― În niciun caz acuma, bătrâne. Am nevoie de tine.
Henri dăduse răspunsul potrivit unor împrejurări normale, dar tăcerea lui Dupré nu semăna cu muţenia lui de toate zilele, plină de supunere. Cu o voce foarte sigură pe ea, cea pe care o folosea ca să le comande contramaiştrilor, mult mai limpede, mai puţin respectuoasă decât de obicei, Dupré continuă:
― Trebuie să mă duc acasă. Nu ştiu câtă vreme o să lipsesc, ştiţi cum se întâmplă…
Henri îi aruncă o privire severă de patron: reacţia lui Dupré îl sperie. Înţelese că, de data aceasta, situaţia era mai gravă decât crezuse, pentru că, fără să aştepte răspunsul, Dupré se întoarse şi plecă. Adusese informaţia, misiunea i se încheiase. Pentru totdeauna. Un altul l-ar fi înjurat, Pradelle strânse din dinţi. Îşi repetă ceea ce îşi spusese de nenumărate ori înainte: făcuse greşeala de a-l plăti prost. Ar fi trebuit să-i încurajeze devotamentul. Era prea târziu.
Henri se uită la ceas, două şi jumătate noaptea.
Urcând treptele, băgă de seamă că la parter încă ardea lumina. Se pregătea să împingă uşa de la intrare, când slujnicuţa i-o deschise, bruneta, cum o chema? Pauline, da, frumuşică foc, de ce n-o futuse până
acum, dar n-avea vreme să se gândească la aşa ceva.
― Domnul Jardin-Beaulieu a sunat de mai multe ori… începu ea.
Henri o impresiona, pieptul îi tresălta nebuneşte.
― … dar ţârâitul telefonului n-o lăsa pe doamna să doarmă, aşa că l-a scos din priză şi mi-a spus să vă
aştept aici ca să vă spun: trebuie să-l sunaţi pe domnul Jardin-Beaulieu imediat cum ajungeţi acasă.
După Dupré, Léon, de care se despărţise cu mai puţin de două ore în urmă. Henri se zgâia fără să vrea la sânii slujnicuţei, dar începea să se piardă cu firea. Exista oare vreo legătură între apelul lui Léon şi vestea închiderii tuturor siturilor?
― Bine, zise el, bine.
Propriul lui glas îl linişti. Se speriase ca prostul. De altfel, trebuia să verifice, poate că închiseseră pentru o vreme unul sau două cimitire, dar nu pe toate, era puţin probabil, ar fi însemnat să transforme o dificultate oarecare într-un adevărat scandal.
Pauline trebuie că trăsese un pui de somn pe un scaun, în antreu, căci avea faţa umflată. Cu mintea în altă parte, Henri n-o scăpa din ochi, dar la fel se uita la toate femeile, o privire care le punea în încurcătură. Pauline făcu un pas înapoi.
― Domnule, mai aveţi nevoie de mine?
El dădu din cap că nu, ea plecă imediat.
Henri îşi scoase haina. Să-l sune pe Léon! La ora asta! De parcă n-ar fi avut destulă treabă, mai trebuia să
se ocupe şi de piticania aia!
Se duse la el în birou, băgă din nou telefonul în priză, îi ceru numărul operatoarei şi, de cum începu conversaţia, urlă:
― Ce mai e? Tot povestea cu raportul?
― Nu, spuse Léon, un altul…
În vocea lui Léon nu răzbea panica; părea mai degrabă sigur pe el, ceea ce era destul de uimitor, date fiind împrejurările.
― În legătură cu… ăăă… Gardonne.
― Nu! îl corectă Henri, enervat. Nu Gardonne, Dargonne! De altf…
Henri, care de-abia acuma pricepuse, tăcu, trăsnit de vestea aceasta.
Era raportul pe care-l plătise cu o sută de mii de franci.
― Gros de opt centimetri, comentă Léon.
Henri se încruntă. Ce naiba putuse să scrie ticălosul ăla de funcţionar care se cărase cu suta lui de mii de franci, de ajunsese la o asemenea grosime?
― La minister, continuă Léon, nimeni n-a mai văzut o asemenea chestie: în raport sunt vârâţi o sută de mii de franci, în bancnote mari. Toate sunt lipite frumos pe pagini. Are chiar şi o anexă cu seriile.
Tipul înapoiase toţi banii. Ce nebunie!
Descumpănit de informaţia aceasta, Henri nu izbutea să pună laolaltă toate piesele puzzle-ului: raportul, ministerul, banii, siturile închise…
Léon se apucă să-i facă legăturile:
― Inspectorul descrie o serie de fapte foarte grave la cimitirul de la Dargonne şi denunţă o tentativă de corupţie a unui funcţionar autorizat, cei o sută de mii de franci fiind o dovadă în acest sens. Banii stau mărturie. Ceea ce înseamnă că acuzaţiile din raport sunt întemeiate, căci nimeni nu cumpără un funcţionar fără motiv. Mai ales cu o asemenea sumă.
O catastrofă.
Preţ de o clipă, Léon păstră tăcerea, cât să-i îngăduie lui Pradelle să ia măsura informaţiilor aduse. Vocea îi era atât de calmă, încât Henri avu un moment impresia că vorbeşte cu cineva necunoscut.
― Taică-meu, continuă Léon, a fost înştiinţat aseară. Îţi dai seama că ministrul n-a şovăit defel, trebuie să
se acopere, a ordonat numaidecât închiderea şantierelor. În mod logic, o să aştepte să se strângă toate elementele care să-i permită să-şi argumenteze plângerea, să se procedeze la verificări în unele cimitire, după care, iar chestia o să ţină cel mult zece zile, va fi nevoit să-ţi dea firma în judecată.
― Să „ne” dea firma în judecată!
Léon nu răspunse imediat. Hotărât lucru, în seara aceea, esenţialul se petrecea în tăceri. După cea a lui Dupré, aceasta… Léon continuă cu un glas blând, înăbuşit, de parcă s-ar fi destăinuit:
