Se ştia că, de ceva vreme, domnului Péricourt nu-i prea mai stătea mintea la afaceri. Era mai puţin văzut ca înainte, iar cei care îl întâlneau constatau că îmbătrânise mult. Poate urmarea căsătoriei fiicei sale?
Sau grijile, responsabilitatea? Nimeni nu se gândise la moartea băiatului său: a doua zi după ce aflase că
se prăpădise, participase la o însemnată adunare generală a acţionarilor cu siguranţa lui obişnuită, tuturor li se păruse foarte curajos că-şi vedea de treabă în ciuda nenorocirilor.
Dar timpul trecuse, domnul Péricourt nu mai era ce fusese. Cu o săptămână în urmă, se scuzase brusc, continuaţi fără mine; nu mai era nicio decizie importantă de luat, dar preşedintelui nu-i stătea în obicei să
dezerteze aşa, ar fi avut mai degrabă tendinţa să vrea să hotărască singur totul, să nu admită dezbaterile decât pe marginea subiectelor minore în privinţa cărora, oricum, ştia ce are de făcut. Aşa că, pe la trei după-masa, plecase. Aflaseră puţin mai târziu că nu se dusese acasă, unii pomeneau despre o vizită la doctor, alţii ziceau că la mijloc e o femeie. Numai paznicul de la cimitir, pe care nu-l poftea nimeni la asemenea discuţii, ar fi putut să spună unde se afla cu adevărat.
Pe la ora patru, cum domnul Péricourt trebuia să semneze neapărat procesul-verbal al şedinţei pentru ca ordinele să-i fie ratificate şi, cât mai repede cu putinţă, puse în aplicare (nu-i plăcea când se tărăgăna), se hotărâră să-i trimită documentul acasă. Şi îşi aduseră aminte de Albert Maillard. La bancă, nimeni nu ştia ce legătură exista între patron şi angajatul acesta, erau siguri numai de faptul că al doilea îşi datora locul celui dintâi. Şi în privinţa aceasta se auziseră cele mai smintite zvonuri, dar Albert, cu roşelile lui neaşteptate, spaimele sale, nervozitatea, felul său de a tresări la cel mai mic zgomot, descurajase toate ipotezele. Directorul general s-ar fi dus bucuros până la casa preşedintelui Péricourt, dar, chibzuind el că
nu era demn de poziţia lui să se dedea unei trebi subalterne de curier, îl trimise pe Albert.
Din clipa în care primi ordinul, pe Albert îl apucă tremuratul. Băiatul acesta era de neînţeles. Ceilalţi fură
nevoiţi să-l grăbească, să-i întindă haina, să-l împingă spre ieşire; părea atât de tulburat, că se întrebară
dacă n-avea să piardă documentul undeva pe drum. Îi chemară un taxi, îl plătiră dus-întors, îl rugară
discret pe şofer să nu-l scape din ochi.
― Opreşte-te! urlă Albert când ajunseră la parcul Monceau.
― Dar încă n-am ajuns… se încumetă şoferul.
I se încredinţase o misiune delicată şi uite că începeau necazurile.
― Cu atât mai rău, strigă Albert, opreşte-te!
Când un muşteriu se înfurie, cel mai bine e să-l dai jos, Albert coborî; să aştepţi să se îndepărteze puţin; şoferul îl văzu pe Albert mergând cu pas şovăitor în direcţia opusă adresei unde trebuia să se ducă; iar când cursa ţi-a fost plătită dinainte, să bagi cât mai repede viteză, legitimă apărare.
Albert nu-şi dădu seama de nimic, bântuit cum era de când plecase de la bancă de gândul de a se trezi nas în nas cu Pradelle. Îşi închipuia deja scena, căpitanul îl ţinea strâns de umăr, se apleca şi îl întreba:
― Ia te uită, soldat Maillard, ai venit să-l vezi pe bunul tău căpitan d’Aulnay-Pradelle? Ce drăguţ din partea ta… Ia vino tu încoace…
Şi, spunând acestea, îl târa pe un culoar care se transforma într-o pivniţă, trebuia să-i dea lămuriri; Pradelle îl pălmuia, apoi îl lega, îl tortura, iar când Albert era silit să-i spună că trăia cu Édouard Péricourt, că furase bani de la banca domnului Péricourt, că amândoi se băgaseră într-o înşelătorie cum nu se mai văzuse, Pradelle începea să râdă în hohote, îşi ridica privirea spre ceruri, invoca furia zeilor care prăvăleau numaidecât peste Albert o cantitate egală de pământ cu aceea deplasată de un obuz de nouăzeci şi cinci când eşti deja pe fundul gropii şi când strângi în braţe masca unei căpăţâni de cal cu care te pregăteşti să te înfăţişezi în raiul neputincioşilor.
