comandă, încât s-a şi apucat de lucru! Şi progresează cu paşi de uriaş! Ia gândeşte-te! Monumentul nostru va fi fost conceput la New York (Labourdin pronunţa „neviorc”) şi realizat la Paris, ce simbol minunat…
Cu o expresie de lăcomie pe care o păstra de obicei pentru mâncărurile cu sos şi pentru bucile secretarei, scoase din buzunarul interior un plic mare.
― Iată câteva schiţe suplimentare pe care ni le trimite artistul.
Când domnul Péricourt întinse mâna după plic, Labourdin nu se putu împiedica să nu-l mai ţină încă o clipă.
― E mai mult decât minunat, domnule preşedinte: e exemplar!
Ce mai însemna şi supralicitarea aceasta verbală? N-avea de unde şti. Labourdin făcea fraze cu silabe, rareori cu idei. De altfel, domnul Péricourt nu-şi pierdu vremea cu el ― Labourdin era un imbecil sferic: puteai să-l răsuceşti oricum, se dovedea mereu la fel de dobitoc, nu era nimic de înţeles, nimic de aşteptat.
Domnul Péricourt îl dăduse afară înainte să deschidă plicul, voia să fie singur.
Jules d’Épremont realizase opt desene. Două planuri de ansamblu dintr-un unghi neobişnuit, de parcă te-ai fi apropiat atât de mult, încât priveai monumentul oarecum de jos în sus, era foarte neaşteptat. Primul înfăţişa partea dreaptă a tripticului, intitulată „Franţa ducându-şi trupele la luptă”, al doilea, pe cea din stânga, „Neînfricaţi răcani atacând duşmanul”.
Domnul Péricourt fu impresionat. Până acum static, monumentul se transforma în cu totul altceva. Să fi fost din pricina neobişnuitelor perspective? Sau a faptului că te domina, că te micşora, părea să te strivească…?
Încercă să-şi definească impresia. Cuvântul se ivi, simplu, aproape prostesc, dar care voia să spună totul:
„viu”. Iată, era un atribut ridicol, ar fi putut să vină din partea lui Labourdin, dar cele două scene erau de un realism desăvârşit, mai adevărate şi decât unele fotografii de război văzute în ziarele care-i înfăţişau pe soldaţi pe câmpul de bătălie.
Celelalte desene erau nişte gros-planuri ale unor detalii, chipul femeii drapate, profilul unuia dintre soldaţi; faţa care-l convinsese pe domnul Péricourt să aleagă acest proiect nu era… Mare păcat.
Răsfoi desenele, le apropie de planşele de care dispunea, petrecu mult timp încercând să se imagineze plimbându-se în jurul monumentului real şi chiar să se vadă cu ochii minţii înăuntru. Nu se poate spune altfel, domnul Péricourt începu să trăiască în monumentul său, de parcă ar fi dus o viaţă dublă, de parcă
şi-ar fi adus amanta în casă, şi stătea acolo cu orele neştiut de nimeni. După câteva zile, îşi cunoştea atât de bine proiectul, încât izbutea să şi-l închipuie sub unghiurile care nu fuseseră schiţate.
De Madeleine nu se ascunse, n-avea niciun rost, de-ar fi apărut o femeie în viaţa lui, ea ar fi ghicit totul dintr-o privire. Când intra la el în birou, taică-său stătea în picioare în mijlocul încăperii cu toate desenele etalate pe jos, în cerc în jurul lui sau îl găsea aşezat în fotoliu, cu o lupă în mână, cercetând o schiţă. De altfel, le mânuia atât de mult, încât se temu să nu le strice.
Un meseriaş veni să ia măsurile (domnul Péricourt nu voia să se despartă de desene) şi aduse, peste două
zile, geamuri şi rame; seara, totul era terminat. Răstimp, doi muncitori veniseră să demonteze mai multe corpuri de bibliotecă pentru a le face loc tablourilor. Din atelier de înrămare, biroul se transformase într-o sală de expoziţii consacrată unei opere unice, monumentul său.
Domnul Péricourt continua să muncească, să se ducă la şedinţe, să prezideze consiliile de administraţie, să-i primească, în birourile din oraş, pe agenţii de bursă, pe directorii sucursalelor, dar îi plăcea, mai mult ca altădată, să se întoarcă acasă şi să se izoleze. De obicei mânca singur, i se ducea masa sus.
Se înţelepţise încet. Înţelegea în sfârşit anumite lucruri, regăsea emoţii vechi, tristeţi asemănătoare celor trăite la moartea soţiei sale, senzaţia de gol şi de fatalitate de care suferise la vremea aceea. Îşi adresa totodată mai puţine reproşuri în ceea ce-l privea pe Édouard. Făcând pace cu fiul său, o făcea cu sine însuşi, cu ceea ce fusese.
Alinarea aceasta era însoţită de o descoperire. Între carnetul de desene al lui Édouard de când era el pe front şi schiţele monumentului său, domnul Péricourt ajungea să simtă aproape fizic ceea ce n-avea să
cunoască niciodată: războiul. El, care nu avusese nicicând imaginaţie, era încercat de emoţii care izvorau din chipul unui soldat, din mişcarea frescei… Şi se întâmplă atunci un soi de transfer. Acum că nu-şi mai reproşa ca altădată că fusese un tată orb, insensibil, că-şi accepta fiul, suferea şi mai mult din pricina morţii sale. Cu câteva zile înainte de armistiţiu! De parcă n-ar fi fost deja destul de nedrept faptul că
Édouard murise în timp ce alţii se întorseseră în viaţă! Murise pe loc, aşa cum se jurase domnul Maillard?
