încercare într-ale singurătăţii, dar era o nimica toată pe lângă perioada aceasta de descurajare, care începea să semene cu o coborâre în infern; avea momente în care se simţea pe punctul de a se preda ca să termine odată cu toate.
Cu toate acestea şi pentru că nu putea să stea cu braţele încrucişate, profitând de somnul lui Édouard, pe înserat, Albert coborî la recepţie şi le confirmă faptul că domnul Larivière avea să plece pe 14 la prânz.
― Cum adică, „confirmaţi”? întrebă recepţionerul.
Bărbatul înalt, cu un chip sever, făcuse războiul şi văzuse o schijă trecând atât de aproape de el, încât
pierduse o ureche. Cu câţiva centimetri mai încolo, s-ar fi trezit cu aceeaşi mutră ca şi Édouard, dar avusese mai mult noroc: braţul drept de la ochelari îi stătea lipit de cap mulţumită unei benzi adezive a cărei culoare era frumos asortată cu epoleţii care acopereau cicatricea găurii pe unde schija îi pătrunsese în craniu. Albert se gândi la zvonul potrivit căruia unii soldaţi trăiau şi-acum cu o schijă de obuz în creier, schijă pe care medicii n-o putuseră scoate, dar nimeni nu întâlnise un asemenea rănit în carne şi oase.
Poate că recepţionerul era unul dintre morţii aceia încă pe picioare. Dacă aşa stăteau lucrurile, îşi păstrase minţile întregi; era pe deplin capabil să facă deosebirea între un domn şi un calic. Se strâmbă
uşor. Orice ar fi spus el, în ciuda costumului curat şi a pantofilor lustruiţi, Albert rămânea un om din popor, lucru care se vedea din gesturile lui, poate şi după accent sau după acel respect pe care fără de voie îl arăta când avea de-a face cu indivizi în uniformă, fie ea de recepţioner.
― Domnul Eugène ne părăseşte, aşadar?
Albert confirmă. Prin urmare, Édouard nu le spusese că pleacă. Se gândise vreodată cu adevărat la plecare?
― Cum nu! scrise Édouard când se trezi.
Literele îi erau tremurate, dar lizibile.
― Bineînţeles, plecăm pe 14!
― Dar n-ai pregătit nimic… insistă Albert. Vreau să spun, nu tu valiză, nu tu haine…
Édouard îşi trase una peste frunte, cât de tâmpit sunt…
Cu Albert, nu purta aproape niciodată mască, mirosul acela din gât, de stomac întors pe dos, era uneori greu de îndurat.
Orele treceau, iar Édouard se simţea mai bine. Se hrăni din nou şi, deşi nu reuşea să stea mult timp în picioare, luni, starea păru să i se îmbunătăţească realmente, în mare nu mai erau motive de îngrijorare.
Când plecă, Albert şovăi dacă să-i ia materialul, heroina, restul de fiole de morfină, dar socoti că n-avea să
fie lucru uşor; în primul rând, Édouard n-avea să-l lase s-o facă, apoi îi lipsea curajul, puţina tărie ce-i mai rămăsese urma s-o irosească în aşteptarea plecării, în număratul orelor.
Cum Édouard nu pregătise nimic, se duse să-i cumpere nişte haine de la magazinul Bon Marché. Ca să fie sigur că nu ia ceva de prost-gust, ceru sfatul unui vânzător, un bărbat la vreo treizeci de ani, care îl măsură de sus până jos. Albert voia ceva „foarte şic”.
― Ce fel de „şic” căutăm?
Vânzătorul, în aparenţă foarte interesat de răspuns, se apleca spre Albert şi se uita ţintă în ochii lui.
― Ei bine, bolborosi Albert, şic, adică…
― Da…?
Albert căuta… Nu-i trecuse niciodată prin minte că prin „şic” se putea înţelege altceva decât „şic”. Arătă
în dreapta lui spre un manechin îmbrăcat din cap până-n picioare, de la pălărie până la pantofi, inclusiv cu pardesiu.
― Ăsta mi se pare şic…
― Acuma înţeleg mai bine, spuse vânzătorul.
Scoase costumul cu grijă, îl întinse pe tejghea şi îl contemplă dându-se în spate cam un metru, de parcă
ar fi admirat pânza unui maestru.
― Domnul are un gust desăvârşit.
Îi recomandă câteva cravate şi cămăşi, Albert se prefăcu nehotărât, acceptă totul, apoi se uită cu uşurare la vânzătorul care împacheta întreaga ţinută.
― Mi-ar mai trebui… încă una, zise el atunci. Pentru la faţa locului…
― La faţa locului, foarte bine, repetă vânzătorul care termina de legat pachetele. Dar care loc?
Albert nu voia să-i dezvăluie destinaţia, nici vorbă, dimpotrivă, trebuia să fie şiret.
― Coloniile, declară el.
― Bine…
Vânzătorul se arătă dintr-odată foarte curios. Poate că şi el avusese cândva dorinţe, planuri.
― Şi o ţinută de ce fel, vă rog?
Părerea pe care o avea Albert despre colonii era făcută din nimicuri, cărţi poştale, zvonuri, imagini din reviste.
― Ceva care să se potrivească bine acolo…
