fie nevoiţi să se înfrunte, poate chiar să se certe, iar ea nu avea niciun chef de aşa ceva.
― M-a sunat generalul Morieux, începu domnul Péricourt.
― Haide, te rog… răspunse Madeleine zâmbind.
Domnul Péricourt şovăi în privinţa felului în care să se poarte şi optă pentru ceea ce, gândi el, i se potrivea cel mai bine, fermitatea paternă, autoritatea.
― Soţul tău…
― Ginerele tău, vrei să zici…
― Dacă vrei tu…
― Într-adevăr, prefer…
Pe vremea când voia un băiat, domnul Péricourt visase la un fiu care să-i semene; la o fată, asemănarea aceasta îl rănea, pentru că o femeie se descurcă mereu altfel decât un bărbat, întotdeauna pe ocolite. De pildă, felul acesta insidios de a spune lucrurile, de a lăsa să se înţeleagă că nu vorbeau despre prostiile bărbatului ei, ci despre acelea ale ginerelui său. Domnul Péricourt îşi ţuguie buzele a nemulţumire.
Trebuia să ia în considerare şi „situaţia” ei, să fie cu băgare de seamă.
― Oricum ar fi, nu-i mai bine… reluă el.
― Ce anume?
― Felul în care îşi vede de afaceri.
De îndată ce rosti cuvântul acesta, domnul Péricourt încetă să mai fie tată. Numaidecât, problema i se păru soluţionabilă, pentru că, în domeniul afacerilor, cunoscând toate situaţiile, erau prea puţine neplăceri cărora să nu le fi venit până la urmă de hac. Din punctul lui de vedere, un tată de familie era o variantă a unui şef de întreprindere. În faţa acestei femei, care semăna atât de puţin cu fiică-sa, atât de matură, aproape străină, îl apucă îndoiala.
Contrariat, dădu din cap şi, sub impulsul acestei furii mute, îi veni în minte tot ce voise să-i spună cândva, lucruri pe care ea nu-l lăsase să le rostească, părerea lui despre măritişul ei, despre acest bărbat.
Simţind că taică-său avea să fie neîndurător, Madeleine îşi împreună cu ostentaţie mâinile pe burtă şi-şi prinse degetele unele de altele. Domnul Péricourt văzu totul şi tăcu.
― Am vorbit cu Henri, tată, zise ea într-un târziu. Are mici probleme, pe ici, pe colo. Sunt propriile lui cuvinte, „pe ici, pe colo”, nimic grav. Mi-a garantat că…
― Ce ţi-a garantat el, Madeleine, n-are nicio importanţă, nicio valoare. Îţi spune şi el ce-i convine pentru că vrea să te protejeze.
― E firesc, e bărbatu-meu…
― Tocmai! E bărbatu-tău şi, în loc să aibă grijă de tine, te pune în primejdie!
― În primejdie! strigă Madeleine izbucnind în râs, pe toţi zeii, iată-mă acuma şi în primejdie!
Râdea tare. Nu era destul de tată, ca să nu se simtă jignit.
― N-am să-l susţin, Madeleine, lăsă el să-i scape.
― Dar, tată, cine ţi-a cerut să-l susţii? Şi, în primul rând, în ce anume? Şi… împotriva cui?
Erau amândoi de aceeaşi rea-credinţă.
Deşi dădea de înţeles exact contrariul, Madeleine ştia câte ceva. Daraverile acestea cu cimitirele militare nu erau aşa de uşoare cum păruseră, Henri se arăta din ce în ce mai nemulţumit, absent, coleric, nervos; îi pica bine că Madeleine nu mai avea nevoie de el la pat; cu atât mai mult cu cât, de data aceasta, până şi amantele lui se purtau de parcă ar fi avut de ce să se plângă. Uite, Yvonne, mai ieri: „M-am întâlnit cu soţul tău, dragă, nici că te poţi apropia de el acum! Poate că nu-i făcut să fie bogat, mai ştii…”
În treaba pe care o făcea pentru guvern, se lovea de greutăţi, de contratimpi, totul se petrecea în surdină, dar Madeleine surprindea cuvinte pe ici, pe colo, la telefon, îl sunau de la minister. Henri vorbea cu vocea lui impunătoare, nu, dragul meu, ha! ha! s-a aranjat de mult, nu-ţi face griji şi închidea cu încruntătura cea mare de pe frunte. O vijelie, nimic mai mult, Madeleine era obişnuită cu toate acestea, de când se ştia îl văzuse pe taică-său înfruntând tot soiul de furtuni, b aşca un război mondial; n-avea să-şi iasă din minţi din pricina a două telefoane de la prefectură sau de la minister. Taică-său nu-l putea suferi pe Henri şi gata. Nimic din ceea ce făcea nu-i era pe plac. Rivalitate de bărbaţi. Îşi strânse şi mai tare mâinile pe burtă. Am primit mesajul. Domnul Péricourt se ridică cu părere de rău, se îndepărtă, apoi se întoarse, nu se putu abţine.