Uneori, domnul Péricourt trebuia să se înfrâneze ca să nu-l cheme din nou pe fostul răcan care lucra undeva prin banca lui şi să-i smulgă adevărul. Dar, în fond şi la urma urmei, ce ştia el cu adevărat, tovarăşul acesta, despre ceea ce simţise Édouard în clipa morţii?
Tot uitându-se la viitoarea operă, monumentul său, domnul Péricourt se legă sufleteşte din ce în ce mai mult nu de chipul ciudat de familiar pe care i-l arătase Madeleine şi de care îşi amintise atât de bine, ci de soldatul mort întins pe jos în partea dreaptă a frescei şi de privirea de nemângâiat a Victoriei cu care îl învăluia. Artistul surprinsese ceva simplu şi profund. Iar domnul Péricourt simţi cum i se umplu ochii de lacrimi când înţelese că emoţia îi venea din faptul că rolurile se inversaseră: acuma, mortul era el. Iar Victoria era fiul său care îşi învăluia tatăl cu privirea aceasta plină de durere, mâhnită, ce-ţi sfâşia inima.
Deşi era trecut de cinci şi jumătate după-masa, temperatura nu cobora. Era cald în maşina aceasta închiriată, nici măcar geamul deschis înspre stradă nu aducea pic de răcoare, doar o adiere călduţă, greu de suportat. Enervat, Henri se bătea uşurel pe genunchi. Aluzia domnului Péricourt la vânzarea moşiei de la Sallevière nu-i mai ieşea din minte. Dacă aşa o să se întâmple, o să-l strângă de gât cu mâinile lui pe bătrânul ticălos! Ce rol jucase în necazurile lui? se întreba el. Le sprijinise? De ce apăruse funcţionarul acela mărunt aşa, dintr-odată, cu încăpăţânarea, cu îndârjirea lui? Socru-său n-avea realmente nicio vină
în toată povestea? Henri se pierdea în supoziţii.
Gândurile negre, furia ţinută în frâu nu-l împiedicau să-l supravegheze pe Dupré care, mai încolo, se plimba discret pe trotuar, ca un om care îşi ascundea nehotărârea.
Henri ridicase geamul maşinii ca să nu-l zărească, să nu-l recunoască cineva, ce rost avea să folosească o maşină închiriată dacă îl prindeau la primul colţ de stradă… Era încordat tot. La război, măcar ştiai cu
cine te lupţi! Fără voia lui şi deşi încerca să se gândească la încercările ce-l aşteptau, gândurile i se întorceau întruna la Sallevière. Niciodată n-o să renunţe la moşie. Se dusese acolo cu o săptămână în urmă: restaurarea era perfectă, clădirile în ansamblul lor erau o nebunie. Îşi imaginase de îndată, lângă
întinsa faţadă, plecarea unei enorme vânători cu gonaci sau întoarcerea alaiului la nunta lui fiu-său… Nu putea să dea uitării speranţele acestea, nimeni, niciodată n-avea să i le ia.
După întrevederea cu Péricourt, nu-i mai rămânea decât un cartuş, unul singur.
Sunt un bun trăgător, îşi tot spunea el ca să se liniştească.
Nu avusese decât trei ore ca să-şi organizeze contraofensiva cu o armată prăpădită, mărginită la Dupré.
Şi ce dacă, o să se lupte până la capăt. Dacă biruia acum ― nu era uşor, dar era în stare s-o facă ―, singura lui ţintă avea să fie ticălosul acela bătrân de Péricourt. Nu ştiu când o să fie, îşi spuse el, dar am să-i vin de hac. Întru totul soiul acela de jurământ care îl făcea să-şi vină în fire.
Dintr-odată, Dupré înălţă capul, trecu în grabă strada şi merse iute în sens invers, trecu de poarta ministerului, apucă braţul unui bărbat care se întoarse, uimit. De departe, Henri observă scena, preţălui individul. Dacă omul acesta ar fi fost de soiul acela dichisit, totul ar fi fost posibil, dar părea un cerşetor.
O să fie greu.
Încremenit în mijlocul trotuarului, năuc, era mai înalt cu un cap decât Dupré. Şovăitor, îşi întoarse privirea spre maşina pe care i-o arăta discret, în care îl aştepta Henri. Acesta îi remarcă încălţările de uriaş, murdare, scâlciate; era pentru prima oară când vedea un individ care semăna cu propriii lui pantofi. În sfârşit, cei doi bărbaţi bătură cale întoarsă, mergând încet. Henri câştigase prima manşă, ceea ce nu reprezenta nici pe departe un început de victorie.
Faptul i se confirmă din clipa în care Merlin urcă în maşină. Puţea îngrozitor şi se arăta ursuz. Fusese nevoit să se aplece mult ca să pătrundă în maşină şi rămăsese mai apoi cu capul între umeri, de parcă s-ar fi aşteptat la o ploaie de gloanţe. Puse pe jos, între picioare, o geantă mare de piele care trecuse prin multe. Era în vârstă, aproape de pensie. Totul era veşted şi urât la bărbatul acesta cu privirea sălbatică şi bătăioasă, neîngrijit, de-ţi venea să te întrebi de ce-l mai păstrau.
Henri întinsese mâna, dar Merlin nu făcuse la fel, mulţumindu-se să îl privească lung. Era mai bine să
treacă direct la treabă.
