Domnul Péricourt se văzu nevoit să-i explice totul: cum comandase un monument al eroilor, înşelătoria la nivel naţional, el fiind probabil cea mai importantă victimă, cea mai cunoscută. Henri avu bunul-simţ să
nu zâmbească. Şi începu să înţeleagă ce anume avea să-i ceară socru-său.
― Scandalul e iminent, îl lămuri Marcel Péricourt. Dacă poliţia îi arestează înainte să fugă, toată lumea o să se ocupe de ei, guvernul, justiţia, ziarele, asociaţiile, victimele, foştii combatanţi… Iar eu nu vreau lucrul acesta. Găseşte-i.
― Ce vreţi să faceţi cu ei?
― Nu te priveşte.
Henri fu convins că Péricourt însuşi habar n-avea, dar nu era treaba lui.
― De ce eu? întrebă el.
Îşi muşcă imediat limba, dar era prea târziu.
― Ca să le dăm de urmă ticăloşilor ăstora e nevoie de un ticălos de-acelaşi soi.
Henri încasă ocara. Domnului Péricourt îi păru rău pentru insultă, dar nu pentru că mersese prea departe, ci pentru că risca să fie contraproductivă.
― Mai mult, n-avem timp, adăugă el cu o voce mai împăciuitoare. E o chestiune de ore. Şi nu te am decât pe tine la îndemână.
Pe la orele şase seara, după ce-şi schimbase de vreo zece ori poziţia, fu nevoit să accepte adevărul: strategia cu aşteptatul în poşta de pe strada Louvre n-avea să dea roade. Cel puţin, nu în ziua aceea. Şi nimeni nu putea să spună dacă mai era şi-un mâine.
Ce soluţie avea Henri, dacă nu să aştepte la poşta de la Louvre ipotetica venire a clienţilor căsuţei poştale numărul 52? Tipografia care tipărise catalogul?
― Nu te duce acolo, îi spusese Péricourt. O să trebuiască să pui întrebări, iar dacă se răspândeşte vestea că cineva are probleme cu tipografia, or să ajungă până la clienţi, la firmă, la escrocherie şi o să
izbucnească scandalul.
Dacă nu era tipografia, rămânea banca.
Suvenirul Patriotic primise bani de la muşteriii săi, dar ca să afle la ce bancă fuseseră vărsate fondurile colectate, era nevoie de timp, de autorizaţii, lucruri pe care Henri nu le avea.
Şi se întorcea mereu de unde plecase: poşta sau nimic.
Îşi urmă firea şi alese răzvrătirea. În ciuda interdicţiei domnului Péricourt, luă un taxi până la tipografia Rondot, de pe strada Abbesses.
În taxi, răsfoi încă o dată catalogul Suvenirului Patriotic pe care i-l dăduse socru-său… Reacţia domnului Péricourt o depăşea pe aceea a unui om de afaceri priceput victimă a unei înşelătorii, transforma totul într-o problemă personală. Atunci, despre ce era vorba?
Taxiul rămase blocat multă vreme pe strada Clignancourt. Henri închise catalogul, cuprins de o oarecare admiraţie. Căuta nişte escroci iscusiţi, o bandă organizată, experimentată, împotriva căreia nu avea prea multe şanse, pentru că deţinea puţine elemente şi dispunea de încă şi mai puţin timp. Fără să vrea, simţea un fel de apreciere faţă de calitatea acestei înşelătorii. Catalogul acesta era aproape o capodoperă. Dacă
n-ar fi tins atât de mult spre un rezultat de care depindea viaţa lui, toate acestea i-ar fi smuls un zâmbet.
În schimb, se jură că, dacă era să fie care pe care, avea să i-o tragă la nevoie micii găşti cu grenada
ofensivă, cu iperita, cu mitraliera. O gaură de şoarece de îi lăsau, avea să facă un măcel. Îşi simţi muşchii abdominali, pectoralii întărindu-se, buzele strângându-se…
Chiar aşa, gândi el. Daţi-mi o şansă din zece mii şi sunteţi morţi.
40
„Nu se simte prea bine”, le răspundea Albert tuturor acelora care, la Lutetia, îşi făceau griji pentru că nu mai aveau nicio veste despre domnul Eugène. De două zile, nu-l mai văzuse nimeni, nu mai chema pe nimeni; oamenii se obişnuiseră cu enormele bacşişuri, astfel că unii erau dezamăgiţi când, dintr-odată, nu le mai primiră.
