Édouard întredeschise uşa, îşi strecură mâna, trase tava, închise, se duse până la masă, puse lămâia, apucă un cuţit şi tăie fructul în două.
Apartamentul acesta era cel mai mare din hotel; de la ferestrele largi, care dădeau spre magazinul Bon Marché, se vedea tot Parisul, îţi trebuia o grămadă de bani ca să ai dreptul să fii acolo. Lumina căzu în mănunchiuri subţiri de raze pe sucul lămâii pe care Édouard o storcea cu delicateţe într-o lingură de supă, pe fundul căreia pregătise cantitatea suficientă de heroină, era o culoare frumoasă, un galben irizat, aproape albăstrui. Ca s-o găsească, ieşise două nopţi. La un preţ… Pentru ca Édouard să-şi dea seama de tarif, trebuia să fie cu adevărat scump. De altfel, nu conta. Sub pat, rucsacul de răcan lăsat la vatră conţinea pumnii de bancnote smulse din valiza lui Albert, furnica aceea care strângea în vederea plecării. Dacă femeile care făceau curat s-ar fi folosit de prilej ca să se servească, Édouard n-ar fi băgat de seamă şi apoi, trebuia ca toată lumea să trăiască din ceva.
Urmau să plece peste patru zile.
Édouard amestecă cu grijă praful brun şi sucul de lămâie, asigurându-se că nu mai rămâneau particule cristalizate, nedizolvate.
Patru zile.
De fapt, putea să şi-o mărturisească, nu crezuse niciodată în plecarea aceasta, nu cu adevărat. Minunata poveste cu monumentele, înşelătoria aceea neasemuit de plină de viaţă şi veselie, îi îngăduise să-şi treacă
vremea, să se pregătească de moarte, dar atât şi nimic mai mult. Nu-şi purta pică pentru faptul că-l târâse pe Albert în povestea aceasta nebunească, încredinţat fiind că, mai devreme sau mai târziu, fiecare urma să aibă ceva de câştigat.
După ce amestecase cu grijă praful, încercă, în ciuda mâinilor care îi tremurau, să pună lingura în echilibru pe masă fără să verse nimic. Apucă bricheta, trase câlţii şi începu să dea de rotiţă cu degetul cel mare, provocând scântei care aveau să aprindă fitilul. Până atunci, pentru că trebuia să fie răbdător, tot învârtind rotiţa fără să se oprească, se uită la imensul apartament. Se simţea într-adevăr ca acasă. De când se ştia, locuise în încăperi mari; aici, lumea era pe măsura lui. Păcat că taică-său nu putea să-l vadă
în decorul acesta de lux, pentru că, până la urmă, Édouard se îmbogăţise mult mai repede decât el şi prin nişte mijloace nu neapărat mai murdare. Nu ştia clar în ce fel se căpătuise taică-său, dar era convins că în spatele oricărei averi se ascundeau câteva fărădelegi, altfel nu se poate. El măcar nu omorâse pe nimeni, doar că dăduse o mână de ajutor la dispariţia unor iluzii, grăbise inevitabilul efect al timpului şi nimic altceva.
Câlţii începuseră în sfârşit să ardă, căldura se răspândi, Édouard puse lingura, iar amestecul se apucă să
fiarbă, sfârâind uşor; trebuia să fie foarte atent, totul se juca în clipa aceea. Când amestecul fu gata, Édouard trebui să aştepte să se răcească. Se ridică, se duse până la ferestre. O lumină frumoasă învăluia Parisul. Când era singur, nu purta mască şi îşi văzu oglindirea în geam, asemenea aceleia pe care o descoperise în 1918, când era internat în spital şi când Albert crezuse că voia pur şi simplu un pic de aer.
Ce şoc!
Édouard se cercetă cu privirea. Nu se mai tulbură, oamenii se obişnuiesc cu orice, dar tristeţea îi rămânea întreagă, de-a lungul timpului, falia care se deschisese înăuntrul său nu făcuse altceva decât să
se mărească, să se tot mărească. Problema era că iubise prea mult viaţa. Pentru aceia care nu ţineau la fel de mult la ea, probabil că lucrurile păreau mai simple, pe când lui…
Amestecul ajunsese la temperatura potrivită. De ce îl tot bântuia imaginea lui taică-său?