Ca şi prima oară, Albert ocoli, şovăi, se întoarse, îngrozit de riscul de a-l întâlni pe căpitanul Pradelle, de a trebui să vorbească cu domnul Péricourt pe care îl fura de bani, de a se trezi în faţa surorii lui Édouard, căreia îi putea dezvălui faptul că frate-său trăia. Se gândi cum să-i trimită domnului Péricourt documentul pe care îl strângea la piept ca un blestemat fără să fie nevoit să intre în casă.
Să găsească pe cineva care să facă treaba în locul lui, iată ce-i trebuia.
Îi păru rău că şoferul de taxi plecase, ar fi putut să parcheze două străzi mai încolo, să ducă documentul şi să se întoarcă, Albert i-ar fi păzit maşina…
Şi atunci se ivi Pauline.
Albert se ţinea pe trotuarul din faţă, cu umărul lipit de perete; o văzu şi, înainte de a înţelege că tânăra era soluţia problemei sale, se transformă în încarnarea unei alte griji. Se gândise adesea la ea, drăgălaşa slujnicuţă care râsese atât de tare când îl văzuse cu prostiile acelea de pantofi.
Se aruncă pe dată în gura lupului.
Ea se grăbea, poate că întârziase la slujbă. În mers, îşi desfăcuse deja haina, dând la iveală o rochie albastru-deschis şi o centură lată pe şolduri. Purta o eşarfă asortată. Urcă în grabă cele câteva trepte de la intrare şi dispăru.
Câteva minute mai târziu, Albert suna la uşă, ea deschise, îl recunoscu, el îşi umflă pieptul pentru că, de la prima lor întâlnire, îşi cumpărase pantofi noi şi, ca o fetişcană isteaţă ce era, Pauline băgă de seamă că
el avea şi un palton nou, o cămaşă frumoasă, o cravată de calitate şi mereu aceeaşi faţă atât de caraghioasă, de parcă ar fi făcut pe el.
Ce i-o fi trecut prin cap numai ea ştie, dar o pufni râsul. Scena se reproducea, aproape identică, după
şase luni. Dar lucrurile nu puteau fi la fel, rămaseră unul în faţa celuilalt, ca şi cum pe ea venise s-o vadă, ceea ce, într-un anumit fel, era oarecum adevărat.
Se lăsă tăcerea. Dumnezeule, cât de drăguţă era mititica aceasta de Pauline, iubirea întruchipată.
Douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani, un zâmbet de ţi se zbârlea părul, nişte buze mătăsoase care dezvăluiau nişte dinţi magnifici, minunat înşiruiţi, şi ochii aceia, părul acela foarte scurt cum se purta acum, care îi punea în valoare ceafa, pieptul, iată, că veni vorba de piept, purta un şorţ şi o cămaşă albe, nu era greu să-ţi imaginezi sânii pe care-i avea. O brunetă. De la Cécile încoace, nu se mai gândise vreodată la o brunetă, nu se mai gândise niciodată la nimic.
Pauline se uită la dosarul pe care-l frământa în mâini. Albert îşi aminti de motivul vizitei sale, dar şi de spaima pe care o avea de întâlnirile cu bucluc. Intrase, urgent era acum să iasă, repede.
― Vin de la bancă, zise el prosteşte.
Ea deschise o gură rotundă. Fără să vrea, o zăpăcise: nu mai spune, de la bancă.
― E pentru preşedintele Péricourt, adăugă el.
Şi simţind cum creştea în ochii ei, nu se putu împiedica să precizeze:
― Trebuie să i-o dau personal…
Preşedintele Péricourt nu era acasă; fata îi propuse să-l aştepte, deschise uşa salonului. Albert se întoarse cu picioarele pe pământ: să rămână aici era o nebunie, deja faptul că intrase…
― Nu, nu, mulţumesc.
