― Zece milioane, îţi dai seama? îl întrebă Pauline pe Albert.

― După părerea mea, e prea mult, răspunse el cu o voce şoptită pe care Pauline aproape că n-o auzi.

Se căutau deja nişte vinovaţi, aşa cum se obişnuieşte în Franţa, dar şi pentru că guvernul „era mânjit”.

L’Humanité expl ica foarte bine totul: „Dat fiind faptul că înălţarea acestor monumente necesită aproape întotdeauna o participare a statului sub forma unei subvenţii, de altfel odios de mică, va crede oare cineva că nimeni dintre înalţii funcţionari nu era la curent?”

― În orice caz, asigura un bărbat aflat în spatele lui Pauline, e nevoie de nişte meseriaşi pe cinste ca să

dea aşa o lovitură.

Tuturor li se părea că extorcarea de fonduri e o mişelie, dar nimeni nu se putea împiedica să simtă o oareşicare admiraţie, ce tupeu!

― E adevărat, zicea Pauline, sunt totuşi tari, trebuie s-o recunoaştem.

Albert nu era deloc în largul său.

― Ce-i cu tine, iubiţel? îl întrebă Pauline, punându-i mâna pe obraz. Te plictiseşti? Îţi aduci aminte de-ale tale când vezi trupele şi militarii, aşa-i?

― Da, răspunse Albert, aşa-i.

Şi îşi spunea, în timp ce răsunau primele acorduri ale marşului Sambre et Meuse cântat de garda republicană şi pe când generalul Berdoulat, care comanda defilarea, îl saluta cu sabia pe mareşalul Pétain înconjurat de un stat-major de ofiţeri superiori: un câştig de zece milioane, nu zău, or să ajungă să-mi taie capul pentru a zecea parte din suma asta.

Era ceasul opt, avea întâlnire cu Édouard la gara Lyon la douăsprezece şi jumătate („Nu mai târziu, insistase el, dacă nu, am să-mi fac griji…”), trenul pentru Marsilia pleca la ora unu. Iar Pauline avea să

rămână singură. Iar Albert, fără Pauline. Să fie oare acesta tot câştigul?

Defilară atunci, sub aplauzele mulţimii, politehniştii, elevii de la Saint-Cyr cu panaşul tricolor, garda republicană şi pompierii, după care veni rândul răcanilor în albastru cum e cerul, în uralele obştii. Lumea strigă „Trăiască Franţa!”

Édouard stătea în faţa unei oglinzi când răsunară glorioasele lovituri de tun trase la Invalizi. De ceva vreme, îşi făcea griji văzând roşul-carmin care cuprindea mucoasele din fundul gâtului. Se simţea obosit.

Lectura ziarelor de dimineaţă nu-i provocase aceeaşi bucurie ca în ajun. Cât de repede se treceau emoţiile şi cât de urât îi îmbătrânea gâtlejul!

Cum or să-l vadă ceilalţi când o să înainteze în vârstă? Gaura ocupa aproape tot spaţiul menit ridurilor,

nu-i rămânea decât fruntea. Édouard se distră la gândul că ridurile n-or să-şi afle locul pe obrajii lipsă, în jurul dispărutelor buze, că or să emigreze toate spre frunte ca râurile acelea deviate care caută o ieşire şi o apucă pe cea dintâi matcă ce le iese-n cale. Bătrân, avea să fie doar o frunte brăzdată ca un câmp de manevre deasupra unui hău de culoare carmin.

Se uită la ceas. Ora nouă. Şi oboseala aceasta. Pe pat, camerista îi întinsese toată ţinuta colonială. Zăcea acolo în toată splendoarea ei, ca un mort descărnat.

― E aşa cum voiaţi? întrebase ea şovăitoare.

Când era vorba de el, nimic nu-i mai uimea, dar totuşi, vesta aceasta colonială cu ditamai penele cusute pe spinare…

― Ca să ieşiţi… afară? se mirase ea.

Îi răspunsese vârându-i în palmă o bancnotă mototolită.

― Atunci, continuase ea, pot să-i zic valetului de etaj să vină să vă ia geamantanul?

Bagajul avea să plece înaintea lui, pe la orele unsprezece, ca să fie urcat în tren. O să-şi păstreze doar rucsacul, vechitura aceasta în care îşi băgase puţinul pe care-l avea. Ca întotdeauna, Albert lua lucrurile importante, mi-e prea teamă că o să le pierzi, zicea el.

