Taxiul rămase blocat multă vreme pe strada Clignancourt. Henri închise catalogul, cuprins de o oarecare admiraţie. Căuta nişte escroci iscusiţi, o bandă organizată, experimentată, împotriva căreia nu avea prea multe şanse, pentru că deţinea puţine elemente şi dispunea de încă şi mai puţin timp. Fără să vrea, simţea un fel de apreciere faţă de calitatea acestei înşelătorii. Catalogul acesta era aproape o capodoperă. Dacă

n-ar fi tins atât de mult spre un rezultat de care depindea viaţa lui, toate acestea i-ar fi smuls un zâmbet.

În schimb, se jură că, dacă era să fie care pe care, avea să i-o tragă la nevoie micii găşti cu grenada

ofensivă, cu iperita, cu mitraliera. O gaură de şoarece de îi lăsau, avea să facă un măcel. Îşi simţi muşchii abdominali, pectoralii întărindu-se, buzele strângându-se…

Chiar aşa, gândi el. Daţi-mi o şansă din zece mii şi sunteţi morţi.

40

„Nu se simte prea bine”, le răspundea Albert tuturor acelora care, la Lutetia, îşi făceau griji pentru că nu mai aveau nicio veste despre domnul Eugène. De două zile, nu-l mai văzuse nimeni, nu mai chema pe nimeni; oamenii se obişnuiseră cu enormele bacşişuri, astfel că unii erau dezamăgiţi când, dintr-odată, nu le mai primiră.

Albert refuză să-l cheme pe medicul hotelului. Acesta veni totuşi, Albert crăpă uşa, e mai bine, mulţumesc, se odihneşte, şi i-o închise în nas.

Édouard nu se simţea mai bine, nu se odihnea, vomita tot ce înghiţea, gâtul îi fornăia ca nişte foale de forjă, iar febra nu-i scădea. Îşi revenea foarte greu. O să fie el în stare să călătorească? se întreba Albert.

Cum naiba îşi făcuse rost de heroină? Albert nu ştia dacă era o cantitate mare, nu se pricepea la asemenea treburi. Iar dacă nu-i era de-ajuns, dacă Édouard avea nevoie de alte doze în timpul traversării de câteva zile, ce-o să se întâmple cu ei? Albert, care nu urcase în viaţa lui pe un vapor, se temea să n-aibă rău de mare. Dacă i-ar fi fost peste puteri să se îngrijească de tovarăşul său, cine avea s-o facă?

Când nu dormea sau nu vomita din gâtu-i căscat puţinul pe care Albert izbutea să-l înduplece să înghită, Édouard rămânea cu ochii în tavan, fără să se mişte; nu se ridica decât ca să se ducă la toaletă, Albert stătea la pândă. „Nu încuia cu cheia, spunea el, să pot să-ţi sar în ajutor dacă ţi se întâmplă ceva.” Până şi la toaletă…

Nu ştia ce să facă mai întâi.

Îşi dedică duminica întreagă îngrijirii tovarăşului său. Édouard rămânea de cele mai multe ori întins, ud leoarcă de sudoare, cuprins de spasme violente urmate de horcăituri. Albert se tot ducea de la cameră la baie şi înapoi cu rufărie curată, comanda şodouri, supe de carne, sucuri de fructe. La sfârşitul zilei, Édouard cerea o doză de heroină.

― Ca să mă ajute, scrise el febril.

Din slăbiciune, pentru că starea camaradului său îl scotea din minţi, fiindcă apropierea plecării îl speria foarte tare, Albert acceptă, dar îi păru imediat rău: habar n-avea cum trebuia să facă şi, încă o dată, se băga într-o chestie…

În ciuda gesturilor sale, aproximative din pricina excitaţiei şi a unei enorme oboseli, se vedea că Édouard era obişnuit cu heroina: Albert descoperea o nouă infidelitate, lucru care îl răni. Făcu totuşi pe asistentul, ţinu seringa, frecă rotiţa brichetei de meşa de câlţi…

Totul semăna mult cu începuturile lor. Luxosul apartament de la Lutetia n-avea nimic de-a face cu spitalul militar unde, cu doi ani în urmă, Édouard fusese la un pas să moară din pricina septicemiei pe când tot aştepta să fie transferat la un spital parizian, dar apropierea celor doi bărbaţi, felul în care cel dintâi îl îngrijea pe cel de-al doilea, ca un tată, dependenţa lui Édouard, adânca lui nefericire, disperarea sa pe care Albert, cu generozitate, vinovăţie, nepricepere, încerca să o zăgăzuiască, le stârneau, şi unuia, şi celuilalt, amintiri despre care era greu de spus dacă se dovedeau aducătoare de linişte sau de griji. Totul semăna cu un cerc care se închidea, întors la punctul de plecare.

