confunzi un soldat francez cu un nemţotei era un sacrilegiu.

Să îngropi un nemţotei într-un mormânt de francez, să-ţi imaginezi familii întregi plângându-şi morţii în faţa unor locuri de veci în care erau înhumaţi soldaţi duşmani, corpurile acelora care le omorâseră fiii, era de-a dreptul insuportabil şi aducea a profanare de morminte.

Sigur o să iasă cu scandal.

― O să am eu grijă… murmură Pradelle, habar n-avea de cât de mare era catastrofa ori ce mijloace avea să îndrepte lucrurile.

Câţi erau? De când băgau nemţotei în coşciuge franţuzeşti? Cum să le dea de urmă?

Mai mult ca niciodată, raportul acesta trebuia să dispară.

Neapărat.

Henri se uită mai bine la Merlin şi băgă de seamă că era mult mai bătrân decât i se păruse la prima vedere, cu faţa suptă şi privirea sticloasă care prevestesc o cataractă. Şi cu o căpăţână tare mică, aşa cum au unele gâze.

― Eşti funcţionar de multă vreme?

Întrebarea fusese pusă cu o voce tăioasă, autoritară, pe un ton milităresc. Lui Merlin îi sună ca o învinuire. Nu-i plăcea acest Aulnay-Pradelle care se potrivea atât de bine cu ceea ce-şi imaginase, o gură

spartă, un şmecher, un bogătaş, un cinic, termenul de „gheşeftar” îi veni în minte, foarte la modă. Merlin acceptase să se urce în maşina aceasta pentru că avea şi el interesul lui, dar nu se simţea bine, era ca într-un sicriu.

― Funcţionar? răspunse el. De când mă ştiu.

Erau nişte vorbe spuse fără mândrie, fără amărăciune, o simplă constatare a unui om care, nu încăpea îndoială, nu-şi imaginase vreodată o altă stare decât aceasta.

― Ce funcţie ai astăzi, domnule Merlin?

Îl ghicise, dar îl rănise lovindu-l fără rost, fiindcă, pentru Merlin, faptul că stagna, cu numai câteva luni înainte de pensionare, în subsolurile piramidei administrative rămânea o rană deschisă, o umilinţă.

Fusese avansat cu greu doar datorită vechimii şi se afla în situaţia unui soldat de rând care avea să-şi termine cariera ca fruntaş.

― Ai făcut, reluă Pradelle, o treabă nemaipomenită în timpul inspecţiilor!

Era copleşit de admiraţie. Dacă Merlin ar fi fost femeie, l-ar fi luat de mână.

― Mulţumită eforturilor şi vigilenţei dumitale, noi vom putea să punem ordine în toate acestea. Pe angajaţii necinstiţi… o să-i dăm afară. Rapoartele dumitale o să ne fie de cel mai mare folos, ne vor îngădui să preluăm iarăşi controlul cu deplină fermitate.

Merlin se întrebă pe cine desemna acest „noi” rostit de Pradelle. Răspunsul nu întârzie, acest „noi” era puterea lui Pradelle, era el, prietenii, familia, pilele lui…

― Ministrul însuşi va fi implicat, continuă Henri, şi chiar pot spune: recunoscător! Da, recunoscător pentru competenţa şi discreţia dumitale! Deoarece, bineînţeles, rapoartele dumitale ne vor fi indispensabile, dar n-ar fi în folosul nimănui dacă s-ar duce vestea, nu-i aşa…

Acest „noi” strângea laolaltă o lume de putere, de influenţă, amiciţii la cel mai înalt nivel, factori de decizie, crema societăţii, aproape tot ceea ce ura Merlin.

― Am să vorbesc personal cu ministrul, domnule Merlin…

Şi totuşi, totuşi… Acesta era, probabil, cel mai trist lucru din toată povestea: Merlin simţea cum ceva urca în el, împotriva voinţei sale, cam ca o erecţie de nestăpânit. După atâţia ani de umilinţă, să aibă în sfârşit parte de o frumoasă promovare, să le închidă gura tuturor bârfitorilor şi chiar să le dea ordine acelora care îl înjosiseră… Trăi câteva secunde de o teribilă intensitate.

Pradelle văzu clar pe faţa acestui ratat că orice numire avea să fie de ajuns, o nimica toată, ca pentru negrii din colonii.

― … şi o să am grijă, reluă el, ca meritul şi eficacitatea dumitale să nu fie uitate, ci, dimpotrivă, să fie recompensate cum se cuvine!

Merlin dădu din cap în semn de încuviinţare.

