Dumnezeule, să se îngroape…
Mereu acelaşi lucru.
41
Ceea ce se întâmplă începând din 13 iulie ar putea să figureze în programa şcolilor de artificieri sau de specialişti în deminare ca un excelent exemplu de situaţie explozivă cu aprindere progresivă.
Când Le Petit Journal apăru dimineaţa, pe la ora şase şi jumătate, nu era decât un articolaş prudent, pe pagina întâi totuşi. Titlul nu pomenea decât o ipoteză, dar foarte promiţătoare: False monumente ale eroilor…
Ne îndreptăm spre un scandal naţional?
Doar treizeci de rânduri, dar între „Conferinţa de la Spa se prelungeşte fără să ducă la nimic”, bilanţul războiului: „Europa a pierdut 35 milioane de oameni” şi searbădul „Program al festivităţilor de la 14
iulie”, despre care li se împuiase capul cititorilor cum că n-avea să fie nici pe departe ca ultimul 14 iulie, de pomină, bineînţeles că informaţia atrase privirile.
Ce anunţa articolul? Nimic. De aici şi puterea lui, imaginarul colectiv putu să-şi facă în voie de cap.
Nimeni nu ştia nimic, dar se auzise că, „poate”, unele comune „ar fi” comandat nişte monumente ale eroilor unei firme „în privinţa căreia ar exista temeri” cum că nu ar fi decât „o firmă-fantomă”. Mai circumspect de atât nici că se putea.
Henry d’Aulnay-Pradelle fu printre primii care îl citi. Cobora din taxi şi, aşteptând deschiderea tipografiei (nu era decât şapte dimineaţa), cumpără Le Petit Journal, dădu peste articolaş, de furie aproape că
aruncă gazeta în rigolă, dar se stăpâni. Citi, reciti, cântări fiecare cuvânt. Îi mai rămânea un pic de timp, lucru care îl linişti. Dar nu mult, ceea ce îl înfurie şi mai tare.
Muncitorul în haină de lucru descuia poarta tipografiei. Henri era deja pe capul lui, bună ziua, îi întinse catalogul Suvenirului Patriotic, dumneata l-ai tipărit, cine sunt clienţii dumitale, dar nu era patronul.
― Iată, vine acum, uitaţi-l.
Un bărbat la vreo treizeci de ani, cu pacheţelul de mâncare după el, genul de fost şef de atelier care s-a însurat cu patroana, ţinea în mână Le Petit Journal făcut sul, dar, ce noroc, nu-l deschisese încă. Henri îi impresiona pe indivizii de teapa lui pentru că avea tot ce-i trebuie unui „Domn”, soiul de muşteriu care nu se uită la preţuri, pretenţios şi bogat. Astfel, atunci când Henri îl întrebă dacă puteau să stea de vorbă, ba bine că nu, răspunse fostul muncitor, şi în timp ce tipografii, presorii, zeţarii îşi începeau ziua de muncă, el arătă spre uşa de sticlă a biroului unde îşi primea clienţii.
Muncitorii trăgeau pe furiş cu ochiul, Henri se întoarse ca să nu fie văzut, scoase de la bun început două
sute de franci şi îi puse pe masă.
Muncitorii nu zăreau decât spinarea muşteriului, care avea nişte gesturi calme, de altfel plecă în curând, întrevederea nu durase, nu era semn bun, nu dăduse nicio comandă. Şi, cu toate acestea, patronul veni să-i vadă părând mulţumit, lucru cu atât mai surprinzător cu cât nu-i plăcea când îi scăpa vreo afacere.
Primise patru sute de franci, nu-i venea să creadă, doar ca să-i explice domnului că nu cunoştea numele clientului, un bărbat nici scund, nici înalt, nervos, oarecum neliniştit, agitat, care plătise cu bani peşin jumătate din comandă, iar restul, în ajunul livrării, dar nimeni nu ştia unde se dusese marfa, pentru că un comisionar venise să ia pachetele; trăgea un căruţ cu un singur braţ, un flăcău pe cinste.
