După întrevederea cu Péricourt, nu-i mai rămânea decât un cartuş, unul singur.

Sunt un bun trăgător, îşi tot spunea el ca să se liniştească.

Nu avusese decât trei ore ca să-şi organizeze contraofensiva cu o armată prăpădită, mărginită la Dupré.

Şi ce dacă, o să se lupte până la capăt. Dacă biruia acum ― nu era uşor, dar era în stare s-o facă ―, singura lui ţintă avea să fie ticălosul acela bătrân de Péricourt. Nu ştiu când o să fie, îşi spuse el, dar am să-i vin de hac. Întru totul soiul acela de jurământ care îl făcea să-şi vină în fire.

Dintr-odată, Dupré înălţă capul, trecu în grabă strada şi merse iute în sens invers, trecu de poarta ministerului, apucă braţul unui bărbat care se întoarse, uimit. De departe, Henri observă scena, preţălui individul. Dacă omul acesta ar fi fost de soiul acela dichisit, totul ar fi fost posibil, dar părea un cerşetor.

O să fie greu.

Încremenit în mijlocul trotuarului, năuc, era mai înalt cu un cap decât Dupré. Şovăitor, îşi întoarse privirea spre maşina pe care i-o arăta discret, în care îl aştepta Henri. Acesta îi remarcă încălţările de uriaş, murdare, scâlciate; era pentru prima oară când vedea un individ care semăna cu propriii lui pantofi. În sfârşit, cei doi bărbaţi bătură cale întoarsă, mergând încet. Henri câştigase prima manşă, ceea ce nu reprezenta nici pe departe un început de victorie.

Faptul i se confirmă din clipa în care Merlin urcă în maşină. Puţea îngrozitor şi se arăta ursuz. Fusese nevoit să se aplece mult ca să pătrundă în maşină şi rămăsese mai apoi cu capul între umeri, de parcă s-ar fi aşteptat la o ploaie de gloanţe. Puse pe jos, între picioare, o geantă mare de piele care trecuse prin multe. Era în vârstă, aproape de pensie. Totul era veşted şi urât la bărbatul acesta cu privirea sălbatică şi bătăioasă, neîngrijit, de-ţi venea să te întrebi de ce-l mai păstrau.

Henri întinsese mâna, dar Merlin nu făcuse la fel, mulţumindu-se să îl privească lung. Era mai bine să

treacă direct la treabă.

Henri îi vorbi pe un ton ce se voia prietenos, de parcă se ştiau de multă vreme şi se pregăteau să stea de vorbă despre lucruri neînsemnate:

― Ai scris două rapoarte… despre cimitirele de la Chazières-Malmont şi Pontaville, nu-i aşa?

Merlin mormăi şi atât. Nu-l plăcea pe bărbatul acesta pe care se vedea bogăţia, care părea un şarlatan.

De altfel, ca să vină în felul acesta după el, să-l întâlnească într-o maşină, în pripă…

― Trei, spuse el.

― Poftim?

― Nu două rapoarte. Trei. În curând am să mai predau unul. Referitor la cimitirul de la Dargonne-le-Grand.

Din felul în care vorbea, Pradelle înţelese că se mai ivise o problemă.

― Dar… când te-ai dus acolo?

― Săptămâna trecută. Urât de tot.

― Cum adică?

Pradelle, care se pregătise să se apere în două cazuri, acum avea să fie nevoit să se zbată pentru un al treilea.

― Păi da… zise Merlin.

Gura îi puţea îngrozitor şi avea o voce fonfăită, foarte neplăcută. În mod normal, Henri ar fi trebuit să

rămână zâmbitor, politicos, să se poarte ca un om demn de încredere, dar şi Dargonne acum, era peste puterile lui… Era un prăpădit de cimitir, cu două sau trei sute de morminte, în niciun caz mai multe, cu cadavre ce trebuiau aduse de undeva de pe lângă Verdun. Ce prostie mai făcuseră şi acolo, nu-i ajunsese nimic la urechi! Maşinal, se uită pe geam: Dupré se întorsese la locul lui dinainte, pe trotuarul din faţă, cu mâinile în buzunare, fuma cu ochii la vitrine, nervos şi el. Numai Merlin era calm.

