dai totul înapoi din bunurile personale. Dacă, aşa cum am şi calculat, nu dispui de fondurile necesare, vei fi silit să-i ceri ajutorul soţiei, lucru la care am să mă opun aşa cum am şi dreptul din punct de vedere juridic. Va trebui atunci să te desparţi de moşia părintească. De altfel, n-o să mai ai nevoie de ea, pentru că guvernul te va trimite în faţa justiţiei şi, ca să fie el acoperit, va fi obligat să se constituie parte civilă în procesul pe care, fără îndoială, asociaţiile de foşti luptători şi de rude ţi-l vor intenta. Şi ai să sfârşeşti în închisoare.
Henri se hotărâse să-şi încerce norocul pe lângă bătrân fiindcă ştia că se află într-o situaţie delicată, dar ceea ce auzea se dovedea a fi mai rău decât orice. Necazurile se adunaseră rapid, nu avusese timp să facă
ceva. Şi îl cuprinse o îndoială:
― Dumneata ai…?
De-ar fi avut o armă în mână, n-ar fi aşteptat răspunsul.
― Nu, de ce aş fi făcut-o? N-ai nevoie de nimeni ca să te bagi în belele. Madeleine m-a rugat să te primesc, te primesc ca să-ţi spun următoarele: treburile dumitale nu ne privesc, nici pe ea, nici pe mine. A vrut să se mărite cu tine, fie, dar n-ai s-o târăşti după tine, lucru de care o să am eu grijă şi pe mai departe. În ceea ce mă priveşte, poţi să te duci la fund cu totul, n-o să mişc un deget.
― Vrei război? urlă Henri.
― Domnule, să nu strigi niciodată când sunt eu de faţă.
Henri nu aşteptă sfârşitul frazei ca să iasă din încăpere trântind cu putere uşa în urma lui. Zgomotul acesta avea să răsune în toată casa, de sus până jos. Din păcate, nu se auzi mare lucru. Uşa aceasta, prevăzută cu un mecanism pneumatic, se închise încetişor cu nişte uf… uf… uf… mici şi sacadate.
Henri ajunsese deja la parter când uşa se închise în sfârşit, cu un zgomot înfundat.
La birou, domnul Péricourt nu se clintise.
33
― E drăguţ aici, la tine… spuse Pauline, uitându-se de jur împrejur.
Albert ar fi vrut să răspundă, dar cuvintele i se poticniră în gât. Se mulţumi să-şi dea mâinile în lături, trecând de pe-un picior pe altul.
De când se cunoşteau, se întâlniseră numai afară. Ea locuia în vila familiei Péricourt, la patronii ei, într-o cameră la mansardă, iar agenţia care-i făcuse rost de slujba aceasta fusese clară: „Orice vizită e strict interzisă, domnişoară!”, expresie consacrată pentru a-i lămuri pe servitori că, dacă aveau chef să se fută, trebuiau s-o facă în altă parte, fără porcării la noi, aici e o casă cinstită etc.
La rându-i, Albert n-o putea aduce pe Pauline la el acasă, Édouard nu ieşea niciodată, de altfel, unde să se ducă? Şi apoi, până la urmă, chiar dacă ar fi acceptat să-i lase apartamentul pentru o seară, Albert o minţise de la bun început pe Pauline, cum să facă acum? Stau în gazdă, pretinsese el, la o damă ursuză, bănuitoare, fără musafiri, nu-i voie, ca la tine, dar o să mă mut, caut altceva.
Pauline nu era nici mirată, nici nerăbdătoare. Mai degrabă, dacă nu chiar liniştită. Spunea că, oricum, ea nu era „o fată de soiul acela”, adică: nu mă fut. Voia o „relaţie serioasă”, adică: nuntă. Albert nu se pricepea să descâlcească ce era minciună şi ce era adevăr în toate acestea. Aşadar, ea nu voia, de acord, numai că acum, de fiecare dată când o conducea la alde Péricourt, în clipa despărţirii, se pupau ca disperaţii: lipiţi de porţi, se frecau unul de celălalt ca doi smintiţi, cu picioarele împletite, Pauline îi ţinea mâna lui Albert, din ce în ce mai târziu, ba chiar, într-o seară, înţepenise toată, scosese un ţipăt prelung şi răguşit şi-l muşcase de umăr. Albert urcase în taxi ca un om încărcat cu explozivi.
Aşa stăteau lucrurile între ei când, în jur de 22 iunie, afacerea Suvenirului Patriotic îşi luă, în sfârşit,
avânt.
Brusc, banii începuseră să pice.
Cu duiumul.
Într-o săptămână, găina cu ouă de aur le dăduse de patru ori mai multe ouă. Peste trei sute de mii de franci. Cinci zile mai târziu, aveau în puşculiţă cinci sute şaptezeci de mii de franci; pe 30 iunie, şase sute douăzeci şi şapte de mii de franci… Veneau întruna. Înregistraseră comenzile pentru mai bine de o sută
de cruci, o sută douăzeci de torţe, o sută optzeci şi două de busturi de răcani, o sută unsprezece monumente compozite; Jules d’Épremont câştigase până şi licitaţia pentru monumentul menit arondismentului în care se născuse, o sută de mii de franci fuseseră vărsaţi ca arvună de către primărie…
Şi în fiecare zi soseau alte comenzi, însoţite de noi plăţi. Édouard îşi petrecea toate dimineţile scriind recipise.
