Henri se uita la mâna lui Madeleine cuibărită în a lui, dar braţele le căzuseră înapoi pe genunchi. Trebuia s-o convingă. Nu putea, n-avea cum să-l refuze. Bătrânul Péricourt voise să-l umilească, acum că îşi atinsese ţelul, avea (Henri căută cuvântul) datoria, da!, datoria să se arate cu picioarele pe pământ! Căci, la urma-urmelor, cu ce se alegea văzându-şi numele târât în noroi în cazul în care izbucnea un scandal?
Nu, nu chiar un scandal, nu erau motive, să zicem, un incident? Era de înţeles că nu voia să-i sară în ajutor ginerelui, dar ce-l costa să-i facă un hatâr fie-sii, nu? Se tot lua de unii şi de alţii şi se băga în treburi care nu-l priveau nici pe departe ca acum! Madeleine fu de acord:
― Aşa e.
Dar Henri întrezărea în străfundurile ei o împotrivire. Se aplecă.
― Nu vrei să-l rogi… pentru că ţi-e teamă c-o să refuze, nu?
― O, nu! răspunse Madeleine pripindu-se. Deloc, dragule!
Îşi desprinse mâna şi şi-o puse pe burtă, cu degetele uşor răsfirate. Şi îi zâmbi.
― N-am să-l rog pentru că nu vreau să-l rog. De fapt, Henri, te ascult, dar chiar nu-mi pasă.
― Înţeleg, încuviinţă Henri. De altfel, nu-ţi cer să-ţi pese, îţi e…
― Nu, Henri, nu înţelegi. Nu-mi pasă nu de afacerile tale, ci de tine.
Madeleine spusese toate acestea fără să-şi schimbe înfăţişarea, tot simplă, zâmbitoare, prietenoasă, teribil de apropiată. Şocul fu atât de mare, încât lui Henri i se păru că nu auzise bine.
― Nu pricep…
― Ba da, iubitule, sunt sigură că ai priceput tot. Nu-mi pasă nu de ceea ce faci tu, ci de ceea ce eşti tu.
Ar fi trebuit să se ridice imediat şi să plece, dar privirea lui Madeleine îl ţintuia pe loc. Nu avea chef să
audă mai multe, dar era prins în situaţie, ca un acuzat pe care judecătorul îl sileşte să-şi asculte condamnarea.
― Nu mi-am făcut nicicând cine ştie ce iluzii în privinţa ta, explică Madeleine. Nici în privinţa noastră.
Recunosc, te-am iubit o vreme, dar nu mi-a luat mult până să-mi dau seama cum o să se termine toată
povestea. Nu m-am lăsat aşa uşor, pentru că aveam nevoie de tine. M-am măritat cu tine, pentru că aveam o vârstă, pentru că mi-ai cerut mâna şi pentru că Aulnay-Pradelle suna frumos. Dacă n-ar fi fost aşa de ridicol să fiu nevastă-ta, întruna umilită de aventurile tale, mi-ar fi plăcut să mă numesc astfel. Atâta pagubă!
Henri se ridicase. De data aceasta, nu se prefăcu demn de dragul situaţiei, nu încercă să mai dovedească
ceva, să mai adauge vreo minciună: Madeleine vorbea cu prea multă seriozitate, nimic din ceea ce spunea nu mai putea fi schimbat.
― Ce te-a salvat până acum e faptul că eşti frumos de pici, iubitule.
Din fundul patului, cu mâinile pe burtă, îşi admira soţul care avea să iasă din cameră şi căruia îi vorbea de parcă se despărţeau pentru o noapte, după o clipă de plăcere şi tandreţe.
― Sunt sigură că mi-ai făcut un copil foarte frumos. Nici că m-am aşteptat la mai mult de la tine. Acum că
e aici (se bătu uşurel pe burtă care răspunse cu un sunet înfundat), poţi să ajungi ce vrei tu şi chiar un nimic, nu-mi pasă. E o dezamăgire, dar mi-am revenit, pentru că am o alinare. Pentru tine, dacă e să mă
iau după puţinul pe care-l ştiu, cred că a venit ceasul unei catastrofe din care n-o să-ţi mai revii. Dar nu e treaba mea.
