Pradelle îl prinse brusc de mână.
Sub haină, simţi cât de jigărit era, dădeai imediat peste os, ceea ce provoca o impresie foarte neplăcută, bărbatul acesta era un schelet deşirat îmbrăcat la telali.
― Cât plăteşti chiria? Cât câştigi?
Întrebările ţâşniră ca nişte ameninţări, gata cu vrăjeala, aveau să limpezească lucrurile. Merlin, care nu era uşor de impresionat, se dădu totuşi înapoi. Toată fiinţa lui Pradelle emana violenţă, îl strângea de mână cu o forţă teribilă.
― Cât câştigi? repetă el.
Merlin încercă să-şi vină în fire. Bineînţeles, ştia cifra aceasta pe dinafară, o mie patruzeci şi patru de franci pe lună, douăsprezece mii de franci pe an, cu care lâncezise toată viaţa lui. N-avea nimic pe lume, murea al nimănui şi sărac, n-avea ce să lase moştenire şi, oricum, n-avea pe nimeni. Întrebarea cu leafa era mai umilitoare decât aceea cu funcţia care ţinea numai de minister. Cu ruşinea era altă poveste, o iei cu tine peste tot, îţi umple viaţa, o condiţionează pe de-a-ntregul, clipă de clipă îţi şopteşte la ureche, se iţeşte în tot ce faci. Nevoinţa e chiar mai rea decât sărăcia, pentru că se poate să rămâi demn chiar şi când dai de fundul sacului, dar lipsurile te duc la mişelie, la calicie, devii un prăpădit, un zgârie-brânză; te înjoseşte, pentru că, la nevoinţă, n-ai cum să rămâi întreg, să-ţi păstrezi mândria, demnitatea.
În starea aceasta era Merlin, din pricina ei nu mai vedea limpede; când îşi veni în fire, ceva îi luă ochii.
Pradelle ţinea un ditamai plicul burduşit cu bancnote mari cât frunzele de platan. Gata cu gluma. Fostul căpitan nu avusese nevoie să citească din Kant ca să se încredinţeze că orice om are un preţ.
― Să nu ne mai învârtim în jurul cozii, îi spuse cu hotărâre lui Merlin. În plicul acesta sunt cincizeci de mii de franci…
De data aceasta, Merlin se pierdu cu totul. Cinci ani de salariu pentru un ratat la sfârşit de carieră. În faţa unor asemenea sume, nimeni nu poate rămâne nepăsător, n-ai cum să te împotriveşti, numaidecât mintea ţi se umple de imagini, creierul începe să calculeze, caută echivalenţe, cât costă un apartament, o maşină…?
― Iar în acesta (Pradelle scoase un al doilea plic din buzunarul de la piept), aceeaşi sumă.
O sută de mii de franci! Zece ani de leafă! Propunerea avu un efect imediat, de parcă Merlin ar fi întinerit cu zece ani.
Nu şovăi o secundă, smulse pur şi simplu cele două plicuri din mâinile lui Pradelle, totul se petrecu fulgerător.
Se lăsă în jos, părea că-l bufnise plânsul, îşi trăgea nasul, aplecat peste geanta în care îndesa plicurile, ca şi cum ar fi fost spartă şi ar fi trebuit să-i acopere fundul ca să nu se strice şi mai mult.
Până şi Pradelle fu luat prin surprindere, dar o sută de mii de franci era o sumă enormă, dădea un ban, dar ştia că face. Îl apucă iar de mână pe Merlin, mai să i-o rupă.
― Îmi arunci toate rapoartele astea la gunoi, îi zise el, cu dinţii strânşi. Le scrii şefilor tăi că te-ai înşelat, le spui ce vrei, mă doare-n cot, dar pui totul în cârca ta. Ai priceput?
Era limpede, băgat la cap. Merlin bolborosi da, da, se smiorcăi, în lacrimi; se aruncă din maşină. Dupré îi văzu trupul deşirat şi slab iţindu-se pe trotuar, ca un dop de la o sticlă de şampanie.
Pradelle zâmbi mulţumit.
Gândul îi fugi pe dată la socru-său. Acum că cerul se limpezise iarăşi, avea să se ocupe de principala chestiune: cum să-i facă de petrecanie bătrânului ticălos?