― Ar trebui să vă supravegheaţi oamenii… zise el.

― Fireşte! Şi aici e baiul, dragă domnule! Dar ce vreţi, sunt atâtea şantiere.

Lui Merlin nici nu-i trecea prin minte să-l compătimească. Nu mai zise nimic. Pentru Henri, era o chestiune de viaţă şi de moarte să-l facă să vorbească, nu poţi să obţii nimic de la un om care tace. Se prefăcu interesat de o afacere care nu-l privea pe el personal, anecdotică, dar pasionantă:

― Pentru că… la Dargonne… ce anume se întâmplă, de fapt?

Merlin nu-i dădu niciun răspuns multă vreme, Henri se întrebă dacă auzise ce-i spusese. Când Merlin deschise gura, toată faţa îi rămase în neclintire, doar buzele i se mişcară; era greu să-i ghiceşti intenţiile:

― Sunteţi plătit la bucată, nu?

Henri îşi dădu mâinile în lături, cu palmele în sus.

― Bineînţeles. E normal, suntem plătiţi după cât muncim!

― Şi oamenii dumneavoastră sunt plătiţi la bucată…

Henri se strâmbă, da, fireşte, şi…? Unde voia să ajungă?

― De-aia e pământ în coşciuge, spuse Merlin.

Henri făcu ochii mari, ce mai e şi porcăria asta?

― Sunt coşciuge în care nu e nimeni, continuă Merlin. Ca să câştige mai mulţi bani, angajaţii dumneavoastră transportă şi îngroapă coşciuge în care nu e nimeni. Doar pământ, ca să atârne greu.

Reflexul lui Pradelle fu uimitor. Se gândi: Ce mai şleahtă de tâmpiţi, mi s-a luat! Şi-i băgă la grămadă pe Dupré şi pe toţi cretinii de acolo, care nădăjduiau să pună mâna pe un firfiric în plus făcând totul de mântuială. Vreme de câteva secunde, nu mai fu treaba lui, să se descurce singuri, el era sătul până-n gât!

Glasul lui Merlin îl readuse cu picioarele pe pământ, reamintindu-i faptul că el, în calitatea lui de patron, era mânjit până peste cap; de prăpădiţii ăia o să se ocupe mai târziu.

― Şi apoi… mai sunt şi nemţoteii, şuieră Merlin.

Iarăşi nu-şi mişca decât buzele.

― Nemţoteii?

Henri se îndreptase pe banchetă. Primul licăr de speranţă. Pentru că, dacă despre nemţotei era vorba, era ca la el acasă. În această privinţă, nu avea rival. Merlin dădea din cap, nu, dar clătinatul era atât de imperceptibil, încât, la început, Henri nu băgă de seamă. Apoi se ivi şi îndoiala, nemţoteii, e adevărat, care nemţotei? Ce mama dracului căutau ei aici? Probabil că faţa îi oglindea starea sufletească, pentru că

Merlin răspunse de parcă i-ar fi înţeles nedumerirea.

― Dacă vă duceţi la Dargonne… începu el.

Apoi se opri. Henri îşi mişcă bărbia, haide, scuipă tot, ce mai e?

― Sunt morminte de francezi, continuă Merlin, cu soldaţi nemţi înăuntru.

Henri căscă gura ca un peşte, dărâmat de vestea aceasta. O catastrofă. Pe Pradelle îl durea undeva dacă, mort fiind, un tip era francez, neamţ ori senegalez. În aceste cimitire, se întâmpla adesea ca muncitorii să

dea peste trupul unui soldat străin, vreun rătăcit, şi uneori chiar peste mai multe, corpuri de soldaţi din trupele de asalt, cercetaşi, frontul se deplasa întruna înainte şi înapoi… Dispoziţii draconice fuseseră date în această privinţă: trupurile soldaţilor germani trebuiau neapărat îngropate separat de cele ale eroilor învingători, zone delimitate le erau rezervate în necropolele create de către stat. Dacă guvernul german şi Volksbund Deutsche Kriegsgräberfürsorge, serviciul de administrare a sepulturilor militare nemţeşti, discutau cu autorităţile franceze despre soarta zecilor de mii de „trupuri străine”, până la noi ordine, să