Albert se rădea, mai avea un pic; lui Pauline îi plăceau bărbaţii cu mustaţă ― la vremea aceea, nici nu găseai altceva ―, dar nu putea suferi obrajii aspri. Mă înţeapă, zicea ea.

― O să trebuiască să plecăm devreme, spuse ea, aplecată peste ziar. Defilarea începe la ora opt, iar până

la Vincennes e ceva drum…

În oglindă, Albert se uita la Pauline, frumoasă foc şi neruşinat de tânără. O să mergem la defilare, se gândi el, ea o să se ducă la muncă şi apoi am s-o părăsesc pentru totdeauna.

― O să tragă cu tunurile la Invalizi şi la muntele Valerién! adăuga ea, luând o gură de cafea.

O să-l caute pe Albert, o să vină aici, o să întrebe, nu, nimeni nu l-a văzut pe domnul Maillard; n-o să

înţeleagă niciodată, o să sufere îngrozitor, o să născocească tot soiul de motive pentru dispariţia aceasta bruscă, n-o să vrea să-şi imagineze că Albert a putut s-o mintă, nu, imposibil, deznodământul trebuia să

fie mai romantic, l-o fi răpit cineva sau l-o fi omorât pe undeva, iar trupul, dispărut pentru totdeauna, l-o fi aruncat, bineînţeles în Sena; Pauline n-o să-şi afle alinarea.

― Oh, zise ea, dacă n-am noroc… „Spectacole gratuite la orele treisprezece în următoarele teatre: Opera, Comedia Franceză, Opera Comică, Odéon, teatrul de la Porte-Saint-Martin…” La ora unu îmi încep eu munca.

Lui Albert îi plăcea ficţiunea aceasta în care el dispărea în mod misterios, iar în locul realităţii, atât de imorale, ea îi încredinţa un rol mut şi romantic.

― „Şi bal, la Nation”! Termin serviciul la zece şi jumătate seara, nici vorbă, până să ne ducem acolo, o să

fie aproape pe sfârşite…

O spusese fără părere de rău. Văzând-o cum stă pe pat şi înfulecă la brioşe, Albert se întrebă: era oare o femeie care să nu-şi afle alinare? Nu, era de-ajuns să-i zăreşti minunaţii sâni, gura pofticioasă, promisiunea aceasta întrupată… Gândul că ar putea să-i facă rău îl linişti, dar nu pentru multă vreme şi, o clipă, se cufundă în această idee: era un om după care nimeni nu suferea cine ştie ce.

― Dumnezeule, spuse dintr-odată Pauline, ce nemernicie…! Ce ticăloşie…!

Albert întoarse capul şi se tăie la bărbie.

― Poftim? întrebă el.

Îşi căuta deja prosopul, e incredibil cât pot să sângereze asemenea tăieturi. Îi mai rămânea oare nişte piatră de alaun pe undeva?

― Îţi dai seama? continuă Pauline. Unii au vândut nişte monumente ale eroilor… (ea înălţă capul, nu-i venea a crede), nişte monumente „false”!

― Cum, cum? întrebă Albert, întorcându-se spre pat.

― Da, nişte monumente care nu există! continuă Pauline, aplecată peste ziar. Dar ai grijă, îngeraşule, sângerezi, pătezi totul!

― Arată-mi, arată-mi! striga Albert.

― Dar, puiule…

Îi lăsă ziarul, de-a dreptul emoţionată de reacţia lui Albert al ei. Înţelegea. El făcuse războiul, îşi pierduse camarazii de luptă, aşa că să descopere că nişte oameni se dedau unei asemenea înşelătorii îl revolta, dar cum, chiar aşa! Pauline îi şterse bărbia care sângera în timp ce el citea şi recitea articolul.

― Haide, puiule, vino-ţi în fire! Nu se poate să te enervezi în halul ăsta!

Henri îşi petrecu ziua toată cutreierând arondismentul. Cineva îi vorbise despre un comisionar care locuia pe strada Lamarck, la numărul 16 sau 13, nu era sigur, dar nici ţipenie nici la 13, nici la 16. Henri umbla în taxiuri. Altcuiva i se păruse că, poate, un tip cu un căruţ transporta diverse, pe strada Caulaincourt la deal, dar era o fostă uzină, închisă acum.