Mana aceasta neaşteptată avu un efect ciudat asupra lor, de parcă de-abia acum îşi dădeau seama de urmările propriilor fapte. Erau deja foarte bogaţi, iar ipoteza milionului de franci pe care o stabilise Édouard nu mai ţinea defel doar de fantasmă, pentru că erau încă departe de data-limită de 14 iulie, iar contul în bancă al Suvenirului Patriotic se umfla încontinuu… Zi de zi, zece, cincizeci, patruzeci de mii de franci, de nu-ţi venea să crezi. Ba chiar, într-o dimineaţă, o sută şaptesprezece mii de franci dintr-odată.
La început, Édouard urlă de fericire. Când Albert se întorsese acasă, în prima seară, cu o valijoară plină
de bancnote, îşi umpluse mâinile şi le aruncase în aer ca pe o ploaie binefăcătoare. Întrebase imediat dacă putea să ia ceva din ceea ce i se cuvenea, chiar atunci, numaidecât; cu un râs vesel, Albert îi spusese că bineînţeles, nu era nicio problemă. A doua zi, Édouard îşi meşterise o mască magnifică, făcută în întregime din bancnote de două sute de franci lipite în spirală. Rezultatul era superb, ca nişte volute de bani, de parcă biletele de bancă ardeau şi îi învăluiau faţa într-un halo de fum. Albert fusese fermecat, dar şi şocat, cu banii aşa ceva nu se face. Pungăşea sute de oameni, dar nu renunţase la orice morală.
Cât despre Édouard, el ţopăia de bucurie. Nu număra niciodată banii, dar păstra cu sfinţenie scrisorile de comandă, ca pe nişte trofee, şi le recitea seara sorbind câte-o tărie cu pipeta lui din cauciuc; dosarul acesta era cartea lui de rugăciuni.
După ce-i trecu minunarea în faţa acestei îmbogăţiri peste noapte, Albert îşi dădu seama cât de mare era riscul. Cu cât veneau mai mulţi bani, cu atât simţea mai tare cum i se strânge ştreangul în jurul gâtului.
De îndată ce adună trei sute de mii de franci în casă, nu mai avu decât un singur lucru în minte, să fugă.
Édouard se împotrivi, regula milionului nu era negociabilă.
Şi apoi, mai era şi Pauline. Ce să facă?
Îndrăgostit, Albert o dorea cu o violenţă sporită de abstinenţa la care îl silea tânăra femeie. Nu voia să se dea bătut. Numai că o pornise prost cu mândra lui: o dusese din minciună în minciună. Putea el oare să-i spună acum, fără riscul de a o pierde: „Pauline, sunt contabil într-o bancă doar ca să şterpelesc nişte bani, pentru că, împreună cu un tovarăş (un tip cu mutra făcută praf la care nu te poţi uita şi cam scrântit de felul lui), suntem pe cale să pungăşim jumătate de Franţă într-un mod de-a dreptul imoral, iar dacă
totul merge ca pe roate, peste două săptămâni, pe 14 iulie, ne cărăm la celălalt capăt al lumii, nu vrei să
vii cu mine?”
O iubea? Ca un nebun. Dar n-ar fi putut spune ce anume din el era mai puternic, violenta dorinţă pe care o simţea pentru ea sau groaza de a fi arestat, judecat, condamnat. Nu mai visase plutonul de execuţie din 1918, din zilele de după întrevederea cu generalul Morieux, sub privirea neînduplecată a căpitanului Pradelle. Visele acestea le avea acum aproape noapte de noapte. Când nu şi-o punea cu Pauline, era împuşcat de un grup alcătuit din doisprezece căpitani Pradelle. Că se futea sau că murea, urmarea era aceeaşi: se trezea dintr-odată, năduşit tot, istovit şi în urlete. Îşi căuta pe pipăite căpăţâna de cal, singura capabilă să-i aline spaimele.
Ceea ce fusese o bucurie enormă, datorată reuşitei afacerii lor, se transformă în curând la cei doi bărbaţi, şi din motive diferite, într-un calm ciudat, cel pe care îl simt oamenii când termină o treabă importantă, care le-a cerut mult timp şi care, când privesc în urmă, nu pare, în fond şi la urma urmei, la fel de însemnată pe cât nădăjduiseră.
Cu sau fără Pauline, Albert nu vorbea decât despre plecare. Acuma că banii veneau întruna, Édouard nu mai avea argumente ca să se pună de-a curmezişul. Cu inima îndoită, cedă.
Căzură de acord că, promoţia comercială a Suvenirului Patriotic încheindu-se la 14 iulie, aveau să-şi ia picioarele la spinare pe 15.
― De ce să aşteptăm până a doua zi? întrebă Albert, înnebunit.
