36

Lucien Dupré veni chiar înainte de cină, Madeleine coborâse deja şi numai ce se aşezase la masă. Cum Henri nu era acasă, avea să mănânce singură, taică-său ceruse să-i fie adusă mâncarea la el în cameră.

― Domnule Dupré…

Fiindcă Madeleine era teribil de bine-crescută, ai fi jurat că era în mod sincer mulţumită să-l vadă. Se aflau în antreu, unul în faţa celuilalt, iar Dupré, ţeapăn tot cu haina pe spinare şi pălăria în mână, semăna, din pricina dalelor negre şi albe ca la jocul de şah, cu un pion, ceea ce, se pare, şi era.

Nu ştiuse niciodată ce să creadă despre femeia aceasta calmă şi hotărâtă, doar că îi era frică de ea.

― Să-mi fie cu iertare că deranjez, zise el, îl caut pe domnul.

Madeleine zâmbi nu din pricina cererii, ci a felului în care o formulase. Omul acesta era principalul colaborator al soţului ei, dar vorbea ca un servitor. Se mulţumi să zâmbească a neputinţă, vru să

răspundă, dar, în clipa aceea, bebeluşul o lovi atât de tare, încât i se tăie răsuflarea, i se înmuiară

genunchii. Dupré se năpusti şi o prinse, fâstâcit, nu ştia de unde s-o apuce. În braţele acestui bărbat scund, dar vânjos, Madeleine se simţi în siguranţă.

― Vreţi să chem pe cineva? întrebă el, îndreptându-se spre unul dintre scaunele lipite de pereţii vestibulului.

Ea râse cu poftă.

― Bietul meu domn Dupré, ar însemna să cer tot timpul ajutor! Bebeluşul acesta e un drăcuşor, îi place să

se mişte, mai ales noaptea.

Aşezată, îşi veni în fire, cu mâinile împreunate pe burtă. Dupré era tot aplecat spre ea.

― Mulţumesc, domnule Dupré.

Îl cunoştea foarte puţin, bună ziua, bună seara, ce mai faci, dar nu asculta niciodată răspunsul. Or, îşi dădu dintr-odată seama de un lucru: deşi era foarte discret, pentru că era foarte supus, el ştia fără

îndoială multe despre viaţa lui Henri şi, prin urmare, despre căsnicia ei. Gândul îi displăcu. Umilită, nu de om, ci de împrejurări, strânse din buze.

― Îl cauţi pe bărbatu-meu… începu ea.

Dupré se îndreptă de spate, instinctul îl îndemna să nu insiste, să plece cât mai repede cu putinţă, dar era prea târziu, de parcă ar fi aprins fitilul şi ar fi dat peste ieşirea de urgenţă încuiată cu cheia.

― De fapt, continuă Madeleine, nici eu nu ştiu unde e. Ai fost pe la toate amantele lui?

Întrebarea era pusă pe tonul acela empatic al cuiva care doreşte din tot sufletul să fie de ajutor. Dupré îşi încheie ultimul nasture de la haină.

― Dacă vrei, pot să-ţi fac o listă, dar o să-mi ia ceva timp. Dacă nu-l găseşti la vreuna dintre ele, te sfătuiesc să te duci pe la toate lupanarele pe unde umblă de obicei. Începe cu cel de pe strada Notre-Dame-de-Lorette, lui Henri îi place la nebunie. Dacă nu e nici acolo, îl ai pe cel de pe strada Saint-Placide, apoi pe cel din cartierul Ursulinelor, nu-mi amintesc niciodată numele străzii.

Madeleine tăcu o clipă, apoi continuă:

― Nu înţeleg de ce bordelurile sunt aşa de des situate pe străzi cu nume atât de pioase… Omagiul pe care i-l aduce viciul virtuţii, fără îndoială.

Cuvântul „bordel” în gura acestei femei de neam bun, însărcinată şi singură în casa aceasta mare nu era şocant, ci grozav de trist. Câtă jale trebuie că era în sufletul ei… Dar în privinţa aceasta, Dupré se înşela.

Madeleine nu suferea defel, rănit nu-i era amorul (care se stinsese de multă vreme), ci doar amorul propriu.

