Madeleine spusese toate acestea fără să-şi schimbe înfăţişarea, tot simplă, zâmbitoare, prietenoasă, teribil de apropiată. Şocul fu atât de mare, încât lui Henri i se păru că nu auzise bine.

― Nu pricep…

― Ba da, iubitule, sunt sigură că ai priceput tot. Nu-mi pasă nu de ceea ce faci tu, ci de ceea ce eşti tu.

Ar fi trebuit să se ridice imediat şi să plece, dar privirea lui Madeleine îl ţintuia pe loc. Nu avea chef să

audă mai multe, dar era prins în situaţie, ca un acuzat pe care judecătorul îl sileşte să-şi asculte condamnarea.

― Nu mi-am făcut nicicând cine ştie ce iluzii în privinţa ta, explică Madeleine. Nici în privinţa noastră.

Recunosc, te-am iubit o vreme, dar nu mi-a luat mult până să-mi dau seama cum o să se termine toată

povestea. Nu m-am lăsat aşa uşor, pentru că aveam nevoie de tine. M-am măritat cu tine, pentru că aveam o vârstă, pentru că mi-ai cerut mâna şi pentru că Aulnay-Pradelle suna frumos. Dacă n-ar fi fost aşa de ridicol să fiu nevastă-ta, întruna umilită de aventurile tale, mi-ar fi plăcut să mă numesc astfel. Atâta pagubă!

Henri se ridicase. De data aceasta, nu se prefăcu demn de dragul situaţiei, nu încercă să mai dovedească

ceva, să mai adauge vreo minciună: Madeleine vorbea cu prea multă seriozitate, nimic din ceea ce spunea nu mai putea fi schimbat.

― Ce te-a salvat până acum e faptul că eşti frumos de pici, iubitule.

Din fundul patului, cu mâinile pe burtă, îşi admira soţul care avea să iasă din cameră şi căruia îi vorbea de parcă se despărţeau pentru o noapte, după o clipă de plăcere şi tandreţe.

― Sunt sigură că mi-ai făcut un copil foarte frumos. Nici că m-am aşteptat la mai mult de la tine. Acum că

e aici (se bătu uşurel pe burtă care răspunse cu un sunet înfundat), poţi să ajungi ce vrei tu şi chiar un nimic, nu-mi pasă. E o dezamăgire, dar mi-am revenit, pentru că am o alinare. Pentru tine, dacă e să mă

iau după puţinul pe care-l ştiu, cred că a venit ceasul unei catastrofe din care n-o să-ţi mai revii. Dar nu e treaba mea.

De zeci de ori spărsese Henri câte ceva în împrejurări asemănătoare, o vază, o mobilă, un geam, un bibelou. Dar în seara aceea, se ridică, ieşi şi închise încetişor uşa de la camera soţiei sale.

Luând-o pe hol, îi apărură imagini cu moşia de la Sallevière aşa cum o văzuse cu câteva zile în urmă, cu imensa faţadă admirabil restaurată, horticultorii începuseră să redeseneze vasta grădină în stil franţuzesc, meşterii se pregăteau să se apuce de tavanele sălilor şi camerelor, aveau să refacă îngerii şi lemnăria…

Doborât de toţi cei care-l lăsaseră baltă în câteva ore, Henri se chinuia ca un disperat să-i dea o formă

acestui cataclism, dar nu izbutea, erau doar cuvinte, imagini, nimic real.

Să piardă totul aşa, la fel de repede pe cât îl câştigase, nu reuşea să înţeleagă.

Dar izbuti până la urmă datorită unui cuvânt rostit cu voce tare, când era singur pe culoar:

― Sunt mort.

37

Cu ultimele depuneri, contul bancar al Suvenirului Patriotic anunţa un sold pozitiv de o sută şaptezeci şi şase de mii de franci. Albert făcu o socoteală rapidă, trebuia să fie şmecher, să nu scoată prea mulţi bani dintr-odată, dar, în banca aceasta, se desfăşurau atât de multe operaţiuni, că se întâmpla adesea să se ruleze şapte sau opt milioane într-o singură zi, iar prin case să treacă zilnic fluxuri de patru, cinci mii de franci, uneori chiar mai mult, alimentate cum erau de un număr impresionant de prăvălii şi mari magazine pariziene.

