La birou, domnul Péricourt nu se clintise.

33

― E drăguţ aici, la tine… spuse Pauline, uitându-se de jur împrejur.

Albert ar fi vrut să răspundă, dar cuvintele i se poticniră în gât. Se mulţumi să-şi dea mâinile în lături, trecând de pe-un picior pe altul.

De când se cunoşteau, se întâlniseră numai afară. Ea locuia în vila familiei Péricourt, la patronii ei, într-o cameră la mansardă, iar agenţia care-i făcuse rost de slujba aceasta fusese clară: „Orice vizită e strict interzisă, domnişoară!”, expresie consacrată pentru a-i lămuri pe servitori că, dacă aveau chef să se fută, trebuiau s-o facă în altă parte, fără porcării la noi, aici e o casă cinstită etc.

La rându-i, Albert n-o putea aduce pe Pauline la el acasă, Édouard nu ieşea niciodată, de altfel, unde să se ducă? Şi apoi, până la urmă, chiar dacă ar fi acceptat să-i lase apartamentul pentru o seară, Albert o minţise de la bun început pe Pauline, cum să facă acum? Stau în gazdă, pretinsese el, la o damă ursuză, bănuitoare, fără musafiri, nu-i voie, ca la tine, dar o să mă mut, caut altceva.

Pauline nu era nici mirată, nici nerăbdătoare. Mai degrabă, dacă nu chiar liniştită. Spunea că, oricum, ea nu era „o fată de soiul acela”, adică: nu mă fut. Voia o „relaţie serioasă”, adică: nuntă. Albert nu se pricepea să descâlcească ce era minciună şi ce era adevăr în toate acestea. Aşadar, ea nu voia, de acord, numai că acum, de fiecare dată când o conducea la alde Péricourt, în clipa despărţirii, se pupau ca disperaţii: lipiţi de porţi, se frecau unul de celălalt ca doi smintiţi, cu picioarele împletite, Pauline îi ţinea mâna lui Albert, din ce în ce mai târziu, ba chiar, într-o seară, înţepenise toată, scosese un ţipăt prelung şi răguşit şi-l muşcase de umăr. Albert urcase în taxi ca un om încărcat cu explozivi.

Aşa stăteau lucrurile între ei când, în jur de 22 iunie, afacerea Suvenirului Patriotic îşi luă, în sfârşit,

avânt.

Brusc, banii începuseră să pice.

Cu duiumul.

Într-o săptămână, găina cu ouă de aur le dăduse de patru ori mai multe ouă. Peste trei sute de mii de franci. Cinci zile mai târziu, aveau în puşculiţă cinci sute şaptezeci de mii de franci; pe 30 iunie, şase sute douăzeci şi şapte de mii de franci… Veneau întruna. Înregistraseră comenzile pentru mai bine de o sută

de cruci, o sută douăzeci de torţe, o sută optzeci şi două de busturi de răcani, o sută unsprezece monumente compozite; Jules d’Épremont câştigase până şi licitaţia pentru monumentul menit arondismentului în care se născuse, o sută de mii de franci fuseseră vărsaţi ca arvună de către primărie…

Şi în fiecare zi soseau alte comenzi, însoţite de noi plăţi. Édouard îşi petrecea toate dimineţile scriind recipise.

Mana aceasta neaşteptată avu un efect ciudat asupra lor, de parcă de-abia acum îşi dădeau seama de urmările propriilor fapte. Erau deja foarte bogaţi, iar ipoteza milionului de franci pe care o stabilise Édouard nu mai ţinea defel doar de fantasmă, pentru că erau încă departe de data-limită de 14 iulie, iar contul în bancă al Suvenirului Patriotic se umfla încontinuu… Zi de zi, zece, cincizeci, patruzeci de mii de franci, de nu-ţi venea să crezi. Ba chiar, într-o dimineaţă, o sută şaptesprezece mii de franci dintr-odată.

La început, Édouard urlă de fericire. Când Albert se întorsese acasă, în prima seară, cu o valijoară plină

de bancnote, îşi umpluse mâinile şi le aruncase în aer ca pe o ploaie binefăcătoare. Întrebase imediat dacă putea să ia ceva din ceea ce i se cuvenea, chiar atunci, numaidecât; cu un râs vesel, Albert îi spusese că bineînţeles, nu era nicio problemă. A doua zi, Édouard îşi meşterise o mască magnifică, făcută în întregime din bancnote de două sute de franci lipite în spirală. Rezultatul era superb, ca nişte volute de bani, de parcă biletele de bancă ardeau şi îi învăluiau faţa într-un halo de fum. Albert fusese fermecat, dar şi şocat, cu banii aşa ceva nu se face. Pungăşea sute de oameni, dar nu renunţase la orice morală.

Cât despre Édouard, el ţopăia de bucurie. Nu număra niciodată banii, dar păstra cu sfinţenie scrisorile de comandă, ca pe nişte trofee, şi le recitea seara sorbind câte-o tărie cu pipeta lui din cauciuc; dosarul acesta era cartea lui de rugăciuni.

După ce-i trecu minunarea în faţa acestei îmbogăţiri peste noapte, Albert îşi dădu seama cât de mare era riscul. Cu cât veneau mai mulţi bani, cu atât simţea mai tare cum i se strânge ştreangul în jurul gâtului.

De îndată ce adună trei sute de mii de franci în casă, nu mai avu decât un singur lucru în minte, să fugă.

Édouard se împotrivi, regula milionului nu era negociabilă.

Şi apoi, mai era şi Pauline. Ce să facă?

Îndrăgostit, Albert o dorea cu o violenţă sporită de abstinenţa la care îl silea tânăra femeie. Nu voia să se dea bătut. Numai că o pornise prost cu mândra lui: o dusese din minciună în minciună. Putea el oare să-i spună acum, fără riscul de a o pierde: „Pauline, sunt contabil într-o bancă doar ca să şterpelesc nişte bani, pentru că, împreună cu un tovarăş (un tip cu mutra făcută praf la care nu te poţi uita şi cam scrântit de felul lui), suntem pe cale să pungăşim jumătate de Franţă într-un mod de-a dreptul imoral, iar dacă

totul merge ca pe roate, peste două săptămâni, pe 14 iulie, ne cărăm la celălalt capăt al lumii, nu vrei să

vii cu mine?”

O iubea? Ca un nebun. Dar n-ar fi putut spune ce anume din el era mai puternic, violenta dorinţă pe care o simţea pentru ea sau groaza de a fi arestat, judecat, condamnat. Nu mai visase plutonul de execuţie din 1918, din zilele de după întrevederea cu generalul Morieux, sub privirea neînduplecată a căpitanului Pradelle. Visele acestea le avea acum aproape noapte de noapte. Când nu şi-o punea cu Pauline, era împuşcat de un grup alcătuit din doisprezece căpitani Pradelle. Că se futea sau că murea, urmarea era aceeaşi: se trezea dintr-odată, năduşit tot, istovit şi în urlete. Îşi căuta pe pipăite căpăţâna de cal, singura capabilă să-i aline spaimele.

Ceea ce fusese o bucurie enormă, datorată reuşitei afacerii lor, se transformă în curând la cei doi bărbaţi, şi din motive diferite, într-un calm ciudat, cel pe care îl simt oamenii când termină o treabă importantă, care le-a cerut mult timp şi care, când privesc în urmă, nu pare, în fond şi la urma urmei, la fel de însemnată pe cât nădăjduiseră.

Cu sau fără Pauline, Albert nu vorbea decât despre plecare. Acuma că banii veneau întruna, Édouard nu mai avea argumente ca să se pună de-a curmezişul. Cu inima îndoită, cedă.

Căzură de acord că, promoţia comercială a Suvenirului Patriotic încheindu-se la 14 iulie, aveau să-şi ia picioarele la spinare pe 15.

― De ce să aşteptăm până a doua zi? întrebă Albert, înnebunit.

― Bine, scrise Édouard. Pe 14.

Albert se năpusti la cataloagele companiilor maritime. Urmări cu degetul linia care pleca de la Paris, un tren de noapte care ajungea la Marsilia în zorii zilei, apoi traseul primului pachebot care pleca spre Tripoli. Se felicită pentru că păstrase livretul militar al bietului Louis Évrard, furat de la administraţie la câteva zile după armistiţiu. Încă de a doua zi, cumpără biletele.

Trei bilete.

Primul pentru domnul Eugène Larivière, al doilea pentru domnul şi doamna Louis Évrard.

Habar n-avea cum o să facă cu Pauline. Era oare cu putinţă ca, în două săptămâni, s-o convingi pe-o fată

să lase totul şi să fugă cu tine la trei mii de kilometri depărtare? Iată un lucru de care se îndoia din ce în ce mai tare.

Luna aceasta de iunie era într-adevăr făcută pentru îndrăgostiţi, o vreme frumoasă ca în rai, iar când Pauline nu era de serviciu, petreceau seri nesfârşite, ore întregi dezmierdându-se, pălăvrăgind, aşezaţi pe bănci prin parcuri. Pauline se lăsa legănată de visurile sale de fetişcană, descria apartamentul pe care îl dorea, copiii pe care îi dorea, bărbatul pe care îl dorea, al cărui portret, care semăna din ce în ce mai mult cu Albert aşa cum îl cunoştea, se îndepărta din ce în ce mai tare de acel Albert real care nu era, de fapt, decât un pungaş de duzină pe cale să-şi ia tălpăşiţa în străinătate.

Până atunci, avea bani. Albert se apucă să caute o gazdă unde s-o poată primi pe Pauline, dacă accepta să

vină. Nici nu se gândea la hotel, care, date fiind împrejurările, i se părea de prost-gust.

Două zile mai târziu, găsi găzduire în cartierul Saint-Lazare, la două surori, văduve foarte înţelegătoare care aveau două apartamente închiriate unor funcţionari foarte serioşi, dar care păstrau întotdeauna camera de la etajul întâi pentru perechile de amanţi pe care le primeau zâmbind complice, atât ziua, cât şi noaptea, pentru că dăduseră două găuri în perete în dreptul patului, fiecare o avea pe-a ei.

Pauline şovăise. Mereu acelaşi refren „Eu nu sunt o fată de soiul acela”, după care spusese bine. Se urcaseră într-un taxi. Albert deschisese uşa încăperii mobilate, taman genul la care visa Pauline, cu draperii grele care dădeau impresia de bogăţie, cu tapet pe pereţi. Mulţumită unui gheridon bondoc şi unui fotoliu mic, camera părea să fie mai mult decât un simplu dormitor.

― E drăguţ… spuse ea.

― Da, nu-i rău, se încumetă Albert.

Era tâmpit de-a dreptul? În orice caz, îl luă pe neaşteptate. În trei minute pierdute cu intratul, uitatul, scosul paltoanelor, plus un minut pentru botine din pricina şireturilor, iat-o pe Pauline goală puşcă, în picioare în mijlocul încăperii, dăruindu-se zâmbind, încrezătoare, cu sânii atât de albi că-ţi venea să

plângi, cu şoldurile delicios de rotunjoare, cu flocii dichisiţi… Toate acestea ca să fie limpede că micuţa nu era la prima încercare şi că, după ce explicase săptămâni la rândul tot ce nu era, după ce se supusese bunei-cuviinţe, ardea de nerăbdare să vadă lucrurile mai de îndeaproape. Albert nu mai pricepea nimic.

Peste încă patru minute, iată-l pe Albert urlând de plăcere. Pauline înălţă capul, întrebătoare şi neliniştită, dar închise în curând ochii, senină, pentru că Albert mai avea de unde. Nu mai trăise o asemenea clipă

din ajunul chemării la oaste, cu Cécile, cu câteva veacuri înainte, rămăsese atât de mult în urmă, încât trebui ca Pauline să-i spună haide, e ora două noaptea, inimioară, ce-ar fi să tragem şi noi un pui de somn, nu? Se strânseră unul în celălalt, ghemuiţi. Pauline dormea deja când Albert începu să plângă încetişor, ca să n-o trezească.

Era târziu când se întorcea acasă după ce se despărţea de Pauline a lui. Din ziua când ea se-ntinsese peste el în camera închiriată, Édouard îl văzu şi mai puţin. Înainte să se ducă la întâlniri, în serile când Pauline nu era de serviciu, Albert trecea pe la apartament cu valijoara de bancnote. Zecile, sutele de mii de franci stăteau grămadă într-un geamantan vârât sub patul în care el nu mai dormea. Se uita să vadă

dacă Édouard avea ce să mănânce şi, înainte să plece, o săruta pe Louise care, întotdeauna aplecată

peste masca de a doua zi, îi răspundea distrată, cu o uşoară ciudă în privire, de parcă i-ar fi reproşat că îi lasă de izbelişte.