Ceea ce se întâmpla era aşa de nemaipomenit, că domnişoara Raymond îşi pierdu răsuflarea. Pe scurt, de când lucra pentru primarul de arondisment, aşa ceva chiar că nu se mai văzuse vreodată. Că străbătuse de trei ori încăperea fără ca lui să i se scurgă ochii după ea, haide, mai treacă-meargă… dar să ocolească
de trei ori biroul fără ca el să-i bage mâna pe sub fustă, cu arătătorul în sus…
De câteva zile încoace, Labourdin nu mai era el însuşi, ochii îi erau sticloşi, gura îi atârna, n-ar fi băgat de seamă nici dacă domnişoara Raymond ar fi dansat din buric. Era alb la faţă, se mişca greu, ca un om care se aşteaptă dintr-o clipă într-alta la un atac de inimă. Să-i fie de cap, gândea ea. Crăpi, împuţitule. Brusca decrepitudine a şefului său era prima alinare de care avea parte de când fusese angajată. O
binecuvântare.
Labourdin se ridică, îşi puse încet vesta, îşi luă pălăria şi ieşi din birou fără să scoată o vorbă. Un colţ al cămăşii i se ivea din pantaloni, soiul acela de detaliu care transformă orice om într-un păduchios. În mersul lui greoi, era ceva dintr-un bou care pleacă la abator.
La vila Péricourt, i se spuse că domnul Péricourt nu era acasă.
― O să aştept… zise el.
Apoi împinse uşa de la salon, se prăbuşi pe prima canapea, iar domnul Péricourt îl găsi, trei ceasuri mai
târziu, în aceeaşi poziţie.
― Ce faci dumneata aici? întrebă el.
Vederea domnului Péricourt îl zăpăci de tot.
― Ah! Domnule preşedinte… domnule preşedinte… zise Labourdin, încercând să se ridice.
Iată tot ce găsi, convins că prin aceste cuvinte, „domnule preşedinte”, spusese totul, explicase totul.
În ciuda enervării sale, domnul Péricourt se purta cu Labourdin cu o blândeţe de ţăran. „Ia lămureşte-mă”, îi spunea el uneori cu răbdarea aceea pe care oamenii nu o au decât cu vacile şi idioţii.
Dar în ziua aceea rămase rece, silindu-l pe Labourdin să se străduiască din răsputeri să se ridice de pe canapea şi să explice, să nu mă-nţelegeţi greşit, domnule preşedinte, nimic nu lăsa să se întrevadă, chiar şi dumneavoastră, sunt sigur, şi toată lumea, cum să ne treacă prin minte un asemenea lucru etc.
Interlocutorul îi îngădui să-şi reverse puhoiul de cuvinte fără rost. De altfel, nici nu-l mai asculta. Nu merita osteneala de a continua. Cât despre Labourdin, el îşi vedea de văicărelile lui:
― Imaginaţi-vă, domnule preşedinte, că Jules d’Épremont nici nu există!
Mai că-l admira.
― Cum naiba! Un membru al Institutului care lucrează în cele Americi nu poate să nu existe! Schiţele, desenele acelea nemaipomenite, sublimul proiect au fost totuşi realizate de cineva!
Ajuns în stadiul acesta, Labourdin avea neapărată nevoie de un ghiont, fără de care mintea lui avea să-nceapă să se învârtească în cerc, ceea ce putea să-l ţină ore întregi.
― Şi, prin urmare, el nu există, rezumă domnul Péricourt.
― Aşa-i! strigă în gura mare Labourdin, de-a dreptul fericit că era atât de bine înţeles. Adresa, strada Louvre numărul 52, imaginaţi-vă că nici ea nu există! Şi ştiţi ce se află acolo?
Tăcere. Oricare ar fi fost împrejurările, Labourdin se dădea în vânt după ghicitori, tâmpiţilor le place să
facă furori.
― Poşta! răcni el. Biroul poştal! Nu e o adresă, e o căsuţă poştală!
Era uluit de fineţea vicleşugului.
― Şi de-abia acum îţi dai tu seama de toată tărăşenia…
Labourdin luă reproşul ca pe o încurajare.
― Chiar aşa, domnule preşedinte! Nu uitaţi (ridică arătătorul ca să sublinieze subtilitatea abordării sale), aveam eu o bănuială. Desigur, primisem recipisa, o scrisoare bătută la maşină care explica faptul că
artistul era în cele Americi şi că toate desenele acestea pe care le cunoaşteţi, dar în sfârşit, eu…
Se strâmbă atunci a îndoială şi dădu din cap de parcă ar fi vrut să exprime ceea ce cuvintele nu puteau traduce: profunda lui perspicacitate.
― Şi ai plătit? i-o tăie domnul Péricourt glacial.
― Dar, dar, dar, dar… cum adică? Bineînţeles, domnule preşedinte, că am plătit!
Era categoric.
― Fără plată, nici comandă! Şi fără comandă, nici monument! Altfel nu se putea! Arvuna i-am dat-o Suvenirului Patriotic, n-am avut de ales!
Însoţindu-şi cuvintele cu gesturi, scoase din buzunar un fel de ziar. Domnul Péricourt i-l smulse din mâini.
Îl răsfoi nervos. Labourdin nici măcar nu-l lăsă să pună întrebarea care-i stătea pe limbă.
― Societatea aceasta nu există! urlă el. E o societate…
Se opri brusc. Cuvântul acesta, pe care totuşi îl sucise şi răsucise în ultimele două zile, nu-i mai venea în minte.
― Este o societate… reluă el, fiindcă observase că mintea îi funcţiona oarecum ca un motor de maşină, dădeai de mai multe ori din manivelă şi, uneori, pornea din nou. Imaginară! Am găsit, imaginară!