Adus de şale, Dupré îl căuta din priviri prin geamul de la maşină, cu un aer întrebător.
Cât despre Dupré, se gândi Pradelle, las’ că-i arăt eu lui…
35
Camerista avea senzaţia neplăcută că este o începătoare într-ale circului. Lămâia, mare, de un galben nemaipomenit, se tot rostogolea pe tava de argint, ameninţând să cadă şi apoi să se dea de-a dura pe scări; oricum, avea să se rotească aşa până la biroul directorului. Mai bine de atât nici că se putea, se lasă
cu muştruluială, îşi zise ea. Nu era nimeni s-o vadă, băgă lămâia în buzunar, cu tava la subsuoară, şi continuă să urce scările (la Lutetia, personalul n-avea dreptul să ia liftul, atâta ar mai lipsi!).
De obicei, cu clienţii care cereau o lămâie la etajul şase fără lift, se purta destul de urât. Dar, bineînţeles, nu cu domnul Eugène. Cu domnul Eugène era altă poveste. Un tip care nu vorbea niciodată. Când avea nevoie de ceva, punea pe covoraşul de la uşa apartamentului său o foaie de hârtie scrisă cu litere mari pentru valetul de pe etaj. Mereu foarte politicos, foarte cinstit.
Dar nebun de legat.
În hotel (adică „la Lutetia”), nici nu trecuseră două sau trei zile şi toată lumea îl ştia pe domnul Eugène ca pe-un cal breaz. Îşi plătea apartamentul peşin, cu câteva zile înainte, nici nu i se dădea nota, că o şi achita. Un excentric, nimeni nu-i văzuse vreodată faţa; cât despre vocea lui, doar nişte mormăieli sau hohote de râs stridente care te făceau să pufneşti în râs sau care îţi îngheţau sângele în vine. Nimeni nu ştia cu ce se îndeletnicea, purta nişte măşti enorme, niciodată aceleaşi, şi se deda la tot felul de mofturi: dansul scalpului pe holuri care le distra pe femeile de serviciu, livrări de flori în cantităţi nemaivăzute… Îi trimitea pe curieri să cumpere tot soiul de lucruri anapoda de la Bon Marché[5], situat chiar vizavi, nimicuri pe care le punea pe măşti, pene, foi de hârtie aurite, catifea, culori… Şi nu numai! Săptămâna trecută, ceruse o orchestră de cameră cu opt muzicieni. Înştiinţat de sosirea lor, coborâse, rămăsese în picioare pe prima treaptă, cu faţa la recepţie, ca să bată ritmul, orchestra interpretase Ceremonia turcească din Burghezul gentilom al lui Lully şi plecase. Domnul Eugène împărţise bancnote de cincizeci de franci la tot personalul, pentru deranj. Directorul în persoană se dusese să-l vadă ca să-i explice că îi apreciau generozitatea, dar capriciile lui… Vă aflaţi într-un hotel faimos, domnule Eugène, trebuie să vă
gândiţi la ceilalţi clienţi şi la reputaţia noastră. Domnul Eugène încuviinţă, nu era deloc genul care să
pună probleme.
Măştile mai cu seamă stârneau curiozitatea oamenilor. Când sosise, purta una aproape normală, care înfăţişa un chip atât de bine meşterit, încât ai fi băgat mâna în foc că era al unui om paralizat. Trăsăturile îi erau imobile, dar atât de vii… Mai ceva decât măştile de la muzeul Grévin. Era cea pe care o folosea când ieşea, rar de altfel. Nu-l văzuseră scoţând nasul pe-afară decât de două sau de trei ori, mereu noaptea târziu; era clar, nu voia să vadă pe nimeni. Unii ziceau că umbla prin locuri de pierzanie, da’ ce părere aveţi voi, nu se duce la biserică!
