citească ziarele. N-avea bani să-şi cumpere mai multe în fiecare dimineaţă, aşa că se ducea în diferite locuri, biblioteci, cafenele, intrări în hoteluri, unde le putea răsfoi fără să plătească. Acolo găsi, în septembrie 1925, un anunţ de mică publicitate la care răspunse. Se căuta un paznic pentru cimitirul militar de la Saint-Sauveur. Fu primit, îşi arătă actele şi fu angajat.

Mulţi ani de zile, dacă treceai pe la Saint-Sauveur, că era frumos, că era urât afară, erai sigur că ai să-l vezi împlântându-şi cazmaua, cu puternice lovituri de galoşi, în pământul greu de ploaie, ca să îngrijească

straturile de flori şi aleile.

Courbevoie, octombrie 2012

Iar ca sfârşit…

Toţi aceia cărora vreau să le mulţumesc aici nu au nicio responsabilitate pentru felul în care romanul meu nu respectă „istoria adevărată”, fel pentru care sunt singur răspunzător.

Înşelătoria cu monumentele eroilor este, din câte ştiu eu, fictivă. Ideea aceasta mi-a venit pe când citeam celebrul articol al lui Antoine Prost despre monumentele comemorative[7]. În schimb, matrapazlâcurile atribuite lui Henri d’Aulnay-Pradelle îşi au, în mare parte, originea în „Scandalul exhumărilor militare”, care a izbucnit în 1922, prezentat şi analizat în două excelente lucrări de Béatrix Pau-Heyriès[8]. Astfel, una dintre fapte este reală, cealaltă, nu ― ar fi putut să fie invers.

Am citit multe dintre lucrările lui Annette Becker, Stéphane Audouin-Rouzeau, Jean-Jacques Becker, Frédéric Rousseau, ale căror opinii şi analize mi-au fost de mare ajutor.

Am o datorie mai aparte, bineînţeles, faţă de Bruno Cabanes şi pasionanta sa lucrare La Victoire endeuillée[9].

La revedere acolo sus datorează mult literaturii romaneşti de după război, de la Henri Barbusse la Maurice Genevoix, de la Jules Romains la Gabriel Chevallier. Două romane mi-au fost extrem de utile: Le Réveil des morts[10] de Roland Dorgeles şi Le Retour d’Ulysse[11] de J. Valmy-Baysse.

Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără nepreţuitele servicii ale Gallica[12], fără bazele Arcade şi Mérimée[13] ale Ministerului Culturii şi, mai ales, fără bibliotecarii de la BNF cărora le mulţumesc din suflet.

Am o datorie şi faţă de Alain Choubard[14], de a cărui pasionantă inventariere a monumentelor eroilor m-am folosit din plin şi căruia îi mulţumesc pentru ajutor şi bunăvoinţă.

Bineînţeles că, printre primii, trebuie să se afle şi aceia care m-au ajutat de-a lungul întregii mele munci: Jean-Claude Hanoi pentru primele impresii şi încurajările lui, Véronique Girard, care subliniază

întotdeauna esenţialul cu atâta amabilitate, Gerald Aubert pentru lecturile atât de pertinente, sfaturile şi prietenia sa, Thierry Biliard, redactor atent şi generos. Prietenii mei Nathalie şi Bernard Gensane, care mi-au dăruit din timpul lor şi ale căror analize şi observaţii sunt întotdeauna rodnice, merită, bineînţeles, o menţiune cu totul specială. Ca şi Pascaline.

De-a lungul textului, am împrumutat de ici, de colo, de la câţiva autori: Émile Ajar, Louis Aragon, Gérald Aubert, Michel Audiard, Homer, Honoré de Balzac, Ingmar Bergman, Georges Bernanos, Georges Brassens, Stephen Crane, Jean-Louis Curtis, Denis Diderot, Jean-Louis Ézine, Gabriel Garcia Márquez, Victor Hugo, Kazuo Ishiguro, Carson McCullers, Jules Michelet, Antonio Muñoz Molina, Antoine-François Prévost, Marcel Proust, Patrick Rambaud, La Rochefoucauld şi alţi câţiva.

Să privească aceste preluări ca pe un omagiu.

Personajul lui Joseph Merlin, liber inspirat după Cripure, şi cel al lui Antonapoulos, inspirat după

personajul omonim, sunt amândoi un semn al afecţiunii şi admiraţiei mele faţă de Louis Guilloux şi Carson McCullers.

Trebuie să-mi exprim mulţumirile şi adânca recunoştinţă faţă de întreaga echipă de la Albin Michel; ar trebui să menţionez pe toată lumea, cu prietenul Pierre Scipion în frunte, căruia îi datorez mult.

În sfârşit, e de înţeles că gândul cel mai plin de emoţie mi se îndreaptă spre nefericitul Jean Blanchard care, fără să vrea, mi-a oferit titlul acestui roman. A fost împuşcat pentru abandon de post pe 4 decembrie 1914 şi reabilitat pe 29 ianuarie 1921.

Gândul acesta se îndreaptă, în general, spre morţii, de toate naţionalităţile, din războiul 1914–1918.

[1] Restaurant celebru din Paris, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. (N.t.)

[2] Magazine create în 1919, care îşi datorau numele lui Ernest Vilgrain, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, şi care le ofereau locuitorilor Parisului alimente de bază la preţuri cu 20% sau chiar 30% mai mici. (N.t.)

[3] Henri-Désiré Landru (1869–1922), celebru criminal şi ucigaş în serie francez. (N.t.)

[4] Cântec militar francez. (N.t.)

[5] Celebru magazin parizian. (N.t.)

[6] Student ultranaţionalist de extremă dreaptă (1885–1936), asasinul lui Jean Jaures, parlamentar

socialist cunoscut pentru pacifismul său. (N.t.)

[7] „Les monuments aux morts, culte républicain? culte civique? culte patriotique?” în Pierre Nora, Les Lieux de mémoire, tomul I, Paris, Gallimard, 1984.

[8] Denunţarea scandalului exhumărilor militare de către presa franceză în anii 1920, Les médias et la Guerre, sub conducerea lui Hervé Coutau-Bégarie, Paris, Economica, 2005. „Le marché des cercueils”

(1918–1924), în Mélanges, Revue historique des armées, 2001.

[9] La Victoire endeuillée, Seuil, «L’Univers historique», 2004.

[10] Le Réveil des morts, Albin Michel, Paris, 1923.

[11] Le Retour d’Ulysse, Albin Michel, Paris, 1921.

[12] http://www.gallica.bnf.fr/

[13] http://www.culture.gouv.fr/culture/inventai/patrimoine/

[14] http://www.monumentsauxmorts.fr

Table of Contents

Noiembrie 1918

1

2

3

4

5

6

7

8

9

Noiembrie 1919

10