Cu mult înaintea orei plecării, Albert îşi dădu seama că Édouard n-avea să vină. Fu copleşit de o imensă

jale.

Pauline, care înţelegea, se strânsese lângă el şi-i luase mâinile într-ale ei.

Când controlorii începură să străbată peronul strigând că trenul avea să plece, că lumea trebuia să se dea la o parte, Albert, cu capul în jos, începu să plângă, nu se putea opri.

Avea inima frântă.

Doamna Maillard urma să povestească mai târziu: „Albert a vrut să plece în colonii, bun, eu n-am nimic împotrivă. Dar dacă face ca aici şi se-apucă să bocească de faţă cu indigenii, n-o să se aleagă cine ştie ce de el, ascultaţi aici la mine! Dar, în fine, ăsta-i Albert. Ce vreţi, aşa e el!”

Epilog

Două zile mai târziu, pe 16 iulie 1920, la ora opt dimineaţa, Henri d’Aulnay-Pradelle înţelese că socrul său făcuse ultima mutare: şah şi mat. Dacă ar fi putut, l-ar fi omorât.

Fu arestat la domiciliu. Gravitatea acuzaţiilor ce i se aduceau sili justiţia să-l plaseze în arest provizoriu.

Nu ieşi de după gratii decât pentru procesul care începu în martie 1923. Fu condamnat la cinci ani de închisoare, dintre care trei definitivi, şi plecă din tribunal liber, dar sărăcit.

Între timp, Madeleine obţinuse un divorţ pe care relaţiile lui taică-său îi îngăduiseră să-l grăbească.

Moşia de la Sallevière fusese confiscată, toate bunurile lui Henri, puse sub sechestru. După proces, odată

recuperate rambursările ilegale, amenzile, cheltuielile de judecată, nu mai rămânea mare lucru, dar ceva, ceva tot mai avea. Or, statul nu catadicsi să-şi plece urechea la cererile lui de restituire. De lehamite, Henri se angajă, în 1926, într-un proces în care-şi prăpădi puţinul care îi mai rămânea, fără să obţină

niciodată câştig de cauză.

A fost nevoit să ducă un trai dintre cele mai modeste şi a murit singur, în 1961, la vârsta de şaptezeci şi unu de ani.

Conacul de la Sallevière, încredinţat unei asociaţii aflate sub tutela Asistenţei sociale, a fost transformat în orfelinat, ceea ce a şi rămas până în 1973, dată la care izbucni un scandal destul de sordid, de tristă

amintire. Instituţia îşi închise porţile. Apoi, ar fi fost nevoie de prea multe lucrări de renovare ca să-şi reînceapă activitatea. Proprietatea a fost atunci vândută unei societăţi specializate în organizarea de congrese şi conferinţe. Acolo se ţinu, în octombrie 1987, un pasionant seminar de istorie intitulat „1914–

1918 ― Negoţurile din vreme de război”.

Pe 1 octombrie 1920, Madeleine dădu naştere unui băiat. Împotrivindu-se unui obicei răspândit la vremea respectivă, când nou-născuţilor li se dădeau cu uşurinţă prenume ale rudelor ce-şi găsiseră moartea în război, ea refuză să-şi numească fiul Édouard. „Are deja un tată dificil, să nu-l împovărăm şi mai mult”, comentă ea.

Domnul Péricourt nu spuse nimic, înţelegea acum destule lucruri.

Fiul lui Madeleine nu se apropie niciodată prea mult de taică-său, nu-i dădu bani pentru procese şi consimţi doar să-i acorde o pensie modestă şi să-l viziteze o dată pe an. Cu prilejul uneia dintre întâlnirile acestea anuale, în 1961, îi descoperi cadavrul. Taică-său era mort de două săptămâni.

Domnul Péricourt n-a fost acuzat de moartea lui Édouard. Toţi martorii confirmară faptul că tânărul se aruncase sub roţile maşinii, fapt care învăluia în şi mai mult mister uimitoarea soartă în care cu greu se putea crede.

Domnul Péricourt se gândi neîncetat la circumstanţele acestei morţi tragice. Înţelegerea faptului că fiul său fusese în viaţă în toate lunile acestea în care ar fi vrut să-l strângă la piept pentru prima oară îl cufundă într-o disperare totală.

Nu putea să cuprindă cu mintea nici suma eventualităţilor care se îmbinaseră pentru ca Édouard să

ajungă să moară sub roţile unei maşini pe care de-abia dacă o conducea de patru ori pe an. Fu nevoit să

accepte realitatea: deşi nu exista nicio explicaţie, la mijloc nu era nicio întâmplare, era o tragedie.

Sfârşitul, acesta ori un altul, trebuia să se petreacă, pentru că aşa era scris de multă vreme.

Domnul Péricourt recuperă corpul fiului său, îl îngropă în cavoul familiei. Pe piatră i se gravă: „Édouard Péricourt 1895–1920”.

Îi despăgubi pe toţi subscriptorii spoliaţi. Ciudat, deşi frauda era de un milion două sute de mii de franci, se prezentară acte justificative de un milion patru sute treizeci de mii de franci, şmecheraşi sunt peste tot. Domnul Péricourt închise ochii şi plăti.

