― Dumnezeule…

Albert se ridică, deschise sertarul de la comodă, luă biletele de la Compania maritimă şi i-l întinse pe al ei.

― Vrei să vii cu mine?

Pauline avea ochii ficşi, ca mărgelele de sticlă ale manechinelor de ceară, gura căscată. Se uită la bilete, apoi la ziar, dar fără să-şi revină din uluială.

― Dumnezeule… repeta ea.

Albert făcu atunci singurul lucru cu putinţă. Se ridică, se aplecă, scoase valiza de sub pat, o puse peste plapuma de puf şi o deschise, dând la iveală o groază de bancnote mari aranjate în pachete îndesate unele într-altele.

Pauline scoase un ţipăt.

― Trenul pleacă spre Marsilia peste o oră, zise Albert.

Avea la dispoziţie trei secunde ca să aleagă dacă să devină bogată ori să rămână slujnică.

Nu-i trebui mai mult de una singură.

Bineînţeles că valiza plină de bani conta, dar, ciudat, hotărârea o luă din pricina biletelor pe care era marcat, cu albastru: „Cabină clasa întâi”. Tot ceea ce reprezenta lucrul acesta…

Cu un gest, trânti capacul valizei şi alergă să-şi pună pardesiul.

*

Pentru domnul Péricourt, aventura cu monumentul se terminase. Nu ştia de ce se ducea la Lutetia, n-avea de gând nici să intre acolo, nici să-l întâlnească pe bărbatul acela, nici să-i vorbească. Iar să-l dea pe mâna poliţiei, să se opună fugii lui, nici atât. Nu. Pentru prima oară în viaţa lui, îşi accepta înfrângerea.

Fusese, indiscutabil, înfrânt.

În mod ciudat, simţea un fel de uşurare. Să pierzi e omeneşte.

Şi apoi, era un sfârşit, iar el avea nevoie de unul.

Se ducea la Lutetia ca şi cum ar fi semnat în josul unui act de recunoaştere a unei datorii, pentru că e un curaj necesar şi pentru că nu avea cum să facă altfel.

Nu-i dădeau chiar onorul ― nimeni nu se poartă aşa într-un hotel de renume ―, dar nici mult nu mai aveau: toţi cei care îl serviseră pe domnul Eugène îl aşteptau la parter. El ieşi din lift urlând ca un nebun, împopoţonat cu vesta lui colonială, pe spinare cu aripile de înger meşterite din pene, acuma toată lumea îl vedea clar.

Nu purta una dintre ciudăţeniile acelea cu care desfătase până atunci personalul, ci masca lui de „om normal”, ţeapănă, dar foarte realistă. Cea pe care o avea la sosire.

Fără îndoială, era un lucru pe care nimeni n-avea să-l mai vadă niciodată. Ar fi trebuit să cheme un fotograf, îi păru rău recepţionerului. Domnul Eugène, mai mare domn decât oricând, împărţea bancnote, îi spuneau „Mulţumesc, domnule Eugène”, „Pe curând”, bancnote mari, pentru toată lumea, ca un sfânt, iată şi de ce purta aripile. Dar de ce verzi? se întrebau ei.

Nu zău, aripi, ce idee tâmpită, îşi tot repeta domnul Péricourt, gândindu-se la discuţia pe care o avusese cu ginerele său. Era pe un bulevard Saint-Germain aproape gol, doar câteva maşini, birje, era superb afară. Ginerele îi pomenise de nişte „ciudăţenii”, vorbise despre acele aripi, bineînţeles, dar şi despre nişte orchestre, nu? Uşurarea domnului Péricourt, lucru pe care de-abia acum îl înţelegea, ţinea de faptul că pierduse o bătălie pe care n-o putea câştiga, pentru că lumea aceasta, adversarul acesta nu erau de-un soi cu el. Nu poţi să învingi împotriva unui lucru pe care nu-l înţelegi.

Ce nu înţelegi trebuie pur şi simplu să accepţi, ar fi filosofat angajaţii de la Lutetia băgând în buzunare miluirile domnului Eugène care, urlând în continuare, se îndrepta cu paşi mari, cu genunchii sus, cu un rucsac în spinare, spre uşile larg deschise către bulevard.

Domnul Péricourt ar fi putut să se cruţe şi să nu se deplaseze. De ce îşi născocise corvoada aceasta ridicolă? Haide, se hotărî el, mai bine o laşi baltă. Cum se afla deja pe bulevardul Raspail, o să treacă de Lutetia, o s-o cotească la dreapta şi o să se întoarcă acasă. Să termine odată. Hotărârea aceasta îi aduse alinare.

Şi recepţionerul de la Lutetia de-abia aştepta ca bâlciul să se încheie: ceilalţi clienţi erau de părere că un asemenea carnaval la intrarea în hotel „e de prost-gust”. Iar ploaia aceea de bani care-i transforma pe angajaţi în nişte cerşetori era de-o indecenţă… să plece odată!