Încă de la sfârşitul lui iunie, Albert trăia de parcă ar fi fost un altul.

Dimineaţa, între două greţuri şi deja la fel de istovit ca după atacarea unei poziţii germane, se ducea la muncă într-o stare vecină cu implozia; nu s-ar fi mirat dacă, în faţa băncii, justiţia ar fi înălţat peste noapte un eşafod ca să-l ghilotineze fără niciun proces în văzul tuturor angajaţilor adunaţi cu mic, cu mare şi cu domnul Péricourt în frunte.

Cât era ziua de lungă, se mişca într-o toropeală înceţoşată, trecea enorm de mult timp până să audă

vocile; când îi vorbeau, ceilalţi erau nevoiţi să-i străbată zidul de frică. Albert te privea de parcă l-ai fi împroşcat cu jetul unui furtun de pompieri. „Pardon, cum?” erau întotdeauna primele lui cuvinte, nimeni nu-l mai lua în seamă, îl cunoşteau deja.

În cursul dimineţii, depunea în contul Suvenirului Patriotic banii sosiţi în ajun şi, din aburul fierbinte care-i inunda creierul, încerca să extragă suma pe care avea s-o scoată în numerar. Apoi, când începea rotirea angajaţilor la fiecare casă pentru pauza de prânz, profita de fiecare trecere pe la câte un ghişeu ca să-şi efectueze retragerile, semnând cu o mână febrilă Jules d’Épremont, de parcă clientul s-ar fi prezentat chiar el la bancă la ora mesei. Pe măsură ce lua bancnotele, le băga în geanta care se umfla de ajungea, imediat după amiază, să fie de patru ori mai burduşită decât de dimineaţă.

De două ori, seara, îndreptându-se spre uşa rotativă şi auzindu-se strigat de un coleg sau pentru că i se năzărise că un client îl priveşte bănuitor, începuse să se pişe în pantaloni şi fusese nevoit să ia un taxi ca să se întoarcă acasă.

Celelalte dăţi, îşi iţea capul pe trotuar înainte de a ieşi, doar ca să se încredinţeze că eşafodul ce lipsea de dimineaţă nu fusese ridicat între timp în faţa gurii lui de metrou, mai ştii.

În geantă, în care cei mai mulţi dintre angajaţi îşi aduceau masa de prânz, Albert căra în seara aceea nouăzeci şi nouă de mii de franci în bancnote mari. De ce nu o sută de mii, poate că din superstiţie, ei bine, nu, deloc: era o chestiune de eleganţă. De estetică ― una de contabil, bineînţeles, totul e relativ pe lumea aceasta ―, dar de estetică, pentru că, cu suma cu pricina, Suvenirul Patriotic se putea făli cu faptul de a fi escrocat un milion o sută unsprezece mii de franci. Pentru Albert, erau frumoase toate cifrele acestea de 1 care urmau unele după altele. Suma minimă stabilită de Édouard fusese, aşadar, depăşită de mult, iar dintr-un punct de vedere mai personal, pentru Albert era o zi de biruinţă. Era într-o sâmbătă, 10

iulie, le ceruse şefilor un concediu excepţional de patru zile cu prilejul sărbătorii naţionale şi, cum la ora redeschiderii băncii, pe 15 iulie, urma, în mod normal, să fie pe vapor în drum spre Tripoli, ziua aceea era ultima pe care o petrecea la bancă. Ca şi la armistiţiul din 1918, faptul că scăpa cu viaţă din toată

povestea aceasta îl lăsa mut de uimire. Un altul în locul lui s-ar fi crezut nemuritor. Dar Albert nu izbutea să se vadă pentru a doua oară supravieţuitor; degeaba se apropia momentul îmbarcării pentru colonii, el tot nu credea cu-adevărat.

― Pe săptămâna viitoare, domnule Maillard!