― E de pe-aici.
Iată cu ce se alesese Henri. Nimeni nu-l cunoştea personal pe comisionarul cu căruţul, dar nu era prima oară când îl vedeau; în zilele acelea, ciungi erau pe toate drumurile, dar unul care să tragă un căruţ nu se vedea aşa de des.
― Poate că nu e chiar de-aici, spusese tipograful, vreau să spun că nu-i din cartier, dar trebuie că-i din împrejurimi…
Era şapte şi un sfert.
În antreu, cu respiraţia tăiată şi alb la faţă ca hârtia, mai să-l lovească damblaua, Labourdin se înfipse în faţa domnului Péricourt.
― Domnule preşedinte, domnule preşedinte (fără nici măcar să-i dea bineţe), să ştiţi că nu-i vina mea!
Îi întinse Le Petit Journal de parcă era cuprins de flăcări.
― Ce catastrofă, domnule preşedinte! Dar vă dau cuvântul meu…
De parcă cuvântul lui ar fi avut vreodată vreo valoare.
Mai că îl pufnea plânsul.
Domnul Péricourt apucă ziarul şi se închise la el în birou. Labourdin rămase în antreu, neştiind cum trebuia să se poarte, era ceva de făcut? Dar îşi aminti că preşedintele îi zicea adesea: „Să nu te iei niciodată după capul tău, Labourdin, aşteaptă să ţi se spună…”
Se hotărî să aştepte ordinele, se aşeză în salon, slujnica apăru, aceea pe care, cu ceva vreme în urmă, o ciupise de ţâţe, bruneţica, bună rău. Ea se ţinu departe ca să-l întrebe dacă dorea ceva.
― Nişte cafea, îi spuse el cu lehamite.
Labourdin n-avea chef de nimic.
Domnul Péricourt reciti articolul, scandalul avea să izbucnească diseară sau mâine. Lăsă ziarul pe birou, fără mânie, era prea târziu. Îţi venea să juri că pierdea un centimetru la fiecare veste proastă, umerii i se prăbuşeau, spinarea i se încovoia, el tot se împuţina.
Aşezându-se la birou, văzu gazeta de-a-ndoaselea. Scânteia provocată de acest articol avea să fie de ajuns ca să aprindă fitilul, se gândi el.
Pe bună dreptate, de altfel: de îndată ce aflară de articolaşul confratelui de la Le Petit Journal, reporterii de la Le Gaulois, L’Intransigeant, Le Temps, L’Écho de Paris dăduseră năvală, chemaseră taxiuri, îşi sunaseră sursele. Luată la întrebări, administraţia rămase mută, semn că nu era lucru curat la mijloc. Toţi erau pe picior de război, convinşi că atunci când o să izbucnească vâlvătaia, de primă o să aibă parte cei din avanposturi.
*
În ajun, când deschisese eleganta cutie de la Bon Marché, înlăturase hârtia de mătase şi descoperise incredibila ţinută pe care i-o cumpărase Albert, Édouard ţipase de bucurie. Încă de la prima privire, îi plăcuse la nebunie. Avea acolo un pantalon scurt de culoare kaki ce-i ajungea până la genunchi, o cămaşă
bej, o curea cu franjuri ca la vestele de cowboy din ilustraţii, nişte şosete lungi de culoarea fildeşului, o haină maroniu-deschis, încălţări de brusă şi o pălărie cu ditamai borurile, al cărei rost era să-l apere de un soare teribil. Totul cu buzunare pretutindeni, era o nebunie. O ţinută de safari de carnaval! Nu lipsea decât cartuşiera şi puşca de un metru patruzeci ca să-l transforme într-un adevărat Tartarin. O îmbrăcase imediat şi răcnise de bucurie când se admiră în oglindă.
În aceste veşminte neverosimile îl văzură angajaţii de la Lutetia când îi aduseră comanda: o lămâie, şampanie şi supă de legume.