De zeci de ori spărsese Henri câte ceva în împrejurări asemănătoare, o vază, o mobilă, un geam, un bibelou. Dar în seara aceea, se ridică, ieşi şi închise încetişor uşa de la camera soţiei sale.
Luând-o pe hol, îi apărură imagini cu moşia de la Sallevière aşa cum o văzuse cu câteva zile în urmă, cu imensa faţadă admirabil restaurată, horticultorii începuseră să redeseneze vasta grădină în stil franţuzesc, meşterii se pregăteau să se apuce de tavanele sălilor şi camerelor, aveau să refacă îngerii şi lemnăria…
Doborât de toţi cei care-l lăsaseră baltă în câteva ore, Henri se chinuia ca un disperat să-i dea o formă
acestui cataclism, dar nu izbutea, erau doar cuvinte, imagini, nimic real.
Să piardă totul aşa, la fel de repede pe cât îl câştigase, nu reuşea să înţeleagă.
Dar izbuti până la urmă datorită unui cuvânt rostit cu voce tare, când era singur pe culoar:
― Sunt mort.
37
Cu ultimele depuneri, contul bancar al Suvenirului Patriotic anunţa un sold pozitiv de o sută şaptezeci şi şase de mii de franci. Albert făcu o socoteală rapidă, trebuia să fie şmecher, să nu scoată prea mulţi bani dintr-odată, dar, în banca aceasta, se desfăşurau atât de multe operaţiuni, că se întâmpla adesea să se ruleze şapte sau opt milioane într-o singură zi, iar prin case să treacă zilnic fluxuri de patru, cinci mii de franci, uneori chiar mai mult, alimentate cum erau de un număr impresionant de prăvălii şi mari magazine pariziene.
Încă de la sfârşitul lui iunie, Albert trăia de parcă ar fi fost un altul.
Dimineaţa, între două greţuri şi deja la fel de istovit ca după atacarea unei poziţii germane, se ducea la muncă într-o stare vecină cu implozia; nu s-ar fi mirat dacă, în faţa băncii, justiţia ar fi înălţat peste noapte un eşafod ca să-l ghilotineze fără niciun proces în văzul tuturor angajaţilor adunaţi cu mic, cu mare şi cu domnul Péricourt în frunte.
Cât era ziua de lungă, se mişca într-o toropeală înceţoşată, trecea enorm de mult timp până să audă
vocile; când îi vorbeau, ceilalţi erau nevoiţi să-i străbată zidul de frică. Albert te privea de parcă l-ai fi împroşcat cu jetul unui furtun de pompieri. „Pardon, cum?” erau întotdeauna primele lui cuvinte, nimeni nu-l mai lua în seamă, îl cunoşteau deja.
În cursul dimineţii, depunea în contul Suvenirului Patriotic banii sosiţi în ajun şi, din aburul fierbinte care-i inunda creierul, încerca să extragă suma pe care avea s-o scoată în numerar. Apoi, când începea rotirea angajaţilor la fiecare casă pentru pauza de prânz, profita de fiecare trecere pe la câte un ghişeu ca să-şi efectueze retragerile, semnând cu o mână febrilă Jules d’Épremont, de parcă clientul s-ar fi prezentat chiar el la bancă la ora mesei. Pe măsură ce lua bancnotele, le băga în geanta care se umfla de ajungea, imediat după amiază, să fie de patru ori mai burduşită decât de dimineaţă.
De două ori, seara, îndreptându-se spre uşa rotativă şi auzindu-se strigat de un coleg sau pentru că i se năzărise că un client îl priveşte bănuitor, începuse să se pişe în pantaloni şi fusese nevoit să ia un taxi ca să se întoarcă acasă.