Henri intră în cafeneaua de la colţul străzii. Era ora zece dimineaţa. Un tip cu un singur braţ care trage un căruţ? Unul care livrează mărfuri, ziceţi? Nu, nimeni nu-l ştia. Continuă coborând strada pe partea cu numerele pare, o să se întoarcă, la nevoie, pe partea cu cele impare, apoi o să bată toate străzile din arondisment, dar o să-l dibuiască.

― Cu un singur braţ, totuşi, nu pare deloc uşor, sunteţi sigur?

Pe la orele unsprezece, Henri o luă pe strada Damrémont unde i se spusese că, sigur, negustorul de

cărbuni de la colţ cu strada Ordener avea un căruţ. Dar nimeni nu băga mâna în foc că avea un singur braţ. Îi trebui mai mult de-un ceas ca să străbată cu paşi mari toată strada, când, lângă cimitirul Nord, un muncitor îi spuse, fără să şovăie:

― Dar bineînţeles că îl ştie lumea! E ciudat rău. Stă pe strada Duhesme, la numărul 44. Îl cunosc, e vecin cu un verişor de-al meu.

Dar pe strada Duhesme nu era niciun număr 44, ci un şantier şi nici ţipenie de om care să-i spună unde locuia acum bărbatul acesta care, de altfel, avea încă ambele mâini.

Albert pătrunse în apartamentul lui Édouard ca un curent de aer.

― Uite, uite, citeşte! urla el, fluturând ziarul boţit sub ochii unui Édouard care se trezea cu greu.

La unsprezece dimineaţa! se gândi el. Înţelese că ora n-avea aproape nicio legătură cu somnolenţa când descoperi, pe noptieră, seringa şi fiola goală. De mai bine de doi ani de când îl ştia pe tovarăşul său, Albert avea o mare experienţă care îi îngăduia, de la prima vedere, să deosebească o doză uşoară de una pustiitoare. După felul în care Édouard se scutura, îşi dădu seama că, de data aceasta, era vorba despre una lejeră, cea care permite neutralizarea efectelor mai devastatoare ale lipsei. Dar şi-aşa, câte doze îşi făcuse, câte injecţii, după aceea masivă care îi speriase atât de tare, pe Louise şi pe el?

― Eşti bine? întrebă Albert îngrijorat.

De ce purta ţinuta cumpărată la Bon Marché, una bună de îmbrăcat în colonii? Nu se potrivea deloc la Paris, era chiar destul de ridicolă.

Albert nu puse nicio întrebare. Prezentul, urgenţa era ziarul.

― Citeşte!

Édouard se ridică, citi, se trezi de tot, apoi aruncă gazeta în aer urlând „Rrăăă!”, ceea ce, la el, era semn de jubilare.

― Dar, bolborosi Albert, nu-ţi dai seama! Au aflat totul, acuma o să pună mâna pe noi!

Sărind din pat, Édouard apucă de pe masa cea mare sticla de şampanie rămasă în frapieră şi-şi turnă pe gât o cantitate fenomenală ― ce zgomot mai făcea! ― îl apucă o tuse îngrozitoare şi se ţinu de burtă, dar continua să danseze şi să urle, rrăăă!

Aşa cum se întâmplă în unele cupluri, uneori rolurile se schimbă. Văzându-şi camaradul descumpănit, Édouard înhăţă caietul cel mare de conversaţii şi scrise:

― Stai liniştit! PLECĂM!

Chiar că n-are simţul datoriei, se gândi Albert. Scutură jurnalul.

― Dar citeşte, pentru Dumnezeu!

La aceste cuvinte, Édouard se semnă cu înfrigurare de mai multe ori, îi plăcea la nebunie gluma aceasta.

Apoi luă din nou creionul:

― Habar n-au de NIMIC!

Albert ezită, dar fu nevoit să recunoască: articolul era foarte vag.

― Posibil, încuviinţă el, dar nu mai avem timp!