― Poftim? Cum? Ăăă… Da, bună seara…

Din moment ce era încă în viaţă, iar emblematicul milion, atins şi chiar depăşit, Albert se întreba dacă n-ar fi fost mai rezonabil să schimbe biletele de tren şi de vapor şi să grăbească plecarea. Dar, în privinţa aceasta, era şi mai nehotărât decât pentru restul.

Să plece, da, foarte repede, imediat dacă ar fi fost cu putinţă… dar Pauline?

De o sută de ori încercase să-i vorbească şi tot de atâtea ori se dăduse bătut. Pauline era minunată, satin pe dinăuntru şi catifea pe dinafară şi citită într-un hal!

Dar era una dintre fetele acelea din popor din care se fac cucoanele. Nunta în alb, apartamentul, copiii, trei, poate patru, aşa arăta viitorul. Dacă n-ar fi fost decât după el, Albert n-ar fi avut nimic împotriva unei vieţişoare liniştite cu Pauline şi câţiva plozi, poate chiar patru, ba chiar i-ar fi plăcut să-şi păstreze slujba la bancă. Dar acum, că era un escroc în toată regula şi, în curând, cu voia lui Dumnezeu, de nivel internaţional, perspectiva aceasta pălea şi, odată cu ea, Pauline, nunta, copiii, apartamentul şi cariera la bancă. Nu-i rămânea decât o soluţie; să-i mărturisească totul, s-o convingă să-l însoţească, peste trei zile, cu un milion de franci în bancnote mari într-o valiză, un prieten cu faţa despicată în două ca un pepene şi jumătate din poliţiştii francezi pe urmele lor.

Cu alte cuvinte, imposibil.

Sau să plece singur.

Să-i ceară un sfat lui Édouard era ca şi cum ar fi vorbit cu pereţii. Până la urmă, deşi ţinea nespus de mult la el pentru tot felul de motive contradictorii, lui Albert i se părea că Édouard e destul de egoist.

Se ducea să-l vadă o dată la două zile, între pusul la ciorap al banilor şi întâlnirile cu Pauline. Cum în apartamentul din fundătura Pers nu mai stătea acum nimeni, Albert considerase că nu e prudent să lase acolo averea de care le depindea viitorul. Căutase o soluţie, ar fi putut să închirieze un seif într-o bancă, dar nu avea încredere, preferase biroul de bagaje de mână de la gara Saint-Lazare.

Seară de seară, scotea valiza, se închidea în toaleta bufetului ca să lase veniturile zilei, apoi i-o înapoia funcţionarului. Se dădea drept comis-voiajor. În corsete, declarase el, nu găsise altceva. Angajaţii îi aruncau ocheade cu subînţeles, cărora le răspundea cu un semn uşor care, bineînţeles, îi sporea şi mai mult reputaţia. Pentru cazul în care Albert ar fi trebuit să spele cât mai repede putina, Albert lăsase şi o cutie enormă de pălării în care se afla tabloul cu căpăţâna de cal desenată de Édouard, al cărui geam nu-l reparase şi, deasupra, înfăşurată în hârtie de mătase, masca de cal. Silit să plece în grabă, ştia că ar lăsa mai degrabă valiza cu bani decât cutia aceasta.

După biroul de bagaje de mână de la gară şi înainte să se ducă la întâlnirea cu Pauline, Albert mergea la Lutetia, fapt care îl aducea într-un hal fără de hal. Ca să treci neobservat, un hotel de lux parizian…

― Nu-ţi face griji! scrisese Édouard. Cu cât ceva e mai vizibil, cu atât mai puţin se vede. Uită-te la Jules d’Épremont! Nimeni nu l-a văzut niciodată şi totuşi, toată lumea are încredere în el.

Pufnise într-unul dintre râsetele lui de cal care îţi zbârleau părul în vârful capului.

La început, Albert numărase săptămânile, apoi zilele.

Dar acum, de când Édouard, sub numele şi fals, şi adevărat de Eugène Larivière, se dusese să-şi vadă de excentricităţile sale într-un mare hotel, număra ceasurile şi chiar şi minutele care îi despărţeau de plecare, stabilită pe 14 iulie cu trenul ce pleca din Paris spre Marsilia la ora 13:00 şi care le îngăduia să