Celelalte dăţi, îşi iţea capul pe trotuar înainte de a ieşi, doar ca să se încredinţeze că eşafodul ce lipsea de dimineaţă nu fusese ridicat între timp în faţa gurii lui de metrou, mai ştii.
În geantă, în care cei mai mulţi dintre angajaţi îşi aduceau masa de prânz, Albert căra în seara aceea nouăzeci şi nouă de mii de franci în bancnote mari. De ce nu o sută de mii, poate că din superstiţie, ei bine, nu, deloc: era o chestiune de eleganţă. De estetică ― una de contabil, bineînţeles, totul e relativ pe lumea aceasta ―, dar de estetică, pentru că, cu suma cu pricina, Suvenirul Patriotic se putea făli cu faptul de a fi escrocat un milion o sută unsprezece mii de franci. Pentru Albert, erau frumoase toate cifrele acestea de 1 care urmau unele după altele. Suma minimă stabilită de Édouard fusese, aşadar, depăşită de mult, iar dintr-un punct de vedere mai personal, pentru Albert era o zi de biruinţă. Era într-o sâmbătă, 10
iulie, le ceruse şefilor un concediu excepţional de patru zile cu prilejul sărbătorii naţionale şi, cum la ora redeschiderii băncii, pe 15 iulie, urma, în mod normal, să fie pe vapor în drum spre Tripoli, ziua aceea era ultima pe care o petrecea la bancă. Ca şi la armistiţiul din 1918, faptul că scăpa cu viaţă din toată
povestea aceasta îl lăsa mut de uimire. Un altul în locul lui s-ar fi crezut nemuritor. Dar Albert nu izbutea să se vadă pentru a doua oară supravieţuitor; degeaba se apropia momentul îmbarcării pentru colonii, el tot nu credea cu-adevărat.
― Pe săptămâna viitoare, domnule Maillard!
― Poftim? Cum? Ăăă… Da, bună seara…
Din moment ce era încă în viaţă, iar emblematicul milion, atins şi chiar depăşit, Albert se întreba dacă n-ar fi fost mai rezonabil să schimbe biletele de tren şi de vapor şi să grăbească plecarea. Dar, în privinţa aceasta, era şi mai nehotărât decât pentru restul.
Să plece, da, foarte repede, imediat dacă ar fi fost cu putinţă… dar Pauline?
De o sută de ori încercase să-i vorbească şi tot de atâtea ori se dăduse bătut. Pauline era minunată, satin pe dinăuntru şi catifea pe dinafară şi citită într-un hal!
Dar era una dintre fetele acelea din popor din care se fac cucoanele. Nunta în alb, apartamentul, copiii, trei, poate patru, aşa arăta viitorul. Dacă n-ar fi fost decât după el, Albert n-ar fi avut nimic împotriva unei vieţişoare liniştite cu Pauline şi câţiva plozi, poate chiar patru, ba chiar i-ar fi plăcut să-şi păstreze slujba la bancă. Dar acum, că era un escroc în toată regula şi, în curând, cu voia lui Dumnezeu, de nivel internaţional, perspectiva aceasta pălea şi, odată cu ea, Pauline, nunta, copiii, apartamentul şi cariera la bancă. Nu-i rămânea decât o soluţie; să-i mărturisească totul, s-o convingă să-l însoţească, peste trei zile, cu un milion de franci în bancnote mari într-o valiză, un prieten cu faţa despicată în două ca un pepene şi jumătate din poliţiştii francezi pe urmele lor.
Cu alte cuvinte, imposibil.
Sau să plece singur.
Să-i ceară un sfat lui Édouard era ca şi cum ar fi vorbit cu pereţii. Până la urmă, deşi ţinea nespus de mult la el pentru tot felul de motive contradictorii, lui Albert i se părea că Édouard e destul de egoist.
Se ducea să-l vadă o dată la două zile, între pusul la ciorap al banilor şi întâlnirile cu Pauline. Cum în apartamentul din fundătura Pers nu mai stătea acum nimeni, Albert considerase că nu e prudent să lase acolo averea de care le depindea viitorul. Căutase o soluţie, ar fi putut să închirieze un seif într-o bancă, dar nu avea încredere, preferase biroul de bagaje de mână de la gara Saint-Lazare.
