― Iar în acesta (Pradelle scoase un al doilea plic din buzunarul de la piept), aceeaşi sumă.

O sută de mii de franci! Zece ani de leafă! Propunerea avu un efect imediat, de parcă Merlin ar fi întinerit cu zece ani.

Nu şovăi o secundă, smulse pur şi simplu cele două plicuri din mâinile lui Pradelle, totul se petrecu fulgerător.

Se lăsă în jos, părea că-l bufnise plânsul, îşi trăgea nasul, aplecat peste geanta în care îndesa plicurile, ca şi cum ar fi fost spartă şi ar fi trebuit să-i acopere fundul ca să nu se strice şi mai mult.

Până şi Pradelle fu luat prin surprindere, dar o sută de mii de franci era o sumă enormă, dădea un ban, dar ştia că face. Îl apucă iar de mână pe Merlin, mai să i-o rupă.

― Îmi arunci toate rapoartele astea la gunoi, îi zise el, cu dinţii strânşi. Le scrii şefilor tăi că te-ai înşelat, le spui ce vrei, mă doare-n cot, dar pui totul în cârca ta. Ai priceput?

Era limpede, băgat la cap. Merlin bolborosi da, da, se smiorcăi, în lacrimi; se aruncă din maşină. Dupré îi văzu trupul deşirat şi slab iţindu-se pe trotuar, ca un dop de la o sticlă de şampanie.

Pradelle zâmbi mulţumit.

Gândul îi fugi pe dată la socru-său. Acum că cerul se limpezise iarăşi, avea să se ocupe de principala chestiune: cum să-i facă de petrecanie bătrânului ticălos?

Adus de şale, Dupré îl căuta din priviri prin geamul de la maşină, cu un aer întrebător.

Cât despre Dupré, se gândi Pradelle, las’ că-i arăt eu lui…

35

Camerista avea senzaţia neplăcută că este o începătoare într-ale circului. Lămâia, mare, de un galben nemaipomenit, se tot rostogolea pe tava de argint, ameninţând să cadă şi apoi să se dea de-a dura pe scări; oricum, avea să se rotească aşa până la biroul directorului. Mai bine de atât nici că se putea, se lasă

cu muştruluială, îşi zise ea. Nu era nimeni s-o vadă, băgă lămâia în buzunar, cu tava la subsuoară, şi continuă să urce scările (la Lutetia, personalul n-avea dreptul să ia liftul, atâta ar mai lipsi!).

De obicei, cu clienţii care cereau o lămâie la etajul şase fără lift, se purta destul de urât. Dar, bineînţeles, nu cu domnul Eugène. Cu domnul Eugène era altă poveste. Un tip care nu vorbea niciodată. Când avea nevoie de ceva, punea pe covoraşul de la uşa apartamentului său o foaie de hârtie scrisă cu litere mari pentru valetul de pe etaj. Mereu foarte politicos, foarte cinstit.

Dar nebun de legat.

În hotel (adică „la Lutetia”), nici nu trecuseră două sau trei zile şi toată lumea îl ştia pe domnul Eugène ca pe-un cal breaz. Îşi plătea apartamentul peşin, cu câteva zile înainte, nici nu i se dădea nota, că o şi achita. Un excentric, nimeni nu-i văzuse vreodată faţa; cât despre vocea lui, doar nişte mormăieli sau hohote de râs stridente care te făceau să pufneşti în râs sau care îţi îngheţau sângele în vine. Nimeni nu ştia cu ce se îndeletnicea, purta nişte măşti enorme, niciodată aceleaşi, şi se deda la tot felul de mofturi: dansul scalpului pe holuri care le distra pe femeile de serviciu, livrări de flori în cantităţi nemaivăzute… Îi trimitea pe curieri să cumpere tot soiul de lucruri anapoda de la Bon Marché[5], situat chiar vizavi, nimicuri pe care le punea pe măşti, pene, foi de hârtie aurite, catifea, culori… Şi nu numai! Săptămâna trecută, ceruse o orchestră de cameră cu opt muzicieni. Înştiinţat de sosirea lor, coborâse, rămăsese în picioare pe prima treaptă, cu faţa la recepţie, ca să bată ritmul, orchestra interpretase Ceremonia turcească din Burghezul gentilom al lui Lully şi plecase. Domnul Eugène împărţise bancnote de cincizeci de franci la tot personalul, pentru deranj. Directorul în persoană se dusese să-l vadă ca să-i explice că îi apreciau generozitatea, dar capriciile lui… Vă aflaţi într-un hotel faimos, domnule Eugène, trebuie să vă

gândiţi la ceilalţi clienţi şi la reputaţia noastră. Domnul Eugène încuviinţă, nu era deloc genul care să

pună probleme.

