― Aduceţi ceva de mâncare pentru domnul primar, porunci domnul Péricourt.
Labourdin se năpusti spre slujnicuţă, o bruneţică încântătoare, care se zăpăci numaidecât, cu nişte ochi superbi şi un piept drăgălaş şi pietros, şi o întrebă dacă-i putea aduce un pic de porto, îi spuse toate acestea mângâindu-i ţâţa stângă. Fetişcana se mulţumi să roşească, pentru că leafa era bună, iar ea de-abia intrase în pâine. Când veni cu paharul de porto, Labourdin luă cu asalt sânul drept.
Dumnezeule, ce dimineaţă!
Madeleine îl descoperi pe primar sforăind ca o locomotivă. Trupul lui mătăhălos cufundat în somn şi, lângă el, pe măsuţa joasă, rămăşiţele puiului în aspic pe care îl înfulecase şi sticla goală de Château
Margaux îi dădeau tabloului o aparenţă de desfrânată nepăsare, deplorabilă.
Bătu uşor la uşa biroului tatălui său.
― Intră, răspunse el fără să ezite, căci îi recunoştea felul de-a face lucrurile.
Domnul Péricourt sprijinise desenele de bibliotecă, apoi eliberase încăperea ca să le poată vedea, de pe fotoliul său, pe toate laolaltă. Nu se mişcase de mai bine de un ceas, cu privirea plimbându-i-se de la unul la altul, lăsându-se în voia gândurilor. Din când în când, se ridica, se apropia, cerceta un detaliu, se întorcea la locul său.
La început, fusese dezamăgit. Doar atât? Toate semănau cu lucruri pe care le cunoştea deja, dar la o scară mai mare. Nu se putu împiedica să se uite la preţuri, mintea lui chibzuită compară volumele şi tarifele. Haide, trebuia să se adune. Să aleagă. Da, bineînţeles, ce decepţie. Îşi făcuse planuri mari cu proiectul acesta. Acuma, când vedea propunerile… La ce se aştepta? Până la urmă, avea să fie un monument ca toate celelalte, nimic care ar fi putut să domolească nebănuitele emoţii care îl copleşeau întruna.
Fără mirare, pe Madeleine o încercă aceeaşi senzaţie. Toate războaiele se aseamănă, monumentele, aşijderea.
― Ce părere ai? întrebă el.
― E puţin… grandilocvent, nu?
― Liric.
Apoi tăcură.
Domnul Péricourt rămase pe fotoliul său, ca un rege tronând în faţa unor curteni morţi. Madeleine cercetă proiectele. Căzură de acord că cel mai bun era cel al lui Adrien Malendrey, Victoria martirilor, a cărui particularitate era felul în care contopea văduvele (aceasta purta un zăbranic), orfanii (un băieţel, cu mâinile împreunate, îl privea pe soldat rugându-se) şi soldaţii înşişi, considerându-i pe toţi victime. Sub dalta artistului, naţiunea întreagă devenea o patrie martiră.
― O sută treizeci de mii de franci, spuse domnul Péricourt.
Nu se putea abţine.
Dar fiică-sa nu-l aude, iat-o că se apleacă peste un amănunt dintr-o altă operă. Ia planşa în mână, o ridică
spre lumină; taică-său se apropie, nu-i place proiectul, Recunoştinţă; nici ei, i se pare hiperbolic; nu, doar că e o prostie, o nimica toată, dar… ce anume? Acolo, în partea tripticului intitulată „Neînfricaţi răcani atacând duşmanul”, în fundal, tânărul soldat care o să moară are un chip foarte pur, buzele cărnoase, nasul cam prea puternic…
― Stai, spune domnul Péricourt, arată-mi. (Se apleacă la rândul lui şi se uită mai de-aproape.) Aşa e, ai dreptate.
Soldatul acesta seamănă întru câtva cu tinerii întâlniţi uneori în lucrările lui Édouard. Nu e chiar acelaşi, la Édouard personajul arbora un uşor strabism şi nu avea privirea dreaptă şi deschisă. Şi o gropiţă îi tăia bărbia, dar există o oarecare similitudine.
Domnul Péricourt se ridică, îşi strânge ochelarii.
― În artă, se văd adesea aceleaşi personaje…
Vorbea de parcă se pricepea. Madeleine, care avea mai multă cultură, nu vru să-l contrazică. Până la urmă, nu era decât un detaliu, nimic esenţial. Taică-său avea nevoie să înalţe un monument şi să treacă în sfârşit la altceva. La sarcina fiică-sii, de pildă.