― Nu-mi place de bărbatu-tău.
O spusese. Şi, la urma urmelor, nici nu fusese aşa de greu.
― Ştiu, tată, răspunse ea zâmbind, n-are nicio importantă. E bărbatu-meu.
Se bătu uşurel pe burtă.
― Iar aici e nepotul tău. Sunt sigură.
Domnul Péricourt deschise gura, dar preferă să iasă din încăpere.
Un nepot…
Evita acest gând încă de la început, fiindcă nu ajungea la timp: nu izbutea să asocieze moartea fiului său cu naşterea acestui nepot. Aproape că spera o fată, pentru ca problema să nu se mai pună. Şi de aici până
la apariţia unui alt copil, vremea ar fi trecut, monumentul va fi fost construit. Se agăţase de ideea că
înălţarea acestui edificiu ar pecetlui sfârşitul angoasei, al remuşcării sale. Trecuseră săptămâni de când nu mai dormea normal. În timp, dispariţia lui Édouard căpătase o importanţă colosală, îi afecta până şi activităţile profesionale. Iată, de curând, într-un consiliu de administraţie de la una dintre societăţile sale, privirea îi fusese atrasă de o dâră piezişă de soare care străbătea încăperea şi ilumina masa de conferinţe. O rază de soare nu e totuşi mare lucru, dar aceasta îi captă mintea într-un mod aproape hipnotic. Oamenilor li se mai întâmplă să piardă pentru o clipă contactul cu realitatea, chipul domnului Péricourt păruse însă nu absent, ci fascinat: Toţi ceilalţi îl văzură. Îşi continuară treaba, dar, fără privirea pătrunzătoare a preşedintelui, fără atenţia lui încordată, radiografică, discuţia se împotmoli încetul cu încetul, ca o maşină rămasă brusc fără benzină, cu hurducături, zdruncinături, apoi o lentă agonie care se sfârşea deasupra unui hău. De fapt, privirea domnului Péricourt era ţintuită nu asupra razei de soare, ci a prafului ce plutea în aer, această nebuloasă de particule dansante, şi se întorsese ― cu cât oare? ― cu zece, cincisprezece ani în urmă, ah, ce enervant era să te lase memoria! Édouard pictase un tablou, avea vreo şaisprezece ani, mai puţin, cincisprezece, un tablou care nu era decât o colcăială de minuscule puncte colorate, nici cea mai mică trăsătură, doar puncte, tehnica aceasta avea un nume, domnului Péricourt îi stătea pe limbă, cuvântul nu-i venea. Tabloul înfăţişa nişte fetişcane pe un câmp, parcă aşa îşi amintea. Maniera aceasta de a picta i se păruse atât de caraghioasă, încât nici măcar nu se uitase la motiv. Cât de tembel fusese. Micul lui Édouard era în picioare, într-o atitudine plină de nesiguranţă, iar el, taică-său, ţinea în mâini tabloul acesta peste care numai ce dăduse, un lucru ciudat, cu desăvârşire lipsit de rost…
Ce spusese el în clipa aceea? Domnul Péricourt clătina din cap, scârbit de el însuşi, în sala Consiliului de administraţie unde toată lumea tăcea chitic. Se ridică şi ieşi fără să scoată o vorbă şi se întoarse acasă.
La fel clătina din cap şi când se despărţi de Madeleine. Intenţia nu era aceeaşi, ba chiar aproape contrară, se simţea furios: s-o ajute pe fiică-sa însemna să-l ajute pe bărbatul ei. Iată nişte lucruri care până la urmă te doboară. Degeaba ajunsese Morieux un dobitoc bătrân (dacă nu cumva fusese aşa dintotdeauna), zvonurile pe care i le transmisese despre afacerile ginerelui său erau îngrijorătoare.
Numele de Péricourt avea să fie rostit. Se vorbea despre un raport. Alarmant, şopteau unii. De altfel, unde era documentul acesta? Cine îl citise? Şi cine era autorul?
