tractoare, după aceea urmară micile fortăreţe mobile ale tunurilor şi mitralierelor montate pe maşini, iar la sfârşit tancurile, se făcu ora zece, se terminase. Defilarea lăsa o ciudată impresie de plenitudine şi totodată de vid, ca aceea resimţită după unele focuri de artificii. Mulţimea se îndepărtă încet, aproape în tăcere, mai puţin copiii, fericiţi că puteau să alerge din nou.

Pauline îl strânse de braţ pe Albert în timp ce mergeau.

― Unde o să găsim un taxi? întrebă el cu o voce spartă.

Trebuia să treacă pe la gazde, unde Pauline avea să se schimbe înainte de a se duce la muncă.

― Ei, spuse ea, am cheltuit destul. Să luăm metroul, avem vreme, nu?

Domnul Péricourt aştepta apelul ministrului. Era aproape unsprezece când telefonul sună.

― A, dragă prietene, îmi pare rău…

Dar vocea ministrului nu era aceea a unui om căruia îi părea rău. De câteva zile încoace, se temea de apelul acesta, uimit fiind de faptul că nu-l primise încă: mai devreme sau mai târziu, domnul Péricourt avea să pună o vorbă pentru ginerele său, mai mult ca sigur.

Şi n-avea să fie deloc plăcut: ministrul îi datora multe, dar, de data aceasta, era neputincios, afacerea cimitirelor îi scăpase din mână, până şi preşedintele Consiliului se minunase, ce vă mai rămâne acuma de făcut…

― E în legătură cu ginerele meu, începu domnul Péricourt.

― A, prietene, cât de rău îmi pare…

― E grav?

― Teribil de grav. E… de tribunal.

― A, da? Chiar aşa?

― Ei bine, da. Fals în contractele cu statul, incompetenţă, furturi, traficuri, tentativă de corupţie, tot ce se poate mai grav!

― Bun aşa.

― Cum adică: bun?

Ministrul nu înţelegea.

― Voiam să aflu cât de mare e catastrofa.

― Majoră, dragul meu Péricourt, o să iasă sigur scandal. Fără să mai pui la socoteală că, în clipa de faţă, e jale peste tot! Cu tărăşenia aceasta a monumentelor eroilor, ai să fii de acord cu mine că trecem printr-o perioadă tare grea… Aşa că, înţelege-mă, m-am gândit să intervin pentru ginerele dumitale, dar…

― Nu face nimic!

Ministrului nu-i venea a crede… Nimic?

― Voiam doar să aflu ce se întâmplă, atâta tot, reluă domnul Péricourt. Trebuie să am grijă de fiică-mea.

Dar, în ceea ce-l priveşte pe domnul d’Aulnay-Pradelle, justiţia n-are decât să-şi facă treaba. Aşa e cel mai bine.

Şi adăugă aceste cuvinte cu tâlc:

― Mai bine pentru toată lumea.

Pentru ministru, faptul că scăpase atât de ieftin era o minune.

Domnul Péricourt puse receptorul în furcă. Condamnarea ginerelui său, pe care tocmai o rostise fără să

şovăie o clipă, nu-i smulse decât un gând: să o anunţ pe Madeleine acum?

Se uită la ceas. O s-o facă mai târziu.

Ceru o maşină.

― Fără şofer, o să conduc eu însumi.

La unsprezece şi jumătate, Pauline tot nu se scuturase de euforia defilării, muzicii, exploziilor, a tuturor zgomotelor acelora de motor. De-abia se întorseseră la gazde.

― Totuşi, spuse ea scoţându-şi pălăria, să ceri un franc pentru o prăpădită de lădiţă de lemn!

Albert rămăsese nemişcat, în mijlocul încăperii.

― Ei, iubiţel, eşti bolnav, ce te-ai albit aşa?

― Eu sunt, zise el.

Apoi se aşeză pe pat, ţeapăn tot, uitându-se fix la Pauline, gata, mărturisise, nu ştia nici ce să creadă

despre mărturisirea aceasta neaşteptată, nici ce-ar mai fi trebuit să adauge. Cuvintele îi ieşiseră din gură

fără voia lui. De parcă ar fi fost ale altcuiva.

Pauline îl privi, cu pălăria încă în mână.

― Cum adică, eu sunt?

Albert părea să se simtă rău, Pauline se duse să-şi agaţe pardesiul în cuier, se întoarse spre el. Alb ca hârtia. Bolnav, mai mult ca sigur. Pauline îi puse mâna pe frunte, ei bine, da, avea febră.

― Ai răcit? întrebă ea.

― Mă duc, Pauline, plec.

Vorbea pe un ton înspăimântat. Neînţelegerea în privinţa sănătăţii sale nu mai dură nicio clipă în plus.

― Pleci… repetă ea, cu lacrimi în ochi. Cum adică, pleci? Mă părăseşti?

Albert apucă ziarul de la piciorul patului, încă îndoit la articolul despre scandalul monumentelor, şi i-l întinse.

― Eu sunt, repetă el.

Pauline mai avu nevoie de câteva secunde până să înţeleagă. Îşi muşcă atunci pumnul.