― Că tot veni vorba… spuse el cu o voce înăbuşită.

Se aplecă spre enorma geantă din piele şi scotoci o vreme. Henri începea să-şi revină, găsise soluţia.

Trebuia acum să-l convingă să-şi retragă rapoartele, să anuleze totul, să scrie alte dări de seamă

elogioase, în schimbul unei numiri, al unui grad, al unei prime: când e vorba de mediocri, orice e bun.

Merlin mai răscoli ceva timp, apoi se îndreptă de spate cu o foaie de hârtie mototolită în mână.

― Că tot veni vorba, repetă el, să faceţi ordine şi aici.

Henri luă foaia de hârtie şi o citi, era o reclamă. Păli. Firma Frépaz propunea să cumpere „la un preţ bun, toate protezele dentare folosite, fie ele sparte sau scoase din uz”.

Raportul de inspecţie se transforma în dinamită.

― Chestia asta merge chiar bine, reluă Merlin. E un beneficiu mărunt pentru muncitorii de-acolo, câteva centime pe proteză, dar na, numa’-ncet, cu furca se-ncarcă carul.

Arătă spre hârtia pe care o ţinea Pradelle.

― Puteţi s-o păstraţi, în raport am pus un alt exemplar.

Îşi luase geanta şi îi vorbea lui Pradelle cu tonul unui om pe care discuţia nu-l mai interesează. Şi era adevărat, pentru că ceea ce numai întrezărise venea prea târziu. Străfulgerarea aceasta de dorinţă, perspectiva unei promovări, a unui nou rang, nu dusese la nimic. În curând, avea să părăsească funcţia publică şi abandonase orice speranţă de reuşită. Nimic n-o să şteargă niciodată patruzeci de ani ca aceia pe care îi trăise. De altfel, cum ar fi putut el, aşezat într-un fotoliu de şef de serviciu, să le comande unor oameni pe care-i dispreţuia dintotdeauna?

Se lovi peste geantă, bun, mai am şi alte treburi.

Pradelle îl prinse brusc de mână.

Sub haină, simţi cât de jigărit era, dădeai imediat peste os, ceea ce provoca o impresie foarte neplăcută, bărbatul acesta era un schelet deşirat îmbrăcat la telali.

― Cât plăteşti chiria? Cât câştigi?

Întrebările ţâşniră ca nişte ameninţări, gata cu vrăjeala, aveau să limpezească lucrurile. Merlin, care nu era uşor de impresionat, se dădu totuşi înapoi. Toată fiinţa lui Pradelle emana violenţă, îl strângea de mână cu o forţă teribilă.

― Cât câştigi? repetă el.

Merlin încercă să-şi vină în fire. Bineînţeles, ştia cifra aceasta pe dinafară, o mie patruzeci şi patru de franci pe lună, douăsprezece mii de franci pe an, cu care lâncezise toată viaţa lui. N-avea nimic pe lume, murea al nimănui şi sărac, n-avea ce să lase moştenire şi, oricum, n-avea pe nimeni. Întrebarea cu leafa era mai umilitoare decât aceea cu funcţia care ţinea numai de minister. Cu ruşinea era altă poveste, o iei cu tine peste tot, îţi umple viaţa, o condiţionează pe de-a-ntregul, clipă de clipă îţi şopteşte la ureche, se iţeşte în tot ce faci. Nevoinţa e chiar mai rea decât sărăcia, pentru că se poate să rămâi demn chiar şi când dai de fundul sacului, dar lipsurile te duc la mişelie, la calicie, devii un prăpădit, un zgârie-brânză; te înjoseşte, pentru că, la nevoinţă, n-ai cum să rămâi întreg, să-ţi păstrezi mândria, demnitatea.

În starea aceasta era Merlin, din pricina ei nu mai vedea limpede; când îşi veni în fire, ceva îi luă ochii.

Pradelle ţinea un ditamai plicul burduşit cu bancnote mari cât frunzele de platan. Gata cu gluma. Fostul căpitan nu avusese nevoie să citească din Kant ca să se încredinţeze că orice om are un preţ.

― Să nu ne mai învârtim în jurul cozii, îi spuse cu hotărâre lui Merlin. În plicul acesta sunt cincizeci de mii de franci…

De data aceasta, Merlin se pierdu cu totul. Cinci ani de salariu pentru un ratat la sfârşit de carieră. În faţa unor asemenea sume, nimeni nu poate rămâne nepăsător, n-ai cum să te împotriveşti, numaidecât mintea ţi se umple de imagini, creierul începe să calculeze, caută echivalenţe, cât costă un apartament, o maşină…?