Cât despre Dupré, care avea o fire de soldat, neînduplecat, rămase ca de piatră. Madeleine, căreia nu-i plăcea faptul că intrase într-un asemenea rol, era ridicol, făcu un gest pe care el îl întrerupse, vă rog, n-aveţi de ce să vă cereţi iertare. Era mai rău decât orice, o înţelegea. Madeleine ieşi din antreu cu un „la revedere” mormăit, care de-abia se auzi.

Henri dădu jos un careu de cinci, părând să spună ce vreţi, asta e, sunt zile în care totul merge ca pe roate. În jurul mesei, ceilalţi pufniră în râs, mai ales Léon Jardin-Beaulieu, care pierdea cel mai mult, hohotele sale erau menite să-i exprime fairplay-ul, detaşarea, păi da, cincizeci de mii de franci într-o seară, mare scofală… De altfel, era adevărat. Suferea mai puţin din pricina sumei pierdute decât a neruşinatei izbânzi a lui Henri. Omul acesta îi lua totul. Se gândeau la acelaşi lucru, şi unul, şi celălalt.

Cincizeci de mii de franci, socotea Henri strângându-şi cărţile, încă o oră aşa şi recuperez tot ce i-am dat ratatului de la minister; moşul cu galoşii lui uriaşi o să-şi poată cumpăra alţii noi…

― Henri…!

Înălţă capul. Cineva îi făcea semn, era rândul lui să vorbească. Pas. Îi era un pic ciudă pe sine însuşi, de ce prăpădise o sută de mii de franci! Ar fi putut obţine acelaşi rezultat cu jumătate, ba chiar şi mai puţin.

Dar era încordat, se grăbise, ce lipsă de sânge rece! Poate că treizeci de mii de franci… Din fericire, sosise Léon încornoratul. Henri îi zâmbi pe deasupra cărţilor. Léon avea să-l despăgubească, dacă nu în întregime, măcar în cea mai mare parte, dar dacă o adăuga pe nevastă-sa şi nemaipomenitele trabucuri cubaneze, ieşea la socoteală.

Ce idee minunată de a-l fi ales ca asociat, nu prea avea de ce pene să-l jumulească, dar o făcea cu o rară

plăcere.

Câteva mâini mai târziu, patruzeci de mii de franci, câştigurile îi scăzuseră puţin. Intuiţia îi şopti c-ar fi fost mai bine să se oprească, se întinse în văzul tuturor, toată lumea înţelese, cineva se prefăcu ostenit, îşi cerură hainele. Era unu noaptea când Henri şi Léon ieşiră şi se îndreptară spre maşini.

― Pe bune, zise Henri, sunt rupt de oboseală!

― E târziu…

― Dragul meu, e mai degrabă faptul că mi-am găsit o amantă încântătoare (o femeie măritată, să fim discreţi), tânără şi neruşinată într-un hal, habar n-ai tu! De neobosit!

Léon merse mai încet, se sufoca.

― Dacă aş avea tupeu, reluă Henri, aş propune o medalie pentru încornoraţi, o merită cu vârf şi îndesat, nu crezi?

― Dar… nevastă-ta… bolborosi el cu o voce stinsă.

― O, cu Madeleine e altă poveste, e deja mamă. O să vezi şi tu cum e când ţi-o veni rândul, mama şi femeia sunt două chestii total diferite.

Îşi aprinse încă o ţigară, ultima.

― Şi tu, dragul meu, eşti fericit în căsnicie?

În clipa aceea, îi trecu lui Henri prin cap, pentru ca fericirea să-i fie cu adevărat întreagă, ar fi trebuit ca Denise să pretexteze o vizită la o prietenă şi să se găsească într-un hotel unde ar fi putut s-o întâlnească

chiar acum, imediat. În lipsa ei, socoti că un ocol pe la Notre-Dame-de-Lorette n-ar dura chiar aşa de mult.

Îi luă totuşi o oră şi jumătate… Aşa e mereu, îţi spui că tragi o fugă, sunt două fete libere, la alegere, te trezeşti în braţe cu amândouă şi dintr-una într-alta…

Încă mai zâmbea când ajunse pe bulevardul Courcelles, dar zâmbetul îi îngheţă pe buze când îl văzu pe Dupré. La ora aceasta târzie din noapte, apariţia lui nu era un semn bun; de când îl aştepta?

― Dargonne e închis, anunţă Dupré fără nici măcar să-l salute, de parcă cele trei cuvinte erau de-ajuns ca să explice situaţia.

― Cum adică, închis?