Îi întinse documentul. Amândoi băgară de seamă că era ud de transpiraţie. Albert vru să-l şteargă de mânecă, dosarul căzu pe jos, cu toate paginile alandala, iată-i numaidecât în patru labe, ce mai scenă…
Aşa pătrunsese el în viaţa lui Pauline. Douăzeci şi cinci de ani? Nimeni nu i-ar fi dat atâţia. Nu mai era fată mare, dar era cinstită. Îşi pierduse un logodnic în 1917 şi, de atunci, nu mai avusese pe nimeni, îl asigura ea. Pauline minţea frumos. Cu Albert, trecură foarte repede la mângâieri, dar ea nu voia să
meargă mai departe, căci pentru ea era ceva serios. Albert îi plăcea, cu faţa lui naivă, înduioşătoare. Îi trezea instinctele materne şi avea o situaţie frumoasă, contabil într-o bancă. Cum îi cunoştea pe patroni, fără îndoială că îl aştepta o carieră admirabilă.
Nu ştia cât câştiga el, dar cu siguranţă bine, pentru că o scoase imediat la restaurante bune, nu de fiţe, ci cu mâncare aleasă şi muşterii domni. O duse şi la teatru, fără să-i spună că nu-i mai călcaseră picioarele pe-acolo, îi propuse şi Opera după ce se sfătuise cu Édouard, dar lui Pauline îi plăcea mai mult la music-hall.
Banii începeau să i se scurgă printre degete, leafa nu-i ajungea nici pe departe şi-şi băgase deja adânc mâinile în ce i se cuvenea din biata pradă.
Astfel, acum când era limpede că fondurile n-aveau să mai vină vreodată, se întreba: cum să iasă din capcana în care, de data aceasta, se aruncase singur, fără ajutorul nimănui?
Ca să-i facă în continuare curte lui Pauline, se întrebă dacă nu trebuia să mai „împrumute” nişte bani de la banca domnului Péricourt.
32
Henri se născuse într-o familie scăpătată pe care o văzuse, toată tinereţea lui, adâncindu-se şi mai mult în ruină, nu asistase decât la prăbuşiri. Acum că se pregătea să biruiască pentru totdeauna în lupta cu destinul, nici pomeneală să se lase oprit de un ratat de funcţionar. Pentru că despre asta era vorba. Avea să-l pună cu botul pe labe pe micul inspector! Ce-o fi fost şi-n capul ăstuia?
În spatele acestei siguranţe afectate se ascundea multă autosugestie. Henri avea nevoie să creadă în propriul său succes şi nu-şi închipuia nicio clipă că, în vremurile acestea de criză, prin definiţie favorabile marilor averi, n-o să poată să iasă în câştig. Războiul tot i-o dovedise: nu se temea de vitregia sorţii.
Deşi, de data asta, atmosfera era un pic diferită…
Era îngrijorat nu de natura obstacolelor, ci de succesiunea lor.
Lăsându-se în seama reputaţiei legate de numele de Péricourt şi d’Aulnay-Pradelle, administraţia nu-şi prea băgase, până atunci, nasul. Dar iată că prăpăditul acela de la minister scornea un nou raport după
vizita inopinată la Pontaville-sur-Meuse unde pomenea de nişte furturi de obiecte, de traficuri…
Şi, de altfel, avea el dreptul să inspecteze fără să prevină?
Oricum, de data aceasta, administraţia se arătase mai puţin înţelegătoare. Henri ceruse de îndată să fie primit. Nu fusese posibil.
― Nu putem acoperi, înţelegeţi… toate lucrurile acestea, i se explicase la telefon. Până acum, era vorba despre nişte mici dificultăţi tehnice. Deşi…
La celălalt capăt al firului, vocea părea mai stânjenită, mai şoptită, de parcă discutau despre un secret pe care se temeau să nu-l audă cineva.
― … sicriele acelea care nu corespund normelor prevăzute în contract…
― Dar v-am explicat lucrul acesta! tună Henri.