Probabil că domnul Eugène simţi lucrul acesta, căci se opri brusc, ca un vânat ce-şi dă seama dintr-odată

de prezenţa unui prădător. Postura lui, dezarticulată, dezminţea impasibilitatea măştii cu trăsături fixe, ca paralizate.

Pe neaşteptate, întinse braţul drept în faţă, îşi însoţi gestul cu un urlet clar şi neprefăcut: Rrrăăărr! Apoi arătă spre colţul holului unde o femeie de serviciu termina de şters praful de pe măsuţe. Se năpusti spre ea; femeia fu cuprinsă de groază când îl văzu pe bărbatul acela cu faţa de marmură, îmbrăcat ca în colonii şi cu nişte aripi mari şi verzi tăbărând asupra ei. „Dumnezeule, ce frică mi-a fost, dar ce-am mai râs după

aceea, voia… să-mi ia mătura. ― Mătura? ― Dacă-ţi spun.” Într-adevăr, domnul Eugène o înhăţă, îi sprijini coada de umăr de parcă ar fi fost o ditamai carabina şi merse la pas, marţial şi şchiopătând, strigând întruna, în ritmul unei muzici tăcute pe care toată lumea avea impresia că o aude.

Astfel, în pas militar, cu marile aripi fâlfâindu-i pe spinare, Édouard trecu de uşile hotelului Lutetia şi ţâşni pe trotuarul scăldat în lumină.

Întorcând capul la stânga, văzu o maşină îndreptându-se rapid spre colţul bulevardului. Atunci, îşi aruncă

mătura în aer şi se năpusti.

Domnul Péricourt tocmai accelerase când observă gloata din faţa hotelului şi trecea prin dreptul intrării, când Édouard se avântă. Singurul lucru pe care îl văzu nu a fost, aşa cum s-ar putea crede, un înger ce-şi lua zborul chiar în faţa lui, căci, din pricina piciorului său ţeapăn, Édouard nu izbuti să se desprindă cu adevărat de pământ. Se proţăpi în mijlocul şoselei, îşi dădu braţele în lături când maşina se apropie, cu ochii spre cer, încercă să se înalţe, dar totul se sfârşi.

Sau aproape.

Domnul Péricourt nu ar fi putut să se oprească. Dar ar fi putut să frâneze. Paralizat de surprinzătoarea vedenie ivită de nicăieri ― nu un înger în veşminte coloniale, ci chipul lui Édouard, al fiului său, intact, nemişcat, ajuns statuie, ca o mască mortuară ai cărei ochi mijiţi exprimau o enormă surpriză ―, nu reacţionă.

Maşina îl lovi pe tânăr în plin.

Se auzi un zgomot înfundat, lugubru.

Atunci, îngerul se înălţă cu adevărat.

Édouard fu catapultat. Deşi era un zbor destul de dizgraţios, ca acela al unui avion care pleacă dintr-odată, vreme de o secundă foarte scurtă toată lumea văzu limpede corpul încordat al tânărului, cu privirea spre cer, cu braţele larg deschise, ca pentru o înălţare. Apoi se prăbuşi la loc, se strivi de asfalt, craniul se izbi puternic de bordură şi totul se sfârşi.

Albert şi Pauline urcară în tren chiar înainte de prânz. Erau primii călători care îşi ocupau locurile, ea îl potopi cu întrebări la care el răspunse cu simplitate.

Dacă te luai după Albert, realitatea era înduioşătoare.

Pauline arunca din când în când câte-o privire la valiza pe care o pusese în faţa ei, în plasa de bagaje.

Cât despre Albert, strângea grijuliu la piept cutia de pălării în care se afla căpăţâna lui de cal.

― Dar cine e tovarăşul tău? şoptea ea cu nerăbdare.

― Un tovarăş de arme… răspundea el vag.

Nu dispunea de energia necesară pentru a-l descrie, o să-l vadă ea; nu voia ca Pauline să se sperie, să o ia la fugă, să-l părăsească taman acum, pentru că nu mai avea forţă deloc. Era vlăguit. După ce mărturisise totul, de taxi, de gară, de bilete, de hamali şi controlori, de tot se ocupase Pauline. Dacă ar fi putut, Albert ar fi adormit acolo, imediat.

Iar timpul trecea.

Alţi călători urcară la rândul lor, trenul se umplu, vals de valize şi geamantane aburcate pe ferestre, strigătele copiilor, febra plecării, prietenii, soţii, rudele pe peron, sfaturile, fiecare îşi căuta locul, ia te uită, aici e, îmi daţi voie?

Albert se aşezase lângă geamul coborât, cu capul aplecat spre peron, întors spre coada trenului, semăna cu un câine care pândeşte sosirea stăpânului.

Ca să treacă pe culoar, pieziş pentru că le stătea în drum, călătorii îl îmbrânceau; compartimentul se umplu, nu mai rămânea decât un loc liber, cel al camaradului care nu venea.