― Nu, Henri, am uitat să-ţi spun, e vina mea… Mi-am vândut toate acţiunile luna trecută. Unor comisionari mărunţi care, de altfel, şi-au pus mari speranţe în reuşita ta, sper că n-ai să-i dezamăgeşti.
Afacerea aceasta nu mă mai priveşte personal. Te sun ca să te previn pentru că mi-eşti prieten…
Încă o tăcere, foarte grăitoare.
Henri o să-l omoare pe năpârstoc, o să-i scoată cu mâinile lui maţele.
― Ferdinand Morieux şi-a vândut şi el partea, adăugă Léon.
Henri nu reacţionă, închise telefonul foarte încet, întru totul pustiit de vestea aceasta. De-ar fi trebuit să-l omoare pe Jardin-Beaulieu, n-ar fi avut puterea să ţină cuţitul.
Ministrul, închiderea şantierelor, plângerea pentru corupţie, totul o lua razna.
Situaţia îi scăpa complet de sub control.
Nu stătu să se gândească, să se uite la ceas. Era aproape ora trei noaptea când dădu buzna în camera lui Madeleine. Era aşezată pe pat, nu dormea, aşa gălăgie fusese toată noaptea în casă, că nu putuse să
închidă ochii! Iar Léon care sunase din cinci în cinci minute, ar trebui să-i spui… Ceruse ca telefonul să
fie scos din priză, ai vorbit cu el? Apoi Madeleine se opri, uluită să-l vadă pe Henri înnebunit. Îl văzuse îngrijorat, da, furios, ruşinat, gânditor şi chiar tulburat, de pildă, luna trecută când se prefăcuse ajuns pe culmile disperării, dar, încă de a doua zi, nu mai avea nimic, îşi rezolvase problema.
Or, în noaptea aceea, era palid ca un mort, crispat, vocea nu-i tremurase niciodată în asemenea hal, iar lucrul cel mai îngrijorător: fără minciuni sau foarte puţin, nimic de pe faţa lui nu-i trăda obişnuita şiretenie, şiretlicurile; de obicei, simţeai că se preface de la douăzeci de paşi, în timp ce acum, părea atât de sincer…
Ce mai încoace şi încolo, Madeleine nu-l văzuse niciodată într-o asemenea stare.
Bărbatu-său nu-şi ceru iertare pentru că dădea năvală în camera ei în miezul nopţii, se aşeză pe marginea patului şi vorbi. Dar chiar şi mărginindu-se la strictul necesar, ceea ce spunea îi era lui însuşi neplăcut.
Sicriele prea mici, muncitorii nepricepuţi, lacomi de bani, toţi străinii aceştia care nici măcar nu vorbeau franceză…
Şi cât de grea era treaba! Cumplită! Dar era silit să recunoască totul: nemţoteii din mormintele franţuzeşti, coşciugele umplute cu pământ, traficul mărunt de la faţa locului, cineva întocmise nişte rapoarte, crezuse că face bine propunându-i niscaiva bani funcţionarului, o gafă, bineînţeles, dar în sfârşit…
Madeleine dădea din cap, ascultându-l cu mare atenţie. Din punctul ei de vedere, n-avea cum să fie numai vina lui.
― Dar, Henri, de ce-ai fi tu singurul răspunzător în povestea aceasta? E prea uşor…
Henri era foarte uimit, de sine însuşi mai întâi, de faptul că era în stare să spună toate lucrurile acestea, să admită că greşise; uimit mai apoi de Madeleine, care îl asculta cu atâta băgare de seamă şi care, deşi nu-i lua apărarea, înţelegea; şi, în sfârşit, uimit de cuplul lor, căci era pentru prima oară de când se cunoşteau că se comportau amândoi ca nişte adulţi. Vorbeau fără mânie, fără patimă, de parcă discutau despre reamenajarea casei, de parcă se sfătuiau în legătură cu o călătorie sau o problemă de zi cu zi, pentru prima oară când, pe scurt, se înţelegeau.
Henri o privi altfel. Ceea ce sărea în ochi era, bineînţeles, pieptul ajuns la nişte dimensiuni uluitoare.
Purta o cămaşă de noapte uşoară, i se vedeau sfârcurile, întunecate, mari, pline, umerii rotunzi… Henri se opri o clipă ca s-o contemple, ea zâmbi, clipa fu intensă, o clipă de comuniune, o dori îngrozitor, dezlănţuirea aceasta de dorinţă îi făcu teribil de bine. Brutalitatea nevoii acesteia de a o fute ţinea şi de atitudinea maternă, protectoare pe care o adopta Madeleine şi care îi dădea ghes să se adăpostească
înăuntrul ei, să fie primit, să dispară acolo. Problema era gravă, serioasă, dar felul în care îl asculta avea o nuanţă de uşurătate, de simplitate şi tihnă. Pe nesimţite, Henri se destinse, vocea i se domoli, vorbea mai rar. Privind-o, se gândi: Asta e femeia mea. Şi-l cuprinse o mândrie necunoscută şi neaşteptată.
Întinse mâna, o puse pe sânul ei, ea zâmbi cu amabilitate, mâna îi alunecă spre pântece, Madeleine începu să respire cu zgomot, ca şi cum ar fi durut-o. Gestul lui Henri era oarecum plănuit, pentru că
mereu se pricepuse cum s-o ia pe Madeleine, dar nu numai. Era ca o regăsire cu o fiinţă pe care n-o întâlnise cu adevărat niciodată. Madeleine desfăcu picioarele, dar îl reţinu apucându-l de încheietura mâinii.
― Chiar nu e momentul, şuieră ea, în timp ce glasul ei urla contrariul.
Henri încuviinţă fără grabă, se simţea puternic, îşi recăpăta încrederea în sine.
Trăgându-şi răsuflarea, Madeleine îşi puse pernele în spate, căută o poziţie, iar când o găsi, suspină a părere de rău şi-i mângâie, ascultându-l, vinişoarele umflate şi albăstrii, avea nişte mâini aşa de frumoase.
Henri se adună, trebuia să se întoarcă la ale lui:
― Léon m-a lăsat baltă. Nu pot să sper la niciun ajutor de la taică-său.
Madeleine fu jignită, şocată că Léon nu-l ajuta, era şi el băgat în toată povestea, nu?
― Tocmai că nu, zise Henri, nu mai e. Şi nici Ferdinand.
Buzele lui Madeleine se rotunjiră într-un „ah” tăcut.
― Mi-ar lua prea mult ca să-ţi explic, hotărî el.
Madeleine zâmbi, bărbatu-său îşi revenise. Pe de-a-ntregul. Îi dezmierdă obrazul.
― Bietul meu iubit…
Îi vorbea cu o voce blândă, prietenoasă.
― Să înţeleg că e chiar atât de grav?
Henri închise ochii a încuviinţare, îi deschise, apoi îşi luă avânt:
― Taică-tău nu vrea şi pace să mă ajute, dar…
― Da, şi dacă i-aş cere-o din nou, tot n-ar vrea.
