― Că e greu de rezolvat. Ce vrei… au circulat nişte rapoarte, nu mai e un secret pentru nimeni…

Pentru Henri, nici nu se punea problema să lase totul baltă, nu acum; avea să-şi vândă pielea cât de scump putea.

― Greu de rezolvat nu vrea să însemne „de nerezolvat”.

― Unde e individul? întrebă domnul Péricourt.

― La Paris. Deocamdată.

Apoi tăcu şi-şi privi unghiile de la mâini.

― Şi eşti sigur că el e?

― Sută la sută.

Henri îşi petrecuse toată seara la barul de la Lutetia, se gândise să o sune pe Madeleine, dar n-avea niciun rost, ea nu încerca niciodată să-l vadă.

Primele elemente veniseră de la barman, nu vorbeau decât despre acest domn Eugène venit cu vreo două

săptămâni în urmă. Prezenţa lui umbrea totul, ştirile zilei, festivităţile de 14 iulie, omul monopoliza atenţia tuturor. Şi aţâţa ciuda barmanului: „Închipuiţi-vă, clientul acesta nu dă bacşişuri decât angajaţilor pe care îi vede, astfel, când comandă nişte şampanie, îi dă aceluia care i-o aduce, celui care o pregăteşte, nimic, e un prăpădit, eu aşa zic. Nu-i sunteţi prieten, nu? Ah! şi despre fetişcană se tot vorbeşte prin hotel, dar nu vine pe-aici, barul nu-i un loc pentru copii.”

Încă de dimineaţă, în picioare de la ora şapte, Henri luase personalul la întrebări, valetul de etaj care aducea micul dejun, camerista, comandase şi el nişte ziare, ca să mai vadă pe cineva, şi totul se potrivea.

Într-adevăr, clientul nu era discret. Sigur pe el că n-o să fie pedepsit.

Fetişcana care trecuse ieri-seară era leită cea pe care o urmărise, or, venea să vadă un singur client, mereu acelaşi.

― Pleacă din Paris, spuse Henri.

― Unde se duce? întrebă domnul Péricourt.

― Eu zic că iese din ţară. Pleacă la prânz.

Lăsă informaţia să-şi atingă ţinta şi apoi:

― Mi-e că după aceea va fi greu să-i mai dăm de urmă.

„Mi-e.” Numai oamenii de teapa lui foloseau asemenea cuvinte. În mod ciudat şi deşi nu-l prea interesau chestiunile de vocabular, domnul Péricourt fu şocat de expresia aceasta populară în gura unui bărbat căruia îi dăduse fata de nevastă.

O muzică militară se auzi trecând pe sub ferestre, silindu-i pe cei doi să aştepte. Probabil că după defilare se luase ceva lume, se auzeau scâncetele copiilor, petarde.

Când se făcu din nou linişte, domnul Péricourt se hotărî să pună capăt întregii poveşti:

― Am să intervin pe lângă ministru şi…

― Când?

― Imediat după ce-o să-mi spui ce vreau să aud.

― Numele lui, adevărat sau fals, e Eugène Larivière. Stă la hotel Lutetia…

Se cuvenea să detalieze informaţia, să-i dea bătrânului cât merita. Henri intră în amănunte: nebuniile chefliului, orchestrele de cameră, măştile de carnaval pentru ca nimeni să nu-i vadă adevăratul chip, bacşişurile colosale, umbla zvonul că se droga. Camerista văzuse veşmintele coloniale ieri-seară, dar mai ales geamantanul…

― Cum adică, îl întrerupse domnul Péricourt, pene?

― Da. Verzi. Ca nişte aripi.

Domnul Péricourt îşi făcuse o părere despre escroc, alcătuită din tot ce ştia despre soiul acesta de răufăcător, părere care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu portretul schiţat de ginerele său. Henri înţelese că domnul Péricourt nu-l credea.

― Trăieşte pe picior mare, aruncă cu banii pe fereastră, se arată extrem de generos.

Frumoasă treabă. Dacă vorbea despre bani, bătrânul era în elementul său, dă-le încolo de orchestre şi de aripi îngereşti, vrei lovele, na lovele. Un bărbat care fură şi cheltuieşte, iată un lucru pe care cineva ca socru-său putea să-l înţeleagă.

― L-ai văzut?

Ah, iată o părere de rău. Ce trebuia să-i răspundă? Henri fusese acolo, ştia numărul apartamentului, 40, la început avusese chef să-i vadă mutra bărbatului cu pricina şi, cum era singur, să-l înhaţe, nimic mai uşor: bătea la uşă, tipul deschidea, se trezea la pământ, iar după aceea, o curea pentru încheieturile mâinii… dar apoi?

Ce dorea cu adevărat domnul Péricourt? Să-l dea pe mâna poliţiei? Cum bătrânul nu dezvăluise nimic din ce avea de gând, Henri se întorsese de pe bulevardul Courcelles.

― Pleacă de la Lutetia la prânz, spuse el. Aveţi timp să-l băgaţi la zdup.

Domnului Péricourt nici nu-i trecuse prin cap aşa ceva. Voise să-l găsească pe omul acesta pentru sine însuşi. Ba chiar ar fi preferat să-i acopere fuga decât să trebuiască să-l împartă cu ceilalţi: îi veneau în minte imaginile unei arestări spectaculoase, ale unei interminabile anchete, ale unui proces…

― Bine.

Din punctul lui de vedere, întâlnirea se încheiase, dar Henri nu se mişca. Dimpotrivă, îşi puse picioarele unul peste altul, ca să arate că avea de gând să mai stea, şi încă mult, că înţelegea să obţină pe loc ceea ce meritase şi că n-avea să plece decât după aceea.

Domnul Péricourt ridică receptorul, îi ceru telefonistei să-i facă legătura cu ministrul Pensiilor, la el acasă, la minister sau oriunde altundeva, era urgent, voia să-i vorbească numaidecât.

Trebuiră să aştepte într-o tăcere apăsătoare.

În sfârşit, telefonul sună.

― Bine, spuse încet domnul Péricourt. Să mă contacteze imediat după aceea. Da. Extrem de urgent.

Apoi spre Henri:

― Ministrul a fost la defilarea de la Vincennes, ajunge acasă într-o oră.

Henri nu putea să suporte ideea de a rămâne acolo în aşteptare încă un ceas sau mai mult. Se ridică. Cei doi bărbaţi, care nu-şi strângeau niciodată mâna, se priviră, se măsurară pentru o ultimă oară şi se despărţiră.

Domnul Péricourt auzi paşii ginerelui îndepărtându-se, apoi se aşeză la loc, se răsuci şi se uită pe fereastră: cerul era de un albastru desăvârşit.

Cât despre Henri, el se întreba dacă trebuia să treacă pe la Madeleine.

Haide, că o dată n-o fi foc.

Răsunară trâmbiţe, cavaleria ridică tone de praf, apoi defilă artileria grea, piese enorme trase de