai dea domnul Eugène înainte să plece cine ştie pe unde? Şi cine are să-l servească?
Édouard citi ziarele cu patimă. Suntem iar nişte eroi! îşi repeta el.
Probabil că Albert era pe cale să facă acelaşi lucru, dar gândind altceva.
Ziarele aflaseră acum despre Suvenirul Patriotic. Degeaba se simţeau ei ofuscaţi, gazetarii tot salutau
şiretlicul, îndrăzneala („nişte escroci nemaipomeniţi”), chiar dacă o exprimau scandalizându-se. Mai rămânea de întocmit inventarul escrocheriei. Pentru aceasta, ar fi fost nevoie să ajungă până la bancă, dar la cine să apelezi într-o zi de 14 iulie ca să deschizi administraţiile şi să consulţi registrele? Nimeni.
Poliţia era pregătită să se repeadă pe 15, încă din zori. El şi Albert aveau să fie departe.
Departe, îşi repetă Édouard. Şi înainte ca ziarele şi poliţia să ajungă până la Eugène Larivière şi Louis Évrard, doi soldaţi dispăruţi în 1918… avem vreme să vizităm tot Orientul Mijlociu.
Filele gazetelor acopereau podeaua, ca odinioară paginile cataloagelor de-abia ieşite din tipar ale Suvenirului Patriotic.
Dintr-odată, lui Édouard i se făcu lehamite. Îi era cald. După câte o injecţie, i se întâmpla adesea să-l ia cu cald, în momentul în care îşi revenea.
Îşi scoase vesta colonială. Cele două aripi de înger se desprinseră şi se prăbuşiră.
Comisionarului i se spunea Coco. Ca să-şi înlocuiască braţul pierdut la Verdun, îşi meşterise un ham special care îi trecea peste piept şi-i înconjura umerii, legat de o oişte de lemn adăugată în faţa căruţului.
Mulţi schilozi, mai ales aceia care nu aveau decât ajutoarele de la stat, se transformaseră în nişte indivizi de o incredibilă inventivitate; născociseră nişte maşinuţe foarte ingenioase pentru ologi de ambele picioare, dispozitive artizanale din lemn, fier, piele care înlocuiau mâini şi picioare, ţara dispunea de nişte demobilizaţi foarte creativi, păcat că cei mai mulţi dintre ei nu aveau de lucru.
Prin urmare, pe pomenitul Coco, pe care hamul îl silea să tragă căruţul cu capul în jos şi corpul uşor într-o parte, ceea ce-i scotea şi mai mult în evidenţă asemănarea cu un cal de povară sau o vită la jug, Henri îl dibui la răscrucea dintre străzile Carpeaux şi Marcadet. Istovit de cât bătuse toată ziua străzile, de cât cutreierase în lung şi-n lat arondismentul, Pradelle cheltuise o avere pentru nişte ponturi răsuflate. De cum îl văzu pe Coco, înţelese că pusese mâna pe lozul cel mare; rareori se simţise atât de invincibil.
Haita (Henri citise ediţiile de seară ale ziarelor) avea să se adune în jurul poveştii acesteia cu monumentele la care ţinea atât de mult bătrânul Péricourt, dar el avea un avans suficient ca să-i învingă
pe toţi şi să-i aducă încăpăţânatului de moş îndeajuns de multe informaţii ca să-şi ţină făgăduiala cu telefonul dat ministrului, ministru care, în câteva minute, avea să-l ierte de toate păcatele.
Henri urma să fie iar alb ca neaua, să se bucure de-o nevinovăţie nou-nouţă, să o poată lua încă o dată de la capăt, fără să mai pună la socoteală ceea ce câştigase deja, moşia de la Sallevière pe cale de a fi în întregime reconstruită şi un cont în bancă ce-avea să pompeze în continuare din fondurile statului. Se implicase fără să se cruţe în povestea aceasta; aşa că acum, când dăduse de capătul cel bun, o să vadă ei cine e cu adevărat Henri d’Aulnay-Pradelle.
Henri îşi băgă mâna în buzunarul în care strângea bancnotele de cincizeci de franci, dar, când îl văzu pe Coco ridicând capul, trecu la celălalt buzunar, cel cu bancnotele de douăzeci şi cu mărunţiş, pentru că, cu numai câteva monede, putea să obţină acelaşi rezultat. Îşi înfundă mâna dreaptă în pantaloni şi-şi zdrăngăni bănuţii. Îşi puse întrebarea, pachetele cu cataloage pe care le-ai luat de pe strada Abbesses, a, da, făcu Coco, unde le-ai dus? Patru franci. Henri strecură patru franci în mâna comisionarului care se pierdu în mulţumiri.