Albert refuză să-l cheme pe medicul hotelului. Acesta veni totuşi, Albert crăpă uşa, e mai bine, mulţumesc, se odihneşte, şi i-o închise în nas.
Édouard nu se simţea mai bine, nu se odihnea, vomita tot ce înghiţea, gâtul îi fornăia ca nişte foale de forjă, iar febra nu-i scădea. Îşi revenea foarte greu. O să fie el în stare să călătorească? se întreba Albert.
Cum naiba îşi făcuse rost de heroină? Albert nu ştia dacă era o cantitate mare, nu se pricepea la asemenea treburi. Iar dacă nu-i era de-ajuns, dacă Édouard avea nevoie de alte doze în timpul traversării de câteva zile, ce-o să se întâmple cu ei? Albert, care nu urcase în viaţa lui pe un vapor, se temea să n-aibă rău de mare. Dacă i-ar fi fost peste puteri să se îngrijească de tovarăşul său, cine avea s-o facă?
Când nu dormea sau nu vomita din gâtu-i căscat puţinul pe care Albert izbutea să-l înduplece să înghită, Édouard rămânea cu ochii în tavan, fără să se mişte; nu se ridica decât ca să se ducă la toaletă, Albert stătea la pândă. „Nu încuia cu cheia, spunea el, să pot să-ţi sar în ajutor dacă ţi se întâmplă ceva.” Până şi la toaletă…
Nu ştia ce să facă mai întâi.
Îşi dedică duminica întreagă îngrijirii tovarăşului său. Édouard rămânea de cele mai multe ori întins, ud leoarcă de sudoare, cuprins de spasme violente urmate de horcăituri. Albert se tot ducea de la cameră la baie şi înapoi cu rufărie curată, comanda şodouri, supe de carne, sucuri de fructe. La sfârşitul zilei, Édouard cerea o doză de heroină.
― Ca să mă ajute, scrise el febril.
Din slăbiciune, pentru că starea camaradului său îl scotea din minţi, fiindcă apropierea plecării îl speria foarte tare, Albert acceptă, dar îi păru imediat rău: habar n-avea cum trebuia să facă şi, încă o dată, se băga într-o chestie…
În ciuda gesturilor sale, aproximative din pricina excitaţiei şi a unei enorme oboseli, se vedea că Édouard era obişnuit cu heroina: Albert descoperea o nouă infidelitate, lucru care îl răni. Făcu totuşi pe asistentul, ţinu seringa, frecă rotiţa brichetei de meşa de câlţi…
Totul semăna mult cu începuturile lor. Luxosul apartament de la Lutetia n-avea nimic de-a face cu spitalul militar unde, cu doi ani în urmă, Édouard fusese la un pas să moară din pricina septicemiei pe când tot aştepta să fie transferat la un spital parizian, dar apropierea celor doi bărbaţi, felul în care cel dintâi îl îngrijea pe cel de-al doilea, ca un tată, dependenţa lui Édouard, adânca lui nefericire, disperarea sa pe care Albert, cu generozitate, vinovăţie, nepricepere, încerca să o zăgăzuiască, le stârneau, şi unuia, şi celuilalt, amintiri despre care era greu de spus dacă se dovedeau aducătoare de linişte sau de griji. Totul semăna cu un cerc care se închidea, întors la punctul de plecare.
Imediat după injecţie, Édouard se scutură dintr-odată, de parcă cineva l-ar fi lovit cu sălbăticie în spinare, trăgându-i capul înapoi, de păr… Mişcarea nu dură decât câteva secunde; el se întinse pe-o parte, pe faţă
i se citea uşurarea şi se lăsă în voia unei binefăcătoare somnolenţe. Albert rămase să-l privească cu mâinile ce i se bălăbăneau pe lângă trup. Îşi simţea pesimismul pe cale să învingă. Pe lângă faptul că nu crezuse vreodată că o să reuşească o dublă escrocherie, la bancă şi la subscripţie, nici că, în cazul în care ar fi izbândit, o să izbutească să plece din Franţa, nu mai vedea nici cum o să fie în stare, cu un tovarăş
de călătorie care se simţea atât de rău, să ia trenul spre Marsilia şi apoi vaporul pentru o traversare de mai multe zile fără să bată la ochi. Iar toate acestea fără s-o pună la socoteală pe Pauline, din pricina căreia era în mare încurcătură: să mărturisească? Să dispară? Să o piardă? Războiul fusese o grozavă