Îşi abandonă progresiv îndatoririle profesionale, se despovără de afaceri, vându multe lucruri, făcu unele plasamente în numele fiicei şi nepotului.

Tot restul vieţii sale, revăzu privirea lui Édouard, în faţa sa, în clipa în care maşina îl arunca în sus. Multă

vreme încercă să afle cuvântul potrivit. Citea în ea bucurie, da, uşurare, dar mai era ceva.

Şi, într-o zi, cuvântul îi veni, în sfârşit: recunoştinţă.

Totul era o născocire, bineînţeles, dar când îi intră cuiva o chestie de genul acesta în cap, greu o mai scoate…

Găsi cuvântul într-o zi de februarie 1927. În timp ce mânca. După ce se ridică de la masă, o sărută pe Madeleine pe frunte, ca de obicei, urcă la el în cameră, se culcă şi muri.

Albert şi Pauline ajunseră la Tripoli, apoi se instalară la Beirut, în centrul Marelui Liban atât de promiţător. Un mandat internaţional fu emis pe numele lui Albert Maillard.

Cât despre Louis Évrard, pentru treizeci de mii de franci găsi cu uşurinţă acte de identitate, ceea ce lui Pauline i se păru foarte scump.

Se târgui până la douăzeci şi patru de mii.

Pe patul de moarte, doamna Belmont îi lăsă moştenire fetei sale casa părintească din fundătura Pers care, nefiind întreţinută, pierduse mult din valoare. În plus, Louise primi de la notar o importantă sumă de bani şi un carnet în care maică-sa notase cu scrupulozitate operaţiunile şi plasamentele realizate pe numele ei, până la ultima centimă. Louise descoperi atunci că tot capitalul acesta fusese constituit din sumele pe care Albert şi Édouard i le dăruiseră (patruzeci de mii de franci unul, şaizeci de mii celălalt).

Louise nu avu parte de-o soartă deosebită, cel puţin nu până la începutul anilor 1940, când îi dădură de urmă.

Mai rămâne Joseph Merlin, la care nimeni nu se mai gândea.

Nici măcar voi, fără îndoială.

Nu vă faceţi griji: în viaţa lui Joseph Merlin lucrul acesta era o constantă, oamenii îl detestau şi, din clipa în care dispărea, îl uitau cu totul; când se mai auzea câte ceva în legătură cu el, era vorba numai despre amintiri neplăcute.

Petrecuse o noapte întreagă lipind bancnotele pe care i le oferise Henri d’Aulnay-Pradelle pe nişte foi mari de hârtie folosind hârtie gumată. Fiecare bancnotă era un fragment din propria lui poveste, dar voi ştiţi toate acestea.

După ce predase raportul acela exploziv care contribui din plin la condamnarea lui Henri, Merlin intră în hibernare, cariera i se terminase, viaţa, la fel, credea el. Greşea.

Ieşi la pensie pe 29 ianuarie 1921. Până atunci, fusese plimbat din serviciu în serviciu, dar lovitura pe care i-o dăduse guvernului cu raportul şi inspecţiile sale prin cimitire degeaba se baza ea pe fapte adevărate, nu era unul dintre lucrurile acelea pentru care să afle iertare. Ce scandal! În Antichitate, cel care aducea veşti rele era pedepsit, era omorât cu pietre. Dar nu, în fiecare dimineaţă, punctual, el se duse la minister. Toţi colegii se întrebară ce ar fi făcut ei cu echivalentul a zece ani de leafă; lumea îl urî cu atât mai mult cu cât Merlin nu păstrase nici măcar douăzeci de franci ca să-şi lustruiască imenşii galoşi, să-şi cureţe vesta plină de cerneală ori să-şi cumpere un aparat dentar nou.

Aşa că, pe 29 ianuarie, se trezi în stradă. Pensionar. Cu, dat fiind gradul său, o pensie la fel de mare ca leafa pe care o primea Pauline la alde Péricourt.

Multă vreme, Merlin se tot gândi la noaptea aceea în care renunţase la găina cu ouă de aur în schimbul unui lucru mai puţin preţios, dar moral, cu toate că lui Merlin nu-i plăceau cuvintele mari. Deşi pensionar, afacerea cu soldaţii dezgropaţi îl muncea în continuare. Trebuise să iasă la pensie ca să-l intereseze ce se întâmplă în lume şi ca să se apuce de citit ziarele. Prin intermediul lor asistă la arestarea lui Henri d’Aulnay-Pradelle şi la răsunătorul proces al acelora pe care-i numeau „gheşeftarii morţii”. Citi cu o teribilă satisfacţie darea de seamă a depoziţiei sale în faţa tribunalului care, totuşi, nu era spre lauda lui, jurnaliştilor nu le plăcuse martorul acesta lugubru, care vorbea atât de prost şi care îi împingea când încercau să-i pună întrebări.

După care, nemaifiind de actualitate, afacerea nu mai interesă pe nimeni.

Rămaseră comemorările, morţii, gloria. Patria. Merlin continuă, călăuzit de nu se ştie ce datorie, să