― Dacă problema e rezolvată, îşi luă Léon inima-n dinţi, de ce te enervezi?
― Pentru că mi s-a luat, micuţule Léon, să tot trebuiască să dau socoteală, deşi sunt nevoit să fac totul de unul singur! Pentru că tu şi Ferdinand vă luaţi dividendele, dar cine-şi pierde vremea cu organizatul, datul de instrucţiuni, supravegheatul, calculatul? Tu? Ha, ha, ha!
Râsul acesta era foarte jignitor. Gândindu-se la urmări, Léon se prefăcu că nu vede nimic şi continuă:
― Nici nu cer altceva decât să te ajut, dar tu nu vrei! Îmi spui mereu că n-ai nevoie de nimeni!
Henri trase adânc aer în piept. Ce să răspundă? Ferdinand Morieux era un dobitoc, iar Léon, un neputincios de la care n-aveai ce să aştepţi. În fond, dacă îi luai numele, relaţiile, banii, toate lucrurile acestea independente de persoana lui, ce mai rămânea din Léon? Un încornorat şi atâta tot. Henri se despărţise de nevastă-sa cu mai puţin de două ore în urmă… Era, de altfel, destul de penibil, trebuia mereu să-i dezlipească braţele cu ambele mâini când dădea să plece, nişte interminabile sclifoseli… Chiar că începea să i se facă lehamite de familia aceasta, pe bune.
― Toate astea sunt prea complicate pentru tine, micuţul meu Léon. Complicate, dar nu grave, nu-ţi face griji.
Se voia liniştitor, dar purtarea lui striga în gura mare exact contrariul.
― Totuşi, insistă Léon, la prefectură mi se spune că…
― Ce mai e? Ce se spune la prefectură?
― Că se petrec lucruri îngrijorătoare!
Léon era hotărât să se bată ca să afle, ca să înţeleagă, pentru că, de data asta, nu mai era vorba despre frivolitatea nevesti-sii sau despre eventuala scădere a acţiunilor sale la firma lui Pradelle. Se temea să nu fie prins, împotriva voinţei sale, într-un vârtej mai primejdios, căci în afaceri se amestecase acum şi politica.
Adăugă:
― Cimitirele acestea sunt un sector foarte sensibil…
― A, da? Ia te uită, „foarte sensibil”!
― Întru totul, reluă Léon, ba chiar nevralgic! Astăzi, o gafă cât de mică şi gata scandalul! Cu Camera aceasta…
A, noua Cameră! La alegerile din noiembrie de anul trecut, primele de la armistiţiu încoace, Blocul naţional câştigase cu o zdrobitoare majoritate, alcătuită, aproape pe jumătate, din foşti combatanţi. Atât de patriotică, atât de naţionalistă, încât fusese poreclită „Camera albastră precum cerul”, după culoarea uniformelor franceze.
Degeaba nu vedea Léon, cum spunea Henri, „mai departe de lungul nasului”, de data asta o nimerise.
Această majoritate îi îngăduise lui Henri să-şi ia partea leului din contractele guvernamentale şi să se îmbogăţească cu o viteză apropiată de cea a luminii, mai bine de o treime din proprietatea de la Sallevière fusese reconstruită în patru luni, în anumite zile erau şi patruzeci de muncitori la faţa locului…
Dar deputaţii aceştia erau şi cea mai îngrozitoare dintre ameninţări. Fără îndoială că o asemenea adunătură de eroi avea să facă fiţe în legătură cu orice chestiune referitoare la „dragii lor morţi”. Ce de cuvinte mari nu s-ar rosti! Ah, nu fuseseră în stare să-i plătească pe soldaţii lăsaţi la vatră, să le găsească
slujbe, dar ce i-ar mai da acuma înainte cu morala!
Iată ce lăsaseră să se înţeleagă la Ministerul Pensiilor, unde Henri fusese poftit să treacă. Nu convocat,
„poftit să treacă”.
― Dragul meu, totul se petrece după voia dumitale?
Era ginerele lui Marcel Péricourt, oamenii se purtau cu mănuşi. Asociat fiind cu un fiu de general şi cu un fiu de deputat, mai făceau şi temenele.
― Ei, raportul acela al prefectului…
Celălalt se prefăcuse că-şi caută prin amintiri, apoi, dintr-odată, ca un hohot de râs:
― A, da, prefectul Plerzec! Nu, nimic, un fleac! Ce vrei, mereu se mai găseşte câte un funcţionăraş mai chiţibuşar, e o inevitabilă calamitate. Nu, de altfel, raportul a şi fost clasat! Imaginează-ţi că prefectul aproape că şi-a cerut scuze, ba da, ba da, dragul meu. E o poveste veche, pe bune.
Apoi îi vorbise de parcă i se destăinuia. Mai bine, de parcă îi împărtăşea o taină:
― Trebuie totuşi să fii cu puţină băgare de seamă, pentru că un funcţionăraş de la minister inspectează.
Un chiţibuşar, un maniac.
Imposibil să afle mai multe. „Să fie cu puţină băgare de seamă.”
Dupré i-l descrisese pe Merlin: un băgăreţ. Un tip de modă veche. Jegos, pare-se, bănuitor. Pradelle nu izbutea să-şi imagineze a ce semăna, în orice caz, cu nimic din ce cunoştea el. Un hârţogar de jos de tot, fără carieră, fără viitor, cei mai răi, au mereu câte o revanşă de luat. În general, n-au niciun cuvânt de zis, nimeni nu-i aude, sunt dispreţuiţi, chiar şi în cadrul administraţiei lor.
― E adevărat, i se mai spusese la minister. În sfârşit, numai că… Au uneori o putere de a face rău…
Tăcerea care urmă se întinsese ca un elastic care stă să plesnească.
― Acuma, dragul meu, cel mai bine e când treaba se face repede şi bine. „Repede”, pentru că ţara are nevoie să treacă la altceva, şi „bine”, pentru că, lucru de-nţeles, Camera aceasta este foarte tipicară cu tot ceea ce-i priveşte pe eroii noştri.
Un simplu avertisment.
Henri zâmbise doar, se prefăcu că pricepe, dar îi chemase numaidecât pe toţi contramaiştrii săi la Paris, pe Dupré în primul rând în calitatea lui de şef, şi-i ameninţase pe fiecare în parte, dăduse nişte indicaţii foarte precise, îi pusese pe toţi în gardă, făgăduise, eventual, niscaiva prime. Dar cum să verifici o asemenea muncă, la un capăt erau mai bine de cincisprezece cimitire de ţară unde firma lui intervenea!
Iar la celălalt, şapte mari necropole, în curând opt!
Pradelle îl observă pe Léon. Cum se uita la el de sus, se gândi brusc la soldatul Maillard pe care la fel îl privise când era în pâlnia lui de obuz şi pe care îl revăzuse în aceeaşi poziţie, câteva luni mai târziu, în groapa unui soldat necunoscut pe care-l dezgropase ca să-i facă un hatâr lui Madeleine.
Vremurile acelea, care erau acum departe, îi păreau puse sub semnul unei îndurări divine: generalul Morieux i-o trimisese pe Madeleine Péricourt! O adevărată minune. Întâlnirea aceasta fusese o şansă