Imediat după injecţie, Édouard se scutură dintr-odată, de parcă cineva l-ar fi lovit cu sălbăticie în spinare, trăgându-i capul înapoi, de păr… Mişcarea nu dură decât câteva secunde; el se întinse pe-o parte, pe faţă

i se citea uşurarea şi se lăsă în voia unei binefăcătoare somnolenţe. Albert rămase să-l privească cu mâinile ce i se bălăbăneau pe lângă trup. Îşi simţea pesimismul pe cale să învingă. Pe lângă faptul că nu crezuse vreodată că o să reuşească o dublă escrocherie, la bancă şi la subscripţie, nici că, în cazul în care ar fi izbândit, o să izbutească să plece din Franţa, nu mai vedea nici cum o să fie în stare, cu un tovarăş

de călătorie care se simţea atât de rău, să ia trenul spre Marsilia şi apoi vaporul pentru o traversare de mai multe zile fără să bată la ochi. Iar toate acestea fără s-o pună la socoteală pe Pauline, din pricina căreia era în mare încurcătură: să mărturisească? Să dispară? Să o piardă? Războiul fusese o grozavă

încercare într-ale singurătăţii, dar era o nimica toată pe lângă perioada aceasta de descurajare, care începea să semene cu o coborâre în infern; avea momente în care se simţea pe punctul de a se preda ca să termine odată cu toate.

Cu toate acestea şi pentru că nu putea să stea cu braţele încrucişate, profitând de somnul lui Édouard, pe înserat, Albert coborî la recepţie şi le confirmă faptul că domnul Larivière avea să plece pe 14 la prânz.

― Cum adică, „confirmaţi”? întrebă recepţionerul.

Bărbatul înalt, cu un chip sever, făcuse războiul şi văzuse o schijă trecând atât de aproape de el, încât

pierduse o ureche. Cu câţiva centimetri mai încolo, s-ar fi trezit cu aceeaşi mutră ca şi Édouard, dar avusese mai mult noroc: braţul drept de la ochelari îi stătea lipit de cap mulţumită unei benzi adezive a cărei culoare era frumos asortată cu epoleţii care acopereau cicatricea găurii pe unde schija îi pătrunsese în craniu. Albert se gândi la zvonul potrivit căruia unii soldaţi trăiau şi-acum cu o schijă de obuz în creier, schijă pe care medicii n-o putuseră scoate, dar nimeni nu întâlnise un asemenea rănit în carne şi oase.

Poate că recepţionerul era unul dintre morţii aceia încă pe picioare. Dacă aşa stăteau lucrurile, îşi păstrase minţile întregi; era pe deplin capabil să facă deosebirea între un domn şi un calic. Se strâmbă

uşor. Orice ar fi spus el, în ciuda costumului curat şi a pantofilor lustruiţi, Albert rămânea un om din popor, lucru care se vedea din gesturile lui, poate şi după accent sau după acel respect pe care fără de voie îl arăta când avea de-a face cu indivizi în uniformă, fie ea de recepţioner.

― Domnul Eugène ne părăseşte, aşadar?

Albert confirmă. Prin urmare, Édouard nu le spusese că pleacă. Se gândise vreodată cu adevărat la plecare?

― Cum nu! scrise Édouard când se trezi.

Literele îi erau tremurate, dar lizibile.

― Bineînţeles, plecăm pe 14!

― Dar n-ai pregătit nimic… insistă Albert. Vreau să spun, nu tu valiză, nu tu haine…

Édouard îşi trase una peste frunte, cât de tâmpit sunt…

Cu Albert, nu purta aproape niciodată mască, mirosul acela din gât, de stomac întors pe dos, era uneori greu de îndurat.

Orele treceau, iar Édouard se simţea mai bine. Se hrăni din nou şi, deşi nu reuşea să stea mult timp în picioare, luni, starea păru să i se îmbunătăţească realmente, în mare nu mai erau motive de îngrijorare.

Când plecă, Albert şovăi dacă să-i ia materialul, heroina, restul de fiole de morfină, dar socoti că n-avea să

fie lucru uşor; în primul rând, Édouard n-avea să-l lase s-o facă, apoi îi lipsea curajul, puţina tărie ce-i mai rămăsese urma s-o irosească în aşteptarea plecării, în număratul orelor.

Cum Édouard nu pregătise nimic, se duse să-i cumpere nişte haine de la magazinul Bon Marché. Ca să fie sigur că nu ia ceva de prost-gust, ceru sfatul unui vânzător, un bărbat la vreo treizeci de ani, care îl măsură de sus până jos. Albert voia ceva „foarte şic”.

― Ce fel de „şic” căutăm?

Vânzătorul, în aparenţă foarte interesat de răspuns, se apleca spre Albert şi se uita ţintă în ochii lui.

― Ei bine, bolborosi Albert, şic, adică…

― Da…?

Albert căuta… Nu-i trecuse niciodată prin minte că prin „şic” se putea înţelege altceva decât „şic”. Arătă

în dreapta lui spre un manechin îmbrăcat din cap până-n picioare, de la pălărie până la pantofi, inclusiv cu pardesiu.

― Ăsta mi se pare şic…

― Acuma înţeleg mai bine, spuse vânzătorul.

Scoase costumul cu grijă, îl întinse pe tejghea şi îl contemplă dându-se în spate cam un metru, de parcă

ar fi admirat pânza unui maestru.

― Domnul are un gust desăvârşit.