Pentru că povestea lor rămăsese neterminată.
Gândul acesta îl opri pe Édouard în gestul său. Ca o revelaţie.
Orice poveste trebuie să-şi aibă sfârşitul, aşa e în viaţă. Toate au nevoie de un sfârşit, fie el tragic, insuportabil sau ridicol, iar cu taică-său nu ajunseseră la capăt, se despărţiseră duşmani de moarte, nu se mai văzuseră deloc, unul dispăruse, celălalt, nu, dar nimeni nu avusese ultimul cuvânt.
Édouard îşi strânse garoul în jurul braţului. Pe când îşi împingea lichidul în venă, nu se putu împiedica să
nu admire oraşul acesta, să nu admire iarăşi lumina aceasta. Străfulgerarea care îl străbătu îi tăie răsuflarea, lumina îi explodă pe retină, nu nădăjduise vreodată la o strălucire atât de sublimă.
36
Lucien Dupré veni chiar înainte de cină, Madeleine coborâse deja şi numai ce se aşezase la masă. Cum Henri nu era acasă, avea să mănânce singură, taică-său ceruse să-i fie adusă mâncarea la el în cameră.
― Domnule Dupré…
Fiindcă Madeleine era teribil de bine-crescută, ai fi jurat că era în mod sincer mulţumită să-l vadă. Se aflau în antreu, unul în faţa celuilalt, iar Dupré, ţeapăn tot cu haina pe spinare şi pălăria în mână, semăna, din pricina dalelor negre şi albe ca la jocul de şah, cu un pion, ceea ce, se pare, şi era.
Nu ştiuse niciodată ce să creadă despre femeia aceasta calmă şi hotărâtă, doar că îi era frică de ea.
― Să-mi fie cu iertare că deranjez, zise el, îl caut pe domnul.
Madeleine zâmbi nu din pricina cererii, ci a felului în care o formulase. Omul acesta era principalul colaborator al soţului ei, dar vorbea ca un servitor. Se mulţumi să zâmbească a neputinţă, vru să
răspundă, dar, în clipa aceea, bebeluşul o lovi atât de tare, încât i se tăie răsuflarea, i se înmuiară
genunchii. Dupré se năpusti şi o prinse, fâstâcit, nu ştia de unde s-o apuce. În braţele acestui bărbat scund, dar vânjos, Madeleine se simţi în siguranţă.
― Vreţi să chem pe cineva? întrebă el, îndreptându-se spre unul dintre scaunele lipite de pereţii vestibulului.
Ea râse cu poftă.
― Bietul meu domn Dupré, ar însemna să cer tot timpul ajutor! Bebeluşul acesta e un drăcuşor, îi place să
se mişte, mai ales noaptea.
Aşezată, îşi veni în fire, cu mâinile împreunate pe burtă. Dupré era tot aplecat spre ea.
― Mulţumesc, domnule Dupré.
Îl cunoştea foarte puţin, bună ziua, bună seara, ce mai faci, dar nu asculta niciodată răspunsul. Or, îşi dădu dintr-odată seama de un lucru: deşi era foarte discret, pentru că era foarte supus, el ştia fără
îndoială multe despre viaţa lui Henri şi, prin urmare, despre căsnicia ei. Gândul îi displăcu. Umilită, nu de om, ci de împrejurări, strânse din buze.
― Îl cauţi pe bărbatu-meu… începu ea.
Dupré se îndreptă de spate, instinctul îl îndemna să nu insiste, să plece cât mai repede cu putinţă, dar era prea târziu, de parcă ar fi aprins fitilul şi ar fi dat peste ieşirea de urgenţă încuiată cu cheia.
― De fapt, continuă Madeleine, nici eu nu ştiu unde e. Ai fost pe la toate amantele lui?
