Era miezul zilei.
Trase cordonul şi porunci să i se dea de urmă ginerelui. Să vină. Să lase orice altceva baltă.
39
În mijlocul după-amiezii, Henri d’Aulnay-Pradelle pătrunse în marea poştă de pe strada Louvre şi alese o bancă ce-i îngăduia să observe şirurile de căsuţe poştale care acopereau pereţii, nu departe de monumentala scară ce ducea la etaj.
Căsuţa numărul 52 se afla la vreo cincisprezece metri de el. Se prefăcu absorbit de lectura ziarului, dar înţelese repede că nu putea să rămână multă vreme în locul acela. Înainte să ia ce-aveau de luat din căsuţă, mai mult ca sigur că samsarii se uitau bine primprejur ca să vadă dacă totul era în odine şi nu încăpea îndoială că nu treceau în miezul zilei, ci mai degrabă dimineaţa. În sfârşit, acuma că era aici, se trezea prins în cea mai cumplită dintre spaimele sale: astăzi, pungaşii riscau mai mult dacă veneau să-şi ia ultimele plăţi decât dacă se urcau într-un tren pentru celălalt capăt al Europei sau într-un vapor spre Africa.
N-or să vină.
Or, el nu avea prea mult timp.
Ideea aceasta îl doborî.
Părăsit de personal, lăsat de izbelişte de asociaţi, renegat de socru-său, abandonat de nevastă-sa, fără
nicio perspectivă în catastrofa care se anunţa… Trăise cele mai rele trei zile din viaţa lui până la chemarea aceasta in extremis, curierul care venise de urgenţă după el, cuvintele acelea mâzgălite pe o carte de vizită a lui Marcel Péricourt: „Vino numaidecât să mă vezi”.
Până să ia un taxi, să ajungă pe bulevardul Courcelles, să se întâlnească cu Madeleine la etaj… Tot cu zâmbetul ei tâmp, o gâscă ce stătea să ouă. Nu părea să-şi amintească nici măcar că îl condamnase cu nepăsare cu două zile în urmă.
― A, te-au găsit, dragule?
De parcă răsufla uşurată. Ce ticăloasă. Îl trimisese pe curier să-i dea de urmă până în patul lui Mathilde de Beausergent, de-ţi venea să te întrebi de unde ştia atâtea.
― Sper că nu te-a întrerupt înainte de orgasm! se interesă Madeleine.
Şi cum Henri trecu prin faţa ei fără să răspundă, adăugă:
― A, da, te duci la tata… Încă o treabă de bărbaţi, cât de insuportabili puteţi fi…
Apoi, îşi împreună mâinile pe burtă şi se întoarse la activitatea ei preferată: încerca să ghicească dacă
picioarele sau poate călcâiele sau poate coatele făceau cocoaşele acelea, animăluţul dinăuntru era ca un peşte în apă; îi plăcea la nebunie să-i vorbească.
Pe măsură ce trecea timpul, iar nenumăraţii clienţi se îmbulzeau la ghişee şi toate căsuţele poştale se deschideau, mai puţin aceea pe care o supraveghea el, Henri îşi schimbă poziţia, băncuţa, etajul, urcă
unde se putea fuma, scrutând parterul. Lipsa aceasta de acţiune îl ucidea încetul cu încetul, dar ce să
facă altceva? Se apucă din nou să-l blesteme pe bătrânul Péricourt, din vina căruia înţepenea aşteptând acolo, neputincios. I se păruse foarte necăjit. Omul acela avea să moară în picioare, dar se vedea pe el cât este de obosit, umerii căzuţi, cearcănele vineţii… Trecuse ceva vreme de când dădea semne de slăbiciune, dar starea părea să i se fi degradat şi mai mult. La Jockey se şoptea că, de când i se făcuse rău în noiembrie anul trecut, nu mai era chiar acelaşi. Deşi era un adevărat sfinx, doctorul Blanche cobora privirea când se vorbea despre Marcel Péricourt, ceea ce spunea totul. Semnul care nu înşela, la Bursă, anumite acţiuni fuseseră date în scădere. De atunci, mai crescuseră şi totuşi…
Lui Henri i se părea de neîndurat să ajungă la sapă de lemn când bătrânului încăpăţânat avea să-i bată
ceasul, adică prea târziu. Măcar de-ar fi putut să-şi dea obştescul sfârşit acum şi nu peste şase luni sau un an… Fireşte, de testament nu se putea atinge, de contractul prenupţial nici atât, dar Henri avea o încredere de nestrămutat în capacitatea sa de a obţine ceea ce voia de la femei, calitate care nu fusese dezminţită decât de nevasta-sa (culmea!). Dar dacă ar fi nevoie, ar găsi el putere, iar pe Madeleine ar înghiţi-o dintr-o îmbucătură; avea să-şi capete partea din averea bătrânului, pe cuvântul lui de soldat. Ce păcat. Voise prea mult sau prea repede… N-are niciun rost să se gândească la trecut, gata, Henri era un om de acţiune, nu se văicărea.
― Te pândesc mari necazuri, îi spusese bătrânul Péricourt când Henri se aşezase în faţa lui, în mână cu cartea de vizită care îi ordona să vină.
Henri nu zisese nimic pentru că era adevărat. Ceea ce încă se mai putea îndrepta ― micile probleme din cimitire ― devenea, odată cu acuzaţia de corupere a unui funcţionar, o dificultate aproape insurmontabilă.
Aproape. Adică nu pe de-a-ntregul insurmontabilă.
Or, tocmai, dacă Péricourt îl convoca, dacă se cobora până acolo încât să-l cheme, dacă îi luase urma până
în patul uneia dintre amante însemna că avea mare nevoie de el.
Despre ce oare era vorba de ajunsese să trimită după el, Henri d’Aulnay-Pradelle, al cărui nume nu-l rostea decât cu dispreţ? Henri habar n-avea, ştia numai că era acolo, în biroul moşului, aşezat şi nu în picioare, că nu ceruse nimic. Nu puse nicio întrebare.
― Fără mine, n-ai cum să-ţi rezolvi necazurile.
Henri făcu o primă greşeală din pricina amorului său propriu, îşi îngădui să se strâmbe uşor a îndoială.
Domnul Péricourt reacţionă cu o violenţă pe care ginerele nu i-o cunoştea.
― Eşti mort! urlă el. Mă auzi? Mort! Cu ce ţi se pune ţie în cârcă, statul o să-ţi ia tot, bunurile, reputaţia, tot, n-ai să-ţi mai revii! Şi ai să sfârşeşti la închisoare.
Henri făcea parte din soiul acela de oameni care, după o greşeală tactică majoră, sunt capabili să dea dovadă de o nemaipomenită intuiţie. Se ridică şi ieşi.
― Stai pe loc! strigă domnul Péricourt.
Fără să şovăie o clipă, Henri se întoarse, străbătu încăperea cu un pas hotărât, se propti în mâini de
biroul socrului său, se aplecă şi zise:
― Atuncea, ia nu-mi mai puneţi nervii la-ncercare. Aveţi nevoie de mine. Nu ştiu de ce, dar, ca lucrurile să
fie clare, orice mi-aţi cere, condiţiile mele sunt aceleaşi. Ministrul vă e dator? Foarte bine, atunci interveniţi personal pe lângă el, îl puneţi să arunce la gunoi toate învinuirile, nu mai vreau nicio acuzaţie împotriva mea.
După care se aşeză la loc în fotoliu, picior peste picior, ai fi băgat mâna în foc că era la Jockey şi aştepta ca majordomul să-i aducă paharul de coniac. Oricine, într-o asemenea situaţie, ar fi tremurat, întrebându-se ce-avea să i se ceară în schimb, dar nu Henri. De trei zile de când se tot gândea la dezastrul ce-l aştepta, se simţea gata de orice. Spuneţi-mi pe cine trebuie să omor.