Seară de seară, scotea valiza, se închidea în toaleta bufetului ca să lase veniturile zilei, apoi i-o înapoia funcţionarului. Se dădea drept comis-voiajor. În corsete, declarase el, nu găsise altceva. Angajaţii îi aruncau ocheade cu subînţeles, cărora le răspundea cu un semn uşor care, bineînţeles, îi sporea şi mai mult reputaţia. Pentru cazul în care Albert ar fi trebuit să spele cât mai repede putina, Albert lăsase şi o cutie enormă de pălării în care se afla tabloul cu căpăţâna de cal desenată de Édouard, al cărui geam nu-l reparase şi, deasupra, înfăşurată în hârtie de mătase, masca de cal. Silit să plece în grabă, ştia că ar lăsa mai degrabă valiza cu bani decât cutia aceasta.
După biroul de bagaje de mână de la gară şi înainte să se ducă la întâlnirea cu Pauline, Albert mergea la Lutetia, fapt care îl aducea într-un hal fără de hal. Ca să treci neobservat, un hotel de lux parizian…
― Nu-ţi face griji! scrisese Édouard. Cu cât ceva e mai vizibil, cu atât mai puţin se vede. Uită-te la Jules d’Épremont! Nimeni nu l-a văzut niciodată şi totuşi, toată lumea are încredere în el.
Pufnise într-unul dintre râsetele lui de cal care îţi zbârleau părul în vârful capului.
La început, Albert numărase săptămânile, apoi zilele.
Dar acum, de când Édouard, sub numele şi fals, şi adevărat de Eugène Larivière, se dusese să-şi vadă de excentricităţile sale într-un mare hotel, număra ceasurile şi chiar şi minutele care îi despărţeau de plecare, stabilită pe 14 iulie cu trenul ce pleca din Paris spre Marsilia la ora 13:00 şi care le îngăduia să
prindă, a doua zi, SS D’Artagnan al Companiei mesageriilor maritime cu destinaţia Tripoli.
Trei bilete.
În seara aceea, ultimele minute înăuntrul băncii fură la fel de greu de trăit ca o naştere, îi era greu la fiecare pas, apoi, în sfârşit, ieşi afară. Era aievea? Timpul era frumos, geanta, grea. La dreapta, niciun eşafod; la stânga, nici urmă de jandarmi…
Nimic altceva decât, pe trotuarul din faţă, silueta mărunţică şi subţire a lui Louise.
Imaginea aceasta îi provocă un şoc, oarecum ca atunci când te întâlneşti pe stradă cu un negustor pe care nu l-ai văzut decât în spatele tejghelei, îl recunoşti, dar simţi că ceva nu e ca de obicei. Louise nu venise niciodată să-l ia de la bancă. Pe când trecu în grabă strada, se întrebă cum de găsise adresa, dar micuţa aceasta stătea tot timpul cu urechile ciulite, nu încăpea îndoială că ştia multe despre afacerile lor.
― Édouard… spuse ea. Trebuie să vii imediat.
― Cum, Édouard, ce-i cu el?
Dar Louise nu răspunse, ridicase mâna şi oprise un taxi.
― Hotel Lutetia.
În maşină, Albert îşi puse geanta între picioare. Louise se uita fix în faţă, de parcă ea ar fi condus taxiul.
Norocul lui Albert, Pauline, de serviciu în seara aceea, avea să termine târziu şi, cum a doua zi o lua de la
capăt în zori, urma să doarmă „acasă la ea”. Pentru o slujnică, lucrul acesta însemna la ceilalţi.
― Dă-o încolo de treabă…! întrebă Albert după o vreme. Ce are Ed…
Surprinse privirea şoferului în retrovizoare şi se corectă în pripă:
― Ce are Eugène?
Pe chipul lui Louise nu se citea nimic, ca pe acela al mamelor sau nevestelor înspăimântate.
Ea se întoarse spre Albert, dădu din mâini a neputinţă. Avea ochii umezi.
― De parcă ar fi murit.
Albert şi Louise străbătură holul de la Lutetia cu un pas pe care îl sperau normal. Mai bătător la ochi de-atât nici că se putea. Liftierul se prefăcu că nu le vede nervozitatea, era tânăr, dar deja bine rodat.
Îl găsiră pe Édouard pe jos, cu spatele sprijinit de pat, cu picioarele întinse. Într-o stare foarte proastă, dar nu mort. Louise reacţionă cu obişnuitul ei sânge rece. Camera puţea a vomă, deschise una câte una toate ferestrele şi transformă în cârpe de şters pe jos toate prosoapele pe care le găsi la baie.
