prindă, a doua zi, SS D’Artagnan al Companiei mesageriilor maritime cu destinaţia Tripoli.

Trei bilete.

În seara aceea, ultimele minute înăuntrul băncii fură la fel de greu de trăit ca o naştere, îi era greu la fiecare pas, apoi, în sfârşit, ieşi afară. Era aievea? Timpul era frumos, geanta, grea. La dreapta, niciun eşafod; la stânga, nici urmă de jandarmi…

Nimic altceva decât, pe trotuarul din faţă, silueta mărunţică şi subţire a lui Louise.

Imaginea aceasta îi provocă un şoc, oarecum ca atunci când te întâlneşti pe stradă cu un negustor pe care nu l-ai văzut decât în spatele tejghelei, îl recunoşti, dar simţi că ceva nu e ca de obicei. Louise nu venise niciodată să-l ia de la bancă. Pe când trecu în grabă strada, se întrebă cum de găsise adresa, dar micuţa aceasta stătea tot timpul cu urechile ciulite, nu încăpea îndoială că ştia multe despre afacerile lor.

― Édouard… spuse ea. Trebuie să vii imediat.

― Cum, Édouard, ce-i cu el?

Dar Louise nu răspunse, ridicase mâna şi oprise un taxi.

― Hotel Lutetia.

În maşină, Albert îşi puse geanta între picioare. Louise se uita fix în faţă, de parcă ea ar fi condus taxiul.

Norocul lui Albert, Pauline, de serviciu în seara aceea, avea să termine târziu şi, cum a doua zi o lua de la

capăt în zori, urma să doarmă „acasă la ea”. Pentru o slujnică, lucrul acesta însemna la ceilalţi.

― Dă-o încolo de treabă…! întrebă Albert după o vreme. Ce are Ed…

Surprinse privirea şoferului în retrovizoare şi se corectă în pripă:

― Ce are Eugène?

Pe chipul lui Louise nu se citea nimic, ca pe acela al mamelor sau nevestelor înspăimântate.

Ea se întoarse spre Albert, dădu din mâini a neputinţă. Avea ochii umezi.

― De parcă ar fi murit.

Albert şi Louise străbătură holul de la Lutetia cu un pas pe care îl sperau normal. Mai bătător la ochi de-atât nici că se putea. Liftierul se prefăcu că nu le vede nervozitatea, era tânăr, dar deja bine rodat.

Îl găsiră pe Édouard pe jos, cu spatele sprijinit de pat, cu picioarele întinse. Într-o stare foarte proastă, dar nu mort. Louise reacţionă cu obişnuitul ei sânge rece. Camera puţea a vomă, deschise una câte una toate ferestrele şi transformă în cârpe de şters pe jos toate prosoapele pe care le găsi la baie.

Albert se puse în genunchi şi se aplecă spre prietenul său.

― Ce faci, amic e? Nu ţi-e bine?

Édouard clătina din cap, deschidea şi închidea ochii spasmodic. Nu purta mască, gaura din chip răspândea o duhoare de putreziciune atât de puternică, încât îl sili pe Albert să se dea înapoi. Trase adânc aer în piept, apoi îşi luă tovarăşul de subsuori şi izbuti să-l întindă pe pat. Pe un tip care n-are nici gură, nici falcă, nimic altceva decât o gaură şi dinţii de sus, nu ştii cum să faci să-l baţi uşurel pe obraji.

Albert se luptă cu Édouard să deschidă ochii.

― Mă auzi? repeta el. Spune, mă auzi?

Şi cum nu obţinea nicio reacţie, lăsă fasoanele deoparte. Se ridică, se duse la baie şi umplu cu apă un ditamai paharul.

Când se răsuci ca să se întoarcă în cameră, fu atât de uluit, încât paharul îi scăpă din mâini şi, făcându-i-se rău, fu nevoit să se aşeze pe jos.

Agăţată de uşă ca un halat pe un cuier, o mască.

Un chip de om. Cel al lui Édouard Péricourt. Adevăratul Édouard. Cel de dinainte, înfăţişat aidoma! Nu-i lipseau decât ochii.

Albert uită unde se afla, era în tranşee, la câţiva paşi de treptele de lemn, pregătit pentru atac, toţi băieţii sunt acolo, în faţa şi în spatele lui, încordaţi ca nişte arcuri, gata să se năpustească spre cota 113. Mai încolo, locotenentul Pradelle supraveghează cu binoclul liniile duşmane. Înaintea lui, Berry, iar înaintea lui Berry, tipul acela pe care nu-l prea ştie, care se întoarce, Péricourt care îi zâmbeşte, un surâs luminos.

Lui Albert îi pare un puştan care o să facă o prostie, nici măcar n-are vreme să-i răspundă, Péricourt s-a întors la loc.

Acesta era chipul pe care îl avea în seara aceea în faţa lui, cu excepţia zâmbetului. Albert era ca p aralizat, nu-l mai văzuse de-atunci, bineînţeles, doar în vis, şi iată-l acolo, ivindu-se din uşă, de parcă

Édouard avea să apară cu totul, ca o fantomă. Lanţul tuturor imaginilor se descătuşă, cei doi soldaţi ucişi cu un glonţ în spinare, atacul cotei 113, locotenentul Pradelle care îl izbeşte rău în umăr, pâlnia de obuz, mareea de pământ care îl acoperă.

Albert urlă.

Louise apăru în uşă, înnebunită.

El se scutură, lăsă apa să curgă, se frecă pe faţă, umplu din nou paharul şi, fără să se mai uite la masca lui Édouard, trecu din nou în cameră şi îl vărsă pe tot, dintr-odată, pe gâtul tovarăşului său, care se ridică

numaidecât pe coate şi se puse pe tuşit, să-şi scuipe plămânii şi mai multe nu, aşa cum tuşise probabil şi el odinioară, când se întorsese la viaţă.

Albert îi împinse pieptul înainte în caz că avea să vomite iarăşi, dar nu, tusea i se potoli greu. Édouard îşi venise în fire, dar dacă era să se ia după ochii lui încercănaţi şi trupul moale ca o cârpă care căzu din nou în nesimţire, era sleit de puteri. Albert îi ascultă respiraţia care i se păru normală. Fără să se sinchisească

de prezenţa lui Louise, îşi dezbrăcă tovarăşul şi-l băgă sub cearşafuri. Patul era atât de mare, încât putu să se aşeze lângă el pe o pernă, el într-o parte, Louise, de cealaltă.

Amândoi rămaseră aşezaţi acolo, ca două proptele. Fiecare îl ţinea de câte-o mână pe Édouard care adormi scoţând un zgomot îngrijorător din gât.

De unde se aflau, Louise şi Albert puteau vedea, pe masa cea mare şi rotundă din mijlocul încăperii, seringa cea lungă şi subţire, lămâia tăiată în două şi, pe o foaie de hârtie, resturile unui praf maroniu, ca pământul, bricheta de răcan al cărei fitil îndoit şi înnodat semăna cu o virgulă sub un cuvânt.

La picioarele mesei, garoul din cauciuc.

Rămaseră fără să scoată o vorbă, fiecare cu gândurile lui. Albert nu se pricepea cine ştie ce, dar produsul semăna mult cu ceea ce i se propusese odată, când căuta morfină. Era etapa următoare: heroina. Ca să-şi facă rost de ea, Édouard nici nu avusese nevoie de un intermediar…

În mod ciudat, Albert se întrebă dar eu ce rost mai am?, de parcă i-ar fi părut rău că nu trebuise să se ocupe, pe lângă toate celelalte, şi de problema aceasta.

De când lua Édouard heroină? Albert era ca părinţii aceia depăşiţi de situaţie, care nu şi-au dat seama de nimic şi care se trezesc dintr-odată în faţa faptului împlinit, dar e prea târziu.

Cu patru zile înainte de plecare…

De altfel, avea vreo importanţă dacă era cu trei zile înainte sau după plecare?

― O să plecaţi?

Mintea necoaptă a lui Louise străbătuse acelaşi parcurs logic, pusese întrebarea cu o voce gânditoare şi venită din depărtări.

Albert îi răspunse printr-o tăcere. Care însemna „da”.