Până să ia un taxi, să ajungă pe bulevardul Courcelles, să se întâlnească cu Madeleine la etaj… Tot cu zâmbetul ei tâmp, o gâscă ce stătea să ouă. Nu părea să-şi amintească nici măcar că îl condamnase cu nepăsare cu două zile în urmă.

― A, te-au găsit, dragule?

De parcă răsufla uşurată. Ce ticăloasă. Îl trimisese pe curier să-i dea de urmă până în patul lui Mathilde de Beausergent, de-ţi venea să te întrebi de unde ştia atâtea.

― Sper că nu te-a întrerupt înainte de orgasm! se interesă Madeleine.

Şi cum Henri trecu prin faţa ei fără să răspundă, adăugă:

― A, da, te duci la tata… Încă o treabă de bărbaţi, cât de insuportabili puteţi fi…

Apoi, îşi împreună mâinile pe burtă şi se întoarse la activitatea ei preferată: încerca să ghicească dacă

picioarele sau poate călcâiele sau poate coatele făceau cocoaşele acelea, animăluţul dinăuntru era ca un peşte în apă; îi plăcea la nebunie să-i vorbească.

Pe măsură ce trecea timpul, iar nenumăraţii clienţi se îmbulzeau la ghişee şi toate căsuţele poştale se deschideau, mai puţin aceea pe care o supraveghea el, Henri îşi schimbă poziţia, băncuţa, etajul, urcă

unde se putea fuma, scrutând parterul. Lipsa aceasta de acţiune îl ucidea încetul cu încetul, dar ce să

facă altceva? Se apucă din nou să-l blesteme pe bătrânul Péricourt, din vina căruia înţepenea aşteptând acolo, neputincios. I se păruse foarte necăjit. Omul acela avea să moară în picioare, dar se vedea pe el cât este de obosit, umerii căzuţi, cearcănele vineţii… Trecuse ceva vreme de când dădea semne de slăbiciune, dar starea părea să i se fi degradat şi mai mult. La Jockey se şoptea că, de când i se făcuse rău în noiembrie anul trecut, nu mai era chiar acelaşi. Deşi era un adevărat sfinx, doctorul Blanche cobora privirea când se vorbea despre Marcel Péricourt, ceea ce spunea totul. Semnul care nu înşela, la Bursă, anumite acţiuni fuseseră date în scădere. De atunci, mai crescuseră şi totuşi…

Lui Henri i se părea de neîndurat să ajungă la sapă de lemn când bătrânului încăpăţânat avea să-i bată

ceasul, adică prea târziu. Măcar de-ar fi putut să-şi dea obştescul sfârşit acum şi nu peste şase luni sau un an… Fireşte, de testament nu se putea atinge, de contractul prenupţial nici atât, dar Henri avea o încredere de nestrămutat în capacitatea sa de a obţine ceea ce voia de la femei, calitate care nu fusese dezminţită decât de nevasta-sa (culmea!). Dar dacă ar fi nevoie, ar găsi el putere, iar pe Madeleine ar înghiţi-o dintr-o îmbucătură; avea să-şi capete partea din averea bătrânului, pe cuvântul lui de soldat. Ce păcat. Voise prea mult sau prea repede… N-are niciun rost să se gândească la trecut, gata, Henri era un om de acţiune, nu se văicărea.

― Te pândesc mari necazuri, îi spusese bătrânul Péricourt când Henri se aşezase în faţa lui, în mână cu cartea de vizită care îi ordona să vină.

Henri nu zisese nimic pentru că era adevărat. Ceea ce încă se mai putea îndrepta ― micile probleme din cimitire ― devenea, odată cu acuzaţia de corupere a unui funcţionar, o dificultate aproape insurmontabilă.

Aproape. Adică nu pe de-a-ntregul insurmontabilă.

Or, tocmai, dacă Péricourt îl convoca, dacă se cobora până acolo încât să-l cheme, dacă îi luase urma până

în patul uneia dintre amante însemna că avea mare nevoie de el.

Despre ce oare era vorba de ajunsese să trimită după el, Henri d’Aulnay-Pradelle, al cărui nume nu-l rostea decât cu dispreţ? Henri habar n-avea, ştia numai că era acolo, în biroul moşului, aşezat şi nu în picioare, că nu ceruse nimic. Nu puse nicio întrebare.

― Fără mine, n-ai cum să-ţi rezolvi necazurile.

Henri făcu o primă greşeală din pricina amorului său propriu, îşi îngădui să se strâmbe uşor a îndoială.

Domnul Péricourt reacţionă cu o violenţă pe care ginerele nu i-o cunoştea.