― Da, ştiu! O eroare de fabricaţie, bineînţeles… Dar, de data aceasta, la Pontaville-sur-Meuse, nu mai e la fel, înţelegeţi. E deja foarte stânjenitor că zeci de soldaţi au fost îngropaţi sub un nume care nu este al lor, darămite că le dispar din bunurile personale…
― Vai de mine! pufni Henri într-un râs foarte zgomotos. Mă acuzaţi acuma că prad cadavre?
Tăcerea care urmă îl impresionă.
Situaţia era gravă, pentru că nu era vorba de un obiect, nici măcar de două…
― Se spune că e un sistem întreg… o organizare la nivelul întregului cimitir. Raportul este foarte dur.
Toate acestea s-au făcut pe la spatele dumneavoastră, bineînţeles, nimeni nu vă bănuieşte de nimic.
― Ha, ha, ha! Ce baftă pe mine!
Dar râdea gura fără el. Personală sau nu, critica îl copleşea. Dacă l-ar fi avut pe Dupré în preajmă, i-ar fi tras un perdaf să-l ţină minte; de altfel, nu pierdea nimic aşteptând.
Henri îşi aminti atunci că schimbările de strategie îngăduiseră izbânda în războaiele napoleoniene.
― Chiar credeţi, întrebă el, că sumele atribuite de guvern permit selecţionarea unui personal pe deplin competent, ireproşabil? Că, date fiind preţurile, avem cum să procedăm la recrutări severe, să nu angajăm decât muncitori aleşi pe sprânceană?
În sinea lui, Henri ştia că se dovedise un pic cam expeditiv la angajări, căutând mereu ce era mai ieftin, dar Dupré îl asigurase că şefii muncitorilor erau serioşi, mama ei de treabă! Şi că manevrele aveau să fie organizate cum se cuvine!
Dintr-odată, tipul de la minister părea să se grăbească, iar conversaţia se terminase cu o informaţie sumbră ca un cer înainte de furtună:
― Administraţia centrală nu se mai poate ocupa singură de acest dosar, domnule d’Aulnay-Pradelle. Este nevoită să-l transfere la cabinetul domnului ministru.
Un abandon în toată regula!
Henri trânti cu înverşunare telefonul şi se înfurie cumplit. Înhăţă un porţelan chinezesc şi-l sparse de o măsuţă cu intarsii. Cum adică? Nu-i şperţuise îndeajuns pe toţi indivizii aceia ca să se poarte şi ei cu mănuşi? Cu un dos de palmă, zvârli cât colo un vas de cristal care se sfărâmă de perete. Şi dacă se-apuca să-i spună ministrului în ce fel înalţii lui funcţionari se bucuraseră de mărinimia sa?
Henri trase aer în piept. Furia îi era pe măsura gravităţii situaţiei, pentru că nici măcar el nu credea în argumentele acestea. Făcuse câteva daruri, da, camere la hoteluri de lux, câteva fete oferite, nişte ospeţe, cutii cu trabucuri, facturi plătite pe ici, pe colo, dar să lanseze acuzaţii de abuzuri în serviciu însemna să
se recunoască vinovat de corupere, cu alte cuvinte, îşi tăia singur craca de sub picioare.
Alertată de zgomot, Madeleine intră fără să bată.
― Ei, dar ce-i cu tine?
Henri se întoarse şi o văzu în pragul uşii. Mare rău. Însărcinată în şase luni, dar părea că stă să nască. I se păru urâtă; nu era o chestie nouă, trecuse ceva vreme de când nu-i mai stârnea nicio dorinţă. De altfel, reciproca era şi ea valabilă, înflăcărările lui Madeleine se stinseseră de ceva timp, de când nu se mai purta mai degrabă ca o amantă decât ca o nevastă, niciodată sătulă, ce poftă nebună mai avea! Toate acestea erau departe şi, totuşi, Henri îi era mai devotat decât atunci. Nu chiar ei, ci viitoarei mame a fiului pe care îl spera. Un Aulnay-Pradelle junior care o să fie mândru de numele acesta, de averea lui, de moşia familiei şi care n-o să fie nevoit, ca taică-său, să se lupte pentru existenţă, ci o să ştie să fructifice o moştenire pe care Henri o visa considerabilă.
