Dar pe strada Duhesme nu era niciun număr 44, ci un şantier şi nici ţipenie de om care să-i spună unde locuia acum bărbatul acesta care, de altfel, avea încă ambele mâini.
Albert pătrunse în apartamentul lui Édouard ca un curent de aer.
― Uite, uite, citeşte! urla el, fluturând ziarul boţit sub ochii unui Édouard care se trezea cu greu.
La unsprezece dimineaţa! se gândi el. Înţelese că ora n-avea aproape nicio legătură cu somnolenţa când descoperi, pe noptieră, seringa şi fiola goală. De mai bine de doi ani de când îl ştia pe tovarăşul său, Albert avea o mare experienţă care îi îngăduia, de la prima vedere, să deosebească o doză uşoară de una pustiitoare. După felul în care Édouard se scutura, îşi dădu seama că, de data aceasta, era vorba despre una lejeră, cea care permite neutralizarea efectelor mai devastatoare ale lipsei. Dar şi-aşa, câte doze îşi făcuse, câte injecţii, după aceea masivă care îi speriase atât de tare, pe Louise şi pe el?
― Eşti bine? întrebă Albert îngrijorat.
De ce purta ţinuta cumpărată la Bon Marché, una bună de îmbrăcat în colonii? Nu se potrivea deloc la Paris, era chiar destul de ridicolă.
Albert nu puse nicio întrebare. Prezentul, urgenţa era ziarul.
― Citeşte!
Édouard se ridică, citi, se trezi de tot, apoi aruncă gazeta în aer urlând „Rrăăă!”, ceea ce, la el, era semn de jubilare.
― Dar, bolborosi Albert, nu-ţi dai seama! Au aflat totul, acuma o să pună mâna pe noi!
Sărind din pat, Édouard apucă de pe masa cea mare sticla de şampanie rămasă în frapieră şi-şi turnă pe gât o cantitate fenomenală ― ce zgomot mai făcea! ― îl apucă o tuse îngrozitoare şi se ţinu de burtă, dar continua să danseze şi să urle, rrăăă!
Aşa cum se întâmplă în unele cupluri, uneori rolurile se schimbă. Văzându-şi camaradul descumpănit, Édouard înhăţă caietul cel mare de conversaţii şi scrise:
― Stai liniştit! PLECĂM!
Chiar că n-are simţul datoriei, se gândi Albert. Scutură jurnalul.
― Dar citeşte, pentru Dumnezeu!
La aceste cuvinte, Édouard se semnă cu înfrigurare de mai multe ori, îi plăcea la nebunie gluma aceasta.
Apoi luă din nou creionul:
― Habar n-au de NIMIC!
Albert ezită, dar fu nevoit să recunoască: articolul era foarte vag.
― Posibil, încuviinţă el, dar nu mai avem timp!
Înainte de război, văzuse o chestie asemănătoare la velodromul de la Cipale: câţiva ciclişti care se urmăreau, nimeni nu mai ştia care pe care, publicul era în delir. Astăzi, el şi Édouard trebuiau să alerge cât mai repede cu putinţă înainte ca falca lupului să-i înhaţe de spinare.
― Trebuie să plecăm, ce mai aşteptăm?
De săptămâni întregi spunea acelaşi lucru. De ce să aşteptăm? Édouard îşi căpătase milionul, nu?
― Aşteptăm vaporul, scrise Édouard.
Era ceva evident şi totuşi, Albert nu se gândise la faptul acesta: chiar dacă ar fi plecat numaidecât spre Marsilia, vaporul n-avea să fie la chei cu două zile mai devreme.
― Schimbăm biletele, declară Albert, plecăm în altă parte!
― Mai bătător la ochi de-atât… notă Édouard.
Era eliptic, dar clar. Într-un moment în care poliţia avea să-i caute, iar ziarele n-aveau să vorbească decât despre povestea aceasta, putea el oare, fără niciun risc, să-i spună angajatului de la Compania maritimă:
„Trebuia să plec la Tripoli, dar dacă aveţi vreo plecare spre Conakry ceva mai repede, mie-mi convine, uitaţi, plătesc diferenţa cu banii jos”?
Başca Pauline…
Dintr-odată, se albi la faţă.
Şi dacă-i spunea adevărul, iar ea, scandalizată, se apuca să-l denunţe? „Ce nemernicie!” zisese ea. „Ce ticăloşie!”
Peste apartamentul de la Lutetia se aşternu brusc tăcerea. Oriunde se uita, Albert se simţea prins în capcană.
Édouard îl luă cu drag pe după umeri, îl strânse în braţe.
Bietul Albert, părea el să spună.
Patronul de la tipografia de pe strada Abbesses profitase de pauza de prânz ca să deschidă ziarul. În timp ce-şi fuma prima ţigară, iar mâncarea era pusă la încălzit, citi articolaşul. Şi se sperie îngrozitor.
Domnul acela care venise în zori şi acum gazeta, Dumnezeule mare, reputaţia firmei sale avea să piardă
totul în povestea aceasta, căci el tipărise catalogul… O să-l bage în aceeaşi oală cu bandiţii, o să-l declare complice. Îşi strivi ţigara, stinse reşoul, îl sună pe omul lui de încredere, era nevoit să plece şi cum a doua zi era sărbătoare naţională, ne vedem joi.
Cât despre Henri, el sărea în continuare dintr-un taxi într-altul, neobosit, nervos, întunecat, punând întrebări într-un mod din ce în ce mai brutal, primind din ce în ce mai puţine răspunsuri. Bătu strada Poteau pe la ora două după-masa, apoi se întoarse pe strada Lamarck, după care pe străzile Orsel, Letort, dădea în stânga şi-n dreapta bacşişuri, zece franci, douăzeci de franci, strada Mont-Cenis, treizeci de franci unei femei care ar fi băgat mâna în foc că omul pe care-l căuta se numea domnul Pajol şi locuia pe strada Coysevox. Henri nu se alese nici de data asta cu nimic, era trei şi jumătate.
Răstimp, articolul din Le Petit Journal începuse să provoace încetul cu încetul scandal. Se dăduseră ici şi colo telefoane, ai citit ziarul? După prânz, câţiva cititori din provincie se apucaseră să sune la redacţii, explicaseră că plătiseră o arvună pentru un monument, se întrebau dacă nu cumva chiar despre ei era vorba, căci pomeniseră despre nişte victime.