― Eşti mort! urlă el. Mă auzi? Mort! Cu ce ţi se pune ţie în cârcă, statul o să-ţi ia tot, bunurile, reputaţia, tot, n-ai să-ţi mai revii! Şi ai să sfârşeşti la închisoare.

Henri făcea parte din soiul acela de oameni care, după o greşeală tactică majoră, sunt capabili să dea dovadă de o nemaipomenită intuiţie. Se ridică şi ieşi.

― Stai pe loc! strigă domnul Péricourt.

Fără să şovăie o clipă, Henri se întoarse, străbătu încăperea cu un pas hotărât, se propti în mâini de

biroul socrului său, se aplecă şi zise:

― Atuncea, ia nu-mi mai puneţi nervii la-ncercare. Aveţi nevoie de mine. Nu ştiu de ce, dar, ca lucrurile să

fie clare, orice mi-aţi cere, condiţiile mele sunt aceleaşi. Ministrul vă e dator? Foarte bine, atunci interveniţi personal pe lângă el, îl puneţi să arunce la gunoi toate învinuirile, nu mai vreau nicio acuzaţie împotriva mea.

După care se aşeză la loc în fotoliu, picior peste picior, ai fi băgat mâna în foc că era la Jockey şi aştepta ca majordomul să-i aducă paharul de coniac. Oricine, într-o asemenea situaţie, ar fi tremurat, întrebându-se ce-avea să i se ceară în schimb, dar nu Henri. De trei zile de când se tot gândea la dezastrul ce-l aştepta, se simţea gata de orice. Spuneţi-mi pe cine trebuie să omor.

Domnul Péricourt se văzu nevoit să-i explice totul: cum comandase un monument al eroilor, înşelătoria la nivel naţional, el fiind probabil cea mai importantă victimă, cea mai cunoscută. Henri avu bunul-simţ să

nu zâmbească. Şi începu să înţeleagă ce anume avea să-i ceară socru-său.

― Scandalul e iminent, îl lămuri Marcel Péricourt. Dacă poliţia îi arestează înainte să fugă, toată lumea o să se ocupe de ei, guvernul, justiţia, ziarele, asociaţiile, victimele, foştii combatanţi… Iar eu nu vreau lucrul acesta. Găseşte-i.

― Ce vreţi să faceţi cu ei?

― Nu te priveşte.

Henri fu convins că Péricourt însuşi habar n-avea, dar nu era treaba lui.

― De ce eu? întrebă el.

Îşi muşcă imediat limba, dar era prea târziu.

― Ca să le dăm de urmă ticăloşilor ăstora e nevoie de un ticălos de-acelaşi soi.

Henri încasă ocara. Domnului Péricourt îi păru rău pentru insultă, dar nu pentru că mersese prea departe, ci pentru că risca să fie contraproductivă.

― Mai mult, n-avem timp, adăugă el cu o voce mai împăciuitoare. E o chestiune de ore. Şi nu te am decât pe tine la îndemână.

Pe la orele şase seara, după ce-şi schimbase de vreo zece ori poziţia, fu nevoit să accepte adevărul: strategia cu aşteptatul în poşta de pe strada Louvre n-avea să dea roade. Cel puţin, nu în ziua aceea. Şi nimeni nu putea să spună dacă mai era şi-un mâine.

Ce soluţie avea Henri, dacă nu să aştepte la poşta de la Louvre ipotetica venire a clienţilor căsuţei poştale numărul 52? Tipografia care tipărise catalogul?

― Nu te duce acolo, îi spusese Péricourt. O să trebuiască să pui întrebări, iar dacă se răspândeşte vestea că cineva are probleme cu tipografia, or să ajungă până la clienţi, la firmă, la escrocherie şi o să

izbucnească scandalul.

Dacă nu era tipografia, rămânea banca.

Suvenirul Patriotic primise bani de la muşteriii săi, dar ca să afle la ce bancă fuseseră vărsate fondurile colectate, era nevoie de timp, de autorizaţii, lucruri pe care Henri nu le avea.

Şi se întorcea mereu de unde plecase: poşta sau nimic.

Îşi urmă firea şi alese răzvrătirea. În ciuda interdicţiei domnului Péricourt, luă un taxi până la tipografia Rondot, de pe strada Abbesses.

În taxi, răsfoi încă o dată catalogul Suvenirului Patriotic pe care i-l dăduse socru-său… Reacţia domnului Péricourt o depăşea pe aceea a unui om de afaceri priceput victimă a unei înşelătorii, transforma totul într-o problemă personală. Atunci, despre ce era vorba?