Măştile mai cu seamă stârneau curiozitatea oamenilor. Când sosise, purta una aproape normală, care înfăţişa un chip atât de bine meşterit, încât ai fi băgat mâna în foc că era al unui om paralizat. Trăsăturile îi erau imobile, dar atât de vii… Mai ceva decât măştile de la muzeul Grévin. Era cea pe care o folosea când ieşea, rar de altfel. Nu-l văzuseră scoţând nasul pe-afară decât de două sau de trei ori, mereu noaptea târziu; era clar, nu voia să vadă pe nimeni. Unii ziceau că umbla prin locuri de pierzanie, da’ ce părere aveţi voi, nu se duce la biserică!

Zvonurile veneau unele după altele. De îndată ce un angajat se întorcea din apartamentul său, toţi se năpusteau să-l descoasă ― ce mai văzuse de data aceasta? Când aflară că cerea o lămâie, se bătură care să i-o ducă. Când avea să coboare, femeia de serviciu urma să fie luată la întrebări, pentru că celelalte se treziseră în faţa unor scene uluitoare, când cu o mască de pasăre din Africa urlând strident şi dansând înaintea ferestrei deschise, când în miezul unui spectacol tragic dat pentru vreo douăzeci de scaune îmbrăcate ca să aducă a spectatori, dar o piesă cu un singur actor care părea cocoţat pe picioroange şi rostea nişte cuvinte pe care nimeni nu le înţelegea… Aceasta era, aşadar, întrebarea: că domnul Eugène nu era ca toţi ceilalţi, nimeni nu se îndoia, dar cine era el de fapt?

Unii pretindeau că e mut, fiindcă nu se exprima decât prin bolboroseli şi-şi scria ordinele pe foi de hârtie; alţii susţineau că are mutra făcută praf, dar, şi nimeni n-ar fi putut spune de ce, toţi schilozii de soiul acesta erau oameni simpli, niciodată nişte bogătani ca el, da, ce ciudat, spuneau ei, ai dreptate, n-am băgat de seamă…

Nici vorbă, replica şefa spălătoreselor de la înălţimea experienţei sale de treizeci de ani în hotelurile de lux, eu zic că miroase a păcăleală de la o poştă, pleda pentru un tâlhar scăpat de undeva, un ocnaş

îmbogăţit. Cameristele râdeau pe înfundate, convinse că domnul Eugène era mai degrabă un mare actor, foarte vestit în America, ce stătea incognito la Paris.

Îşi arăta se livretul militar la recepţie, toată lumea era silită să-şi declare identitatea, chiar dacă poliţia venea destul de rar să verifice hotelurile de acest nivel. Eugène Larivière. Numele nu spunea nimic

nimănui. Ba unora li se părea că suna un pic fals… Nimeni nu voia să creadă o iotă. Un livret militar, adăuga şefa spălătoreselor, nimic nu-i mai uşor de falsificat.

În afara puţinelor ieşiri nocturne care stârneau curiozităţi, domnul Eugène îşi petrecea timpul în apartamentul cel mare de la etajul şase cu, aceasta fiindu-i singura musafiră, o fetişcană ciudată şi tăcută, serioasă ca o guvernantă, cu care şi venise. Ar fi putut s-o folosească pentru a se face înţeles, dar nu, şi ea era tot mută. Să fi avut vreo doisprezece ani. Apărea pe înserat, trecea mereu în grabă prin faţa recepţiei, fără să salute pe nimeni, dar avuseseră vreme să vadă cât de frumoasă era, un chip triunghiular cu pomeţii înalţi, cu nişte ochi negri foarte strălucitori. Îmbrăcată simplu, curăţică foarte, se simţea că avea ceva bună-creştere. Fiică-sa, ziceau unii. Mai degrabă înfiată, sugerau ceilalţi, nici despre treaba aceasta nimeni nu ştia nimic. Seara, comanda tot soiul de mâncăruri exotice, dar întotdeauna cu supă de carne şi sucuri de fructe, compoturi, sorbeturi, feluri lichide. Apoi, pe la ora zece, o vedeau coborând, calmă şi serioasă; lua un taxi la colţul bulevardului Raspail şi întreba mereu cât costă înainte să urce în maşină.

Când tariful i se părea prea din cale-afară, se târguia, dar, odată ajunşi la destinaţie, şoferul băga de seamă că ea ar fi putut, cu banii pe care îi avea în buzunare, să plătească de treizeci de ori preţul cursei…

În faţa uşii apartamentului ocupat de domnul Eugène, camerista scoase lămâia din şorţ şi o puse în echilibru pe tava de argint, apoi sună, îşi scutură uşor uniforma ca să fie sigură că o să facă impresie bună şi aşteptă. Nimic. Mai bătu o dată, mai cu discreţie, voia să servească, nu să deranjeze. Tot nimic. Şi apoi, ba da. O foaie de hârtie trecută pe sub uşă: „Lăsaţi lămâia aici, mulţumesc!” Camerista fu dezamăgită, dar nu pentru multă vreme, fiindcă văzu, în clipa când se înclină ca să aşeze tava cu lămâia, apropiindu-se o bancnotă de cincizeci de franci. O vârî în buzunar şi o rupse la fugă, ca o pisică speriată

că o să rămână fără un os de peşte.

Édouard întredeschise uşa, îşi strecură mâna, trase tava, închise, se duse până la masă, puse lămâia, apucă un cuţit şi tăie fructul în două.

Apartamentul acesta era cel mai mare din hotel; de la ferestrele largi, care dădeau spre magazinul Bon Marché, se vedea tot Parisul, îţi trebuia o grămadă de bani ca să ai dreptul să fii acolo. Lumina căzu în mănunchiuri subţiri de raze pe sucul lămâii pe care Édouard o storcea cu delicateţe într-o lingură de supă, pe fundul căreia pregătise cantitatea suficientă de heroină, era o culoare frumoasă, un galben irizat, aproape albăstrui. Ca s-o găsească, ieşise două nopţi. La un preţ… Pentru ca Édouard să-şi dea seama de tarif, trebuia să fie cu adevărat scump. De altfel, nu conta. Sub pat, rucsacul de răcan lăsat la vatră conţinea pumnii de bancnote smulse din valiza lui Albert, furnica aceea care strângea în vederea plecării. Dacă femeile care făceau curat s-ar fi folosit de prilej ca să se servească, Édouard n-ar fi băgat de seamă şi apoi, trebuia ca toată lumea să trăiască din ceva.

Urmau să plece peste patru zile.

Édouard amestecă cu grijă praful brun şi sucul de lămâie, asigurându-se că nu mai rămâneau particule cristalizate, nedizolvate.

Patru zile.

De fapt, putea să şi-o mărturisească, nu crezuse niciodată în plecarea aceasta, nu cu adevărat. Minunata poveste cu monumentele, înşelătoria aceea neasemuit de plină de viaţă şi veselie, îi îngăduise să-şi treacă

vremea, să se pregătească de moarte, dar atât şi nimic mai mult. Nu-şi purta pică pentru faptul că-l târâse pe Albert în povestea aceasta nebunească, încredinţat fiind că, mai devreme sau mai târziu, fiecare urma să aibă ceva de câştigat.

După ce amestecase cu grijă praful, încercă, în ciuda mâinilor care îi tremurau, să pună lingura în echilibru pe masă fără să verse nimic. Apucă bricheta, trase câlţii şi începu să dea de rotiţă cu degetul cel mare, provocând scântei care aveau să aprindă fitilul. Până atunci, pentru că trebuia să fie răbdător, tot învârtind rotiţa fără să se oprească, se uită la imensul apartament. Se simţea într-adevăr ca acasă. De când se ştia, locuise în încăperi mari; aici, lumea era pe măsura lui. Păcat că taică-său nu putea să-l vadă

în decorul acesta de lux, pentru că, până la urmă, Édouard se îmbogăţise mult mai repede decât el şi prin nişte mijloace nu neapărat mai murdare. Nu ştia clar în ce fel se căpătuise taică-său, dar era convins că în spatele oricărei averi se ascundeau câteva fărădelegi, altfel nu se poate. El măcar nu omorâse pe nimeni, doar că dăduse o mână de ajutor la dispariţia unor iluzii, grăbise inevitabilul efect al timpului şi nimic altceva.

Câlţii începuseră în sfârşit să ardă, căldura se răspândi, Édouard puse lingura, iar amestecul se apucă să

fiarbă, sfârâind uşor; trebuia să fie foarte atent, totul se juca în clipa aceea. Când amestecul fu gata, Édouard trebui să aştepte să se răcească. Se ridică, se duse până la ferestre. O lumină frumoasă învăluia Parisul. Când era singur, nu purta mască şi îşi văzu oglindirea în geam, asemenea aceleia pe care o descoperise în 1918, când era internat în spital şi când Albert crezuse că voia pur şi simplu un pic de aer.

Ce şoc!

Édouard se cercetă cu privirea. Nu se mai tulbură, oamenii se obişnuiesc cu orice, dar tristeţea îi rămânea întreagă, de-a lungul timpului, falia care se deschisese înăuntrul său nu făcuse altceva decât să

se mărească, să se tot mărească. Problema era că iubise prea mult viaţa. Pentru aceia care nu ţineau la fel de mult la ea, probabil că lucrurile păreau mai simple, pe când lui…

Amestecul ajunsese la temperatura potrivită. De ce îl tot bântuia imaginea lui taică-său?

Pentru că povestea lor rămăsese neterminată.

Gândul acesta îl opri pe Édouard în gestul său. Ca o revelaţie.

Orice poveste trebuie să-şi aibă sfârşitul, aşa e în viaţă. Toate au nevoie de un sfârşit, fie el tragic, insuportabil sau ridicol, iar cu taică-său nu ajunseseră la capăt, se despărţiseră duşmani de moarte, nu se mai văzuseră deloc, unul dispăruse, celălalt, nu, dar nimeni nu avusese ultimul cuvânt.

Édouard îşi strânse garoul în jurul braţului. Pe când îşi împingea lichidul în venă, nu se putu împiedica să

nu admire oraşul acesta, să nu admire iarăşi lumina aceasta. Străfulgerarea care îl străbătu îi tăie răsuflarea, lumina îi explodă pe retină, nu nădăjduise vreodată la o strălucire atât de sublimă.