Bénichou se avântă atunci într-o explicaţie tehnică laborioasă, cum că fuseseră de părere că e „mai sigur”
să scrie mai multe fişe la un loc după constituirea unui rând întreg de sicrie cu scopul de a le consemna în registru, deoarece, dacă redactau fişa…
― Prostii! i-o tăie Merlin.
Bénichou, căruia nici nu-i venea să creadă, se mărgini să lase capul în jos. Adjunctul său se bătu uşurel pe buzunarul de la piept.
În tăcerea care urmă, Merlin avu ciudata vedenie a unei nesfârşite întinderi cu morminte de soldaţi: ici şi colo, familii îşi plângeau, cu braţele căzute şi mâinile împreunate, morţii, iar Merlin era singurul în stare să vadă, ca prin sticlă, trupurile neînsufleţite palpitând sub pământ. Şi să-i audă pe soldaţi urlându-şi cu un glas sfâşietor numele…
Din ceea ce se stricase nimic nu mai putea fi îndreptat, soldaţii aceştia erau pierduţi pentru totdeauna: sub crucile identificate îşi dormeau somnul de veci nişte morţi anonimi.
Singurul lucru care mai rămânea acum de făcut era s-o ia cum se cuvine de la capăt.
Merlin reorganiză treaba, scrise instrucţiunile cu litere mari, toate acestea pe un ton autoritar şi tăios: veniţi încoace, da, voi, ascultaţi aici la mine, ameninţa că or să aibă de tras dacă nu munceau cum trebuie, contravenţii, concediere, îi teroriza; când se îndepărta, îl auzeau clar: „Tâmpiţii”.
Nici n-o să plece bine şi or s-o ia de la capăt, la nesfârşit. În loc să-l descurajeze, constatarea aceasta îi spori încrâncenarea.
― Voi de-acolo, veniţi încoace! Mişcaţi-vă!
Se adresa mustăţii îngălbenite de tutun, un bărbat la vreo cincizeci de ani cu faţa atât de strâmtă, încât ochii păreau să-i fi fost puşi deasupra obrajilor, de fiecare parte, ca la peşti. Încremenit la un metru de Merlin, se ţinu să nu se bată peste buzunar, preferă să-şi mai scoată o ţigară.
Merlin, care se pregătea să vorbească, făcu o pauză lungă. Semăna cu cineva care caută un cuvânt, îi stă
pe vârful limbii, o chestie foarte enervantă.
Contramaistrul mustăcios deschise gura, dar nu avu vreme să scoată nici măcar un sunet. Merlin numai ce-i trăsese o palmă cât toate zilele. Pe obrazul acela lătăreţ, scatoalca răsună ca un dangăt de clopot.
Bărbatul se dădu un pas înapoi. Toate privirile se îndreptaseră spre ei. Bénichou, care ieşea din cabana unde îşi pitea întăritorul, o sticlă cu tărie din Bourgogne, urlă cât îl ţineau bojocii, dar toţi muncitorii de pe şantier se şi puseseră în mişcare. Bărbatul cu mustaţă, uluit, se ţinea de falcă. Merlin fu repede încercuit de o adevărată haită şi, dacă n-ar fi fost vârsta, fizicul său uimitor, respectul pe care îl dobândise încă de la începutul inspecţiei, enormele-i pălmoaie, încălţările monstruoase, ar fi putut să-şi facă griji pentru propria-i soartă; în schimb, dădu liniştit pe toată lumea la o parte, făcu un pas, se apropie de victima sa, îi scotoci prin buzunarul de la piept strigând „Ha, ha!” şi-şi scoase de acolo pumnul închis. Cu cealaltă mână, îl apucă pe bărbat de beregată, se vedea cât colo, voia să-l sugrume.
― Ei! urlă Bénichou, care se apropia clătinându-se.
Fără să lase gâtul bărbatului care începea să se schimbe la faţă, Merlin întinse pumnul închis spre şeful de şantier, apoi îl deschise.
O brăţară de aur se ivi, cu o plăcuţă răsucită ce avea partea gravată în jos. Merlin îşi slobozi prada pe care o apucă o tuse de mai să-şi scuipe plămânii şi se întoarse spre Bénichou.
― Cum îl cheamă pe flăcăul vostru? întrebă Merlin. Prenumele?
― Păi…
Învins şi dezarmat, Sauveur Bénichou se uită la contramaistrul său cu o privire consternată.
― Alcide, murmură el cu părere de rău.
De-abia se auzi, dar nu conta.
Merlin răsuci brăţara, de parcă ar fi fost vorba despre o monedă cu care se jucaseră cap sau pajură.
Pe plăcuţă, un prenume gravat: Roger.
30
Dumnezeule, ce dimineaţă! Tare le-ar mai plăcea să fie aşa în fiecare zi! Cât de bune se anunţau toate!
Mai întâi, operele. Cinci reţinute de către comisie. Unele mai grozave decât altele. Nişte minuni. Esenţe de patriotism. Să-ţi vină să plângi, nu alta. Prin urmare, Labourdin se pregătise pentru clipa lui de triumf: prezentarea proiectelor preşedintelui Péricourt. Pentru aceasta, comandase anume direcţiei tehnice de la primărie un portic de fier pe măsura marelui său birou, ca să agaţe desenele şi să le pună în valoare, aşa cum văzuse el într-o expoziţie de la Grand Palais unde fusese odată. Péricourt o să poată să se mişte liber printre planşe, să meargă încet, cu mâinile la spate, extaziindu-se în faţa acestuia (Franţă înlăcrimată, dar biruitoare) ― preferata lui Labourdin ―, uitându-se cu atenţie la celălalt (Morţii triumfători), oprindu-se, şovăind. Labourdin îl şi vedea pe preşedinte întorcându-se spre el, copleşit de admiraţie şi încurcat, neştiind ce să aleagă… Şi atunci o să pronunţe fraza aceea, a sa, chibzuită, drămuită, cântărită, o frază cu un ritm desăvârşit, capabilă să-i scoată în evidenţă gustul în materie de estetică şi totodată simţul răspunderii:
― Domnule preşedinte, dacă îmi daţi voie…
Aici, o să se apropie de Franţă înlăcrimată, lăsând impresia că o să-i pună mâna pe după umeri.
― … mi se pare că opera aceasta magistrală traduce fără cusur Durerea şi Mândria pe care doresc să le exprime Compatrioţii noştri.
Majusculele îşi aveau rostul lor profund în frază. Impecabil. Mai întâi, această „operă magistrală”, o găselniţă, apoi Compatrioţii, care sunau mai bine decât electorii, şi Durerea. Labourdin rămânea cu gura căscată în faţa propriului geniu.
Pe la ora zece, cu porticul desfăcut în biroul său, se apucaseră să-l agaţe. Trebuiau să se caţere ca să
prindă lucrările de bara transversală, să le echilibreze: o chemară pe domnişoara Raymond.
De cum pătrunse în încăpere, înţelese ce voiau de la ea. Instinctiv, îşi strânse genunchii. La baza scăriţei, Labourdin, cu zâmbetul pe buze, îşi freca mâinile ca un codoş.
Oftând, domnişoara Raymond urcă cele patru trepte şi începu să se răsucească. Da, ce dimineaţă
magnifică! De cum agăţa opera, secretara se grăbea să coboare ţinându-se de fustă. Labourdin se dădea înapoi ca să admire rezultatul, i se părea că în partea dreaptă colţul era puţin mai jos decât în stânga, ce credeţi? Domnişoara Raymond închidea ochii, urca iarăşi, Labourdin se năpustea spre scăriţă; niciodată
nu petrecuse mai mult timp sub fustele ei. Când toate lucrările îşi aflară locul, primarul de arondisment ajunsese într-o stare priapică vecină cu apoplexia.
Dar ce lovitură!, când totul era gata, preşedintele Péricourt îşi anulă venirea şi trimise un curier să-i ducă
operele acasă. Toate acestea pentru nimic! îşi spuse Labourdin. Îl urmă în trăsură, dar, împotriva aşteptărilor sale, nu fu primit la deliberări. Marcel Péricourt voia să fie singur. Se făcuse de prânz.