― Dobitocul tău de Labourdin doarme în vestibul, spuse ea zâmbind.
Lui îi ieşise din minte.
― Să doarmă, răspunse el, e singurul lucru pe care-l face cum trebuie.
O sărută pe frunte. Ea se îndreptă spre uşă. De departe, proiectele aliniate erau impresionante, se ghicea cât de mari aveau să fie, Madeleine întrezărise cotele: doisprezece metri, şaisprezece metri şi nişte înălţimi…!
Şi totuşi, chipul acela…
Rămas singur, domnul Péricourt se întoarse spre el. Încercă la rându-i să-l regăsească în carnetul de crochiuri al lui Édouard, dar bărbaţii pe care îi schiţase fiul său nu erau nişte simple personaje, ci oameni adevăraţi întâlniţi în tranşee, în timp ce tânărul soldat cu buze cărnoase era un subiect idealizat. Domnul Péricourt îşi interzisese întotdeauna să-şi imagineze, fie şi cât de puţin, ceea ce el numea „gusturile afective” ale fiului său. Chiar şi în forul lui lăuntric, nu se gândea niciodată în termeni de „preferinţă
sexuală” sau orice altceva de soiul acesta, prea precis pentru el, şocant. Dar, ca în cazul acelor gânduri care ni se par surprinzătoare, despre care înţelegem că, de fapt, ne-au muncit în adâncurile sufletului multă vreme înainte să se ivească, se întrebă dacă nu cumva flăcăul acela cu gropiţe şi strabism fusese
„un prieten” al lui Édouard. În minte, specifică: o iubire a lui Édouard. Iar lucrul nu i se mai păru la fel de scandalos ca odinioară, ci doar tulburător; nu voia să-şi închipuie… Nu trebuia ca toate acestea să fie prea realiste… Fiu-său nu era „ca toţi ceilalţi” şi gata. Bărbaţi ca toţi ceilalţi vedea o groază în jurul lui, angajaţi, colaboratori, clienţi, fii, fraţi ai unora sau ai altora şi nu-i mai invidia ca altădată. Nu mai izbutea nici măcar să-şi amintească ce avantaje le găsea la vremea aceea, de ce superioritate dădeau atunci dovadă, în ochii lui, faţă de Édouard. Se ura retrospectiv pentru propria-i prostie.
Domnul Péricourt se aşeză din nou înaintea galeriei cu desene. În mintea lui, perspectiva se modifica încetul cu încetul. Şi nu pentru că le-ar fi găsit acestor proiecte virtuţi noi, căci îi păreau la fel de excesiv de demonstrative. Schimbată îi era privirea, aşa cum se întâmplă ca modul în care percepem un chip să
evolueze pe măsură ce îl observăm, femeia aceasta pe care o vedeam ca fiind frumoasă adineauri şi care devine banală, bărbatul acesta destul de urât căruia îi descoperim un farmec despre care ne întrebăm cum de a putut să ne scape. Acum, că se obişnuise cu ele, monumentele acestea îl linişteau. Era din pricina materialelor: unele dintre ele erau din piatră, altele, din bronz, materiale grele pe care ni le imaginăm indestructibile. Or, tocmai lucrul acesta lipsea de pe cavoul familiei pe care numele lui Édouard nu apărea: iluzia veşniciei. Domnul Péricourt avea nevoie ca tot ceea ce încerca el aici, înălţarea acestui monument, să-l depăşească, să-i depăşească existenţa, în durată, greutate, masă, volum, să fie mai puternică decât el, să-i reducă jalea la o dimensiune firească.
Propunerile erau însoţite de un dosar de înscriere care cuprindea un curriculum vitae al artiştilor, tarifele, data execuţiei. Domnul Péricourt citi scrisoarea de prezentare a proiectului lui Jules d’Épremont şi nu află nimic, dar răsfoi toate celelalte desene în care vedea opera din profil, din spate, în perspectivă, în mediul urban… Tânărul soldat din fundal era tot acolo, cu chipul acela serios… Nici nu-i trebui mai mult. Deschise uşa, îl chemă, degeaba.
― Labourdin, în numele lui Dumnezeu! strigă el, enervat, scuturându-l pe primar de umăr.
― Hă, cum, cine-i?
Cu ochii urduroşi, părând să nu-şi mai amintească locul unde se afla, ce făcea acolo.
― Vino! zise domnul Péricourt.
― Eu? Unde?