Zvonurile veneau unele după altele. De îndată ce un angajat se întorcea din apartamentul său, toţi se năpusteau să-l descoasă ― ce mai văzuse de data aceasta? Când aflară că cerea o lămâie, se bătură care să i-o ducă. Când avea să coboare, femeia de serviciu urma să fie luată la întrebări, pentru că celelalte se treziseră în faţa unor scene uluitoare, când cu o mască de pasăre din Africa urlând strident şi dansând înaintea ferestrei deschise, când în miezul unui spectacol tragic dat pentru vreo douăzeci de scaune îmbrăcate ca să aducă a spectatori, dar o piesă cu un singur actor care părea cocoţat pe picioroange şi rostea nişte cuvinte pe care nimeni nu le înţelegea… Aceasta era, aşadar, întrebarea: că domnul Eugène nu era ca toţi ceilalţi, nimeni nu se îndoia, dar cine era el de fapt?
Unii pretindeau că e mut, fiindcă nu se exprima decât prin bolboroseli şi-şi scria ordinele pe foi de hârtie; alţii susţineau că are mutra făcută praf, dar, şi nimeni n-ar fi putut spune de ce, toţi schilozii de soiul acesta erau oameni simpli, niciodată nişte bogătani ca el, da, ce ciudat, spuneau ei, ai dreptate, n-am băgat de seamă…
Nici vorbă, replica şefa spălătoreselor de la înălţimea experienţei sale de treizeci de ani în hotelurile de lux, eu zic că miroase a păcăleală de la o poştă, pleda pentru un tâlhar scăpat de undeva, un ocnaş
îmbogăţit. Cameristele râdeau pe înfundate, convinse că domnul Eugène era mai degrabă un mare actor, foarte vestit în America, ce stătea incognito la Paris.
Îşi arăta se livretul militar la recepţie, toată lumea era silită să-şi declare identitatea, chiar dacă poliţia venea destul de rar să verifice hotelurile de acest nivel. Eugène Larivière. Numele nu spunea nimic
nimănui. Ba unora li se părea că suna un pic fals… Nimeni nu voia să creadă o iotă. Un livret militar, adăuga şefa spălătoreselor, nimic nu-i mai uşor de falsificat.
În afara puţinelor ieşiri nocturne care stârneau curiozităţi, domnul Eugène îşi petrecea timpul în apartamentul cel mare de la etajul şase cu, aceasta fiindu-i singura musafiră, o fetişcană ciudată şi tăcută, serioasă ca o guvernantă, cu care şi venise. Ar fi putut s-o folosească pentru a se face înţeles, dar nu, şi ea era tot mută. Să fi avut vreo doisprezece ani. Apărea pe înserat, trecea mereu în grabă prin faţa recepţiei, fără să salute pe nimeni, dar avuseseră vreme să vadă cât de frumoasă era, un chip triunghiular cu pomeţii înalţi, cu nişte ochi negri foarte strălucitori. Îmbrăcată simplu, curăţică foarte, se simţea că avea ceva bună-creştere. Fiică-sa, ziceau unii. Mai degrabă înfiată, sugerau ceilalţi, nici despre treaba aceasta nimeni nu ştia nimic. Seara, comanda tot soiul de mâncăruri exotice, dar întotdeauna cu supă de carne şi sucuri de fructe, compoturi, sorbeturi, feluri lichide. Apoi, pe la ora zece, o vedeau coborând, calmă şi serioasă; lua un taxi la colţul bulevardului Raspail şi întreba mereu cât costă înainte să urce în maşină.
Când tariful i se părea prea din cale-afară, se târguia, dar, odată ajunşi la destinaţie, şoferul băga de seamă că ea ar fi putut, cu banii pe care îi avea în buzunare, să plătească de treizeci de ori preţul cursei…
În faţa uşii apartamentului ocupat de domnul Eugène, camerista scoase lămâia din şorţ şi o puse în echilibru pe tava de argint, apoi sună, îşi scutură uşor uniforma ca să fie sigură că o să facă impresie bună şi aşteptă. Nimic. Mai bătu o dată, mai cu discreţie, voia să servească, nu să deranjeze. Tot nimic. Şi apoi, ba da. O foaie de hârtie trecută pe sub uşă: „Lăsaţi lămâia aici, mulţumesc!” Camerista fu dezamăgită, dar nu pentru multă vreme, fiindcă văzu, în clipa când se înclină ca să aşeze tava cu lămâia, apropiindu-se o bancnotă de cincizeci de franci. O vârî în buzunar şi o rupse la fugă, ca o pisică speriată
că o să rămână fără un os de peşte.