Îi făcu bine să se gândească la tovarăşul său, simţi chiar o mândrie de neînţeles, ca şi cum, pentru prima oară de când se cunoşteau, el devenea părintele, iar Albert, copilul. Căci, în fond, Albert, cu spaimele sale, coşmarurile sale, fricile sale, nu era altceva decât un ţânc. Ca şi Louise, care se întorsese pe neaşteptate ieri, ce bucurie să o vadă!

De-abia mai respira.

Un bărbat venise ieri în fundătură. Édouard se aplecase, ia povesteşte-mi.

Vă caută, a scotocit, a pus întrebări, n-am zis nimic, bineînţeles. Un bărbat singur. Da, cu un taxi. Édouard o mângâiase pe Louise pe obraz şi-i urmase cu arătătorul conturul buzelor, haide, e drăguţ din partea ta, bine ai făcut, acuma du-te de-aici, e târziu. Ar fi vrut să o sărute pe frunte. Şi ea la fel. Louise ridicase din umeri, şovăise, apoi se îndurase să plece.

Un bărbat singur, într-un taxi, nu era poliţia. Un reporter mai descurcăreţ decât ceilalţi. Găsise fundătura, ei şi? Fără nume, ce putea să facă? Şi chiar dacă ar fi avut numele? Cum avea să se descurce ca să-l dibuiască pe Albert la gazdele lui, iar pe el, aici? Şi, în plus, cu trenul peste câteva ore?

Numai un pic, îşi zise el. Fără heroină în dimineaţa aceasta, doar un strop de morfină. Trebuia să rămână

lucid, să le mulţumească angajaţilor, să-şi ia la revedere de la recepţioner, să urce în taxi, să se ducă la gară, să-l găsească pe Albert. Şi acolo… avea să vină surpriza de care se bucura dinainte. Albert nu-i arătase decât biletul său, dar Édouard scotocise şi dăduse peste celălalt, luat pe numele domnului şi doamnei Louis Évrard.

Prin urmare, exista o femeie. Édouard îl bănuia de multă vreme, de ce naiba se ascundea Albert în privinţa aceasta? Un ţânc.

Édouard se apucă să-şi facă injecţia. Se simţi imediat mai bine, totul era calm, uşor, fusese atent la doză.

Se duse să se întindă pe pat şi-şi trecu încet degetul peste gaura din faţă. Costumul meu colonial şi cu mine suntem doi morţi ce stau alături, îşi spuse el, unul golit pe dinăuntru, iar celălalt tot un găvan.

În afara cursurilor bursiere pe care le cerceta cu minuţiozitate dimineaţa şi seara, plus câteva cronici economice ici şi colo, domnul Péricourt nu citea ziarele. Avea angajaţi care le citeau pentru el, îi redactau dări de seamă, îi semnalau informaţiile importante. Nu voise să se abată de la regulă.

Surprinsese în hol, pe o măsuţă, Le Gaulois. Prostii. Prevăzuse că scandalul era iminent, n-avea nevoie să

se uite prin cotidiene ca să ghicească ce scriau.

Ginerele lui plecase degeaba şi prea târziu la vânătoare. Şi totuşi nu, din moment ce se aflau acum faţă în faţă.

Domnul Péricourt nu puse nicio întrebare, îşi încrucişă numai mâinile peste piept. O să aştepte cât o să fie nevoie, dar n-o să întrebe nimic. În schimb, putea să ofere o informaţie care să-l motiveze:

― Am vorbit cu ministrul Pensiilor la telefon, în legătură cu afacerea ta.

Nu aşa îşi imaginase Henri întrevederea, dar de ce nu. Esenţialul era să i se şteargă păcatele.

― Mi-a confirmat, continuă domnul Péricourt, că e treabă serioasă, mi-a dat câteva detalii… Chiar foarte serioasă.

Henri era nedumerit. Bătrânul încerca să urce preţul, să negocieze ceea ce Henri trebuia să-i aducă?

― L-am găsit pe omul pe care-l căutaţi, lăsă el să-i scape.

― Cine e?

Răspunsul ţâşnise. Semn bun.

― Şi ce spune prietenul ministru despre „serioasa” mea afacere?

Cei doi bărbaţi păstrară un moment de